Episcopia Hușilor

Organizarea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei

Episcopia Hușilor este o jurisdicție episcopală înființată în 1598, aparținând Bisericii Ortodoxe Române. La înființare, i-au fost atribuite ținuturile Fălciu (pe ambele maluri ale Prutului), Cahul, Tigheciu, Lăpușna, Orhei și Soroca, având astfel o jurisdicție extinsă asupra pământurilor basarabene.

Astăzi, jurisdicția Episcopiei Hușilor este asupra întregului județ Vaslui si este o Eparhie sufragană Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. În cadrul Episcopiei Hușilor funcționează 3 protopopiate (Vaslui, Bârlad și Huși), care totalizează un număr de 294 de parohii și 192 filii. La acestea se adaugă un număr de 17 unități monahale și Mănăstirea Sf. Ap. Petru și Pavel – Catedrala Episcopală din Huși, integrată în cadrul Centrului Eparhial Huși, un Seminar Teologic, 9 așezăminte sociale, un serviciu de ambulanță și un cabinet medical.

Începuturi

Înființare

În timpul primei domnii a lui Ieremia Movilă (1595-1600), mitropolit al țării fiind fratele său Gheorghe, a avut loc un fapt de mare însemnătate pentru viața bisericească a Moldovei, și anume înființarea Episcopiei Hușilor.

Noua episcopie a luat naștere în anul 1598. Într-un hrisov al lui Ieremia Movilă din 15 decembrie 1598, sunt menționați ca martori și ierarhii moldoveni de atunci: mitropolitul Gheorghe Movilă, cu episcopii Agafton al Romanului, Teodosie Barbovschi al Rădăuților și Ioan al Hușilor.

În schimb, actele de până la 6 mai 1598, în care apar ca martori și vlădicii țării, menționează numai pe primii trei ierarhi. Înseamnă că înființarea Episcopiei, precum și alegerea și hirotonia primului ei titular, episcopul Ioan, au avut loc între 6 mai și 15 decembrie 1598. De aici înainte, episcopul de Huși apare mereu în actele vremii, alături de ceilalți ierarhi ai țării.

Biserica cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși, ctitoria lui Ștefan cel Mare, a devenit catedrală episcopală. Noua Episcopie ocupa ultimul loc între cele patru eparhii moldovene, după Suceava, Roman și Rădăuți. De regulă, titularii ei erau promovați în scaunul vlădicesc de la Rădăuți, iar de aici la Roman.

Context istoric

Dintre cârmuitorii Episcopiilor de Roman, Rădăuți și Hușilor în secolul al XVII-lea, s-au remarcat prea puțini. Vremurile grele prin care trecea țara, ca și instabilitatea lor în scaun, fiind adesea înlăturați sau siliți să se retragă, i-au făcut să se limiteze mai ales la probleme de natură gospodărească. Șirul lor este destul de greu de stabilit, din pricina lipsei izvoarelor documentare.

Componența teritorială

Înființându-se Episcopia Hușilor, au survenit schimbări în componența teritorială a celor patru eparhii.

• Mitropolia cuprindea acum partea sudică din ținutul Sucevei, apoi ținuturile Iași, Neamț, Hârlău și Cârligătura (situat între Roman, Hârlău, Vaslui și Iași, cu reședința în Târgu Frumos).
• Eparhia Romanului cuprindea ținuturile: Roman, Vaslui, Trotuș, Bacău, Adjud, Tutova, Tecuci, Putna și Covurlui
• Eparhia Rădăuților cuprindea nordul Moldovei, cu ținuturile: Suceava, în partea ei de nord, Dorohoi, Țețina și Hotin
• Noua eparhie a Hușilor avea ținuturile Fălciu (care se întindea în dreapta Prutului până către Dunăre, iar în stânga Prutului cuprindea Codrul Tigheciului, până către hotarul Bugeacului stăpânit de turci), Cahul, Lăpușna, Orhei și Soroca.

Secolul XVII

În secolul XVII, vlădicii de la Huși au fost schimbați foarte des de către domnii țării ori au fost promovați în celelalte scaune vlădicești. Între ei s-a remarcat Dosoftei și Mitrofan, oameni de aleasă cultură, dar care au păstorit aici prea puțin.

Primul episcop

Primul episcop, Ioan, se pare că era călugărit la Râșca. A fost singurul dintre ierarhii țării, care, în 1600, la intrarea lui Mihai Viteazul în Moldova, nu și-a părăsit scaunul. Ca episcop de Huși, a avut desigur de luptat cu greutățile începutului, străduindu-se să dea noii eparhii o organizare cât mai corespunzătoare, după chipul celorlalte eparhii ale țării. Ieremia Vodă Movilă a înzestrat episcopia cu mai multe sate.

După o păstorire de șapte ani, episcopul Ioan a fost mutat la Rădăuți, prin aprilie 1605.

Dosoftei

Articol principal: Dosoftei al Moldovei.

Marele mitropolit Dosfotei și-a început drumul arhieresc în Episcopia Hușilor în anul 1658. Ca mulți alți episcopi din această perioadă, Dosfotei are o păstorire scurtă, fiind ales la Roman în primele luni ale anului 1660.

Ioan de la Râșca și Secu

Articol principal: Ioan de la Râșca și Secu.

În anul 1667, ucenicul Sfântului Varlaam, Sf. Ierarh Ioan de la Râșca și Secu este ales, hirotonit și instalat episcop al Hușilor. Aici, Ioan a păstorit timp de șapte ani, în vremuri grele, când turcii și tătarii prădau, deseori, aceste locuri. Vlădica Ioan era milostiv, gata oricând să aline orice durere. Era foarte îndrăgit și respectat de ceilalți ierarhi moldoveni, mai cu seamă de Sfântul Ierarh Dosoftei, în acea perioadă episcop la Roman, iar după câțiva ani mitropolit al Moldovei.

Mitrofan

Articol principal: Mitrofan al Buzăului.

La 11 ianuarie 1683, era episcop la Huși Mitrofan, fost călugăr la mănăstirea Bisericani.

Este vorba de episcopul tipograf, ucenicul Mitropolitului Dosoftei, căruia i-a tipărit câteva din lucrările sale: Psaltirea slavo-română (1680), Molitvelnicul de-nțăles (1681), Viața și petrecerea sfinților (1682-1686).

La rugămintea patriarhului Dositei al Ierusalimului, aflat în Moldova, ieromonahul Mitrofan a făcut o tipografie grecească la Cetatea, lângă Iași, unde a tipărit lucrările: Despre primatul papei, a lui Nectarie al Ierusalimului (1682), Dialog contra ereziilor, a lui Simeon al Tesalonicului (1683) și Slujba Sfinților Serghie și Vach (1685). A format de asemenea câțiva ucenici, care i-au continuat activitatea tipografică.

Munca sa rodnică de răspândire a cuvântului tipărit a fost apreciată îndeosebi de mitropolitul Dosoftei, care l-a ajutat să fie ridicat la treapta de episcop al Hușilor. Dar în 1686, când Dosoftei a trebuit să plece în Polonia cu regele Jan Sobieski, a fost nevoit să-și părăsească scaunul și episcopul Mitrofan, care a trecut în Țara Românească.

Aici s-a pus în slujba lui Șerban Cantacuzino, care l-a numit conducător al tipografiei domnești din București, îngrijind de tipărirea Bibliei din 1688 și a altor cărți. În 1691 a ajuns episcop al Buzăului, desfășurând și acolo o rodnică activitate, mai ales prin înființarea primei tipografii din acel oraș.

Episcopul Mitrofan se înscrie între marii vlădici cărturari din trecutul Bisericii Române, iar prin activitatea desfășurată în cele două țări, el a adus o contribuție însemnată la întărirea conștiinței de unitate națională românească.

Secolul XVIII

La începutul secolului, din cauza lipsei de interes a unor episcopi și din cauza războiului ruso-turc din 1711, purtat tocmai în părțile Hușilor, Episcopia a trebuit să fie mai întâi refăcută din starea de ruină.

Sava de la Pângărați (1708–1713)

După retragerea lui Varlaam (1689-1708) la schitul Brădicești, în cursul lunii ianuarie 1709 a fost ales Sava de la Pângărați. Alegerea lui s-a făcut „cu tot soborul sfintei Biserici și cu tot sfatul domnesc”, - deci de o adunare formată din fețe bisericești și boieri -, după cum ne încredințează o scrisoare a domnitorului Mihail Racoviță (1707-1709) adresată locuitorilor din Huși, la 19 ianuarie 1709.

În ziua următoare, domnul scria protopopului din Soroca, poruncindu-i să trimită pe toți preoții din ținut la Huși, pentru ca noul episcop „să-i vadă și să-i cerce pentru vrednicia preoțească și carele nu va fi vrednic de cinul preoțesc, să aibă a-l judeca după cum va scrie sfânta pravilă”.

Noul ierarh a găsit Episcopia într-o stare de ruină, datorită nepăsării înaintașului său Varlaam, care, în cursul celor două decenii de păstorire, s-a îngrijit numai de schitul său de la Brădicești. Cerând sprijinul domnitorului, acesta i-a dat 20 de „scutelnici” (poslușnici) cunoscând că Episcopia era „arsă și prădată și căzută la mare slăbiciune... cât au rămas numai peatra, nici case, nici ogradă, nici chilii și mai ales neavind nimica nici dinlăuntru nici pe dinafară”. Același hrisov a fost întărit apoi și de Dimitrie Cantemir (1710-1711). Dar tot ce începuse să refacă episcopul Sava a fost din nou distrus în cursul războiului ruso-turc din 1711.

Episcopia fiind situată în apropiere de Stănilești, unde turcii au dobândit victoria, a fost din nou arsă și prădată de tătari. Vlădica Sava a fost nevoit să ceară ajutor și de la primul domn fanariot Nicolae Mavrocordat (1711-1715). Un sprijin însemnat i-a venit prin anularea testamentului lui Varlaam, după care averea schitului Brădicești a intrat în proprietatea Episcopiei, încât a putut începe lucrările de refacere a bisericii episcopale și a incintei. Dar la sfârșitul anului 1713, Sava a fost trecut în scaunul episcopal de la Roman, în locul lui Pahomie, care s-a retras atunci.

Iorest de la Secu (1713–1727)

Urmașul lui Sava a fost Iorest, mult timp egumen la mănăstirea Secu. Se cunosc mai multe hrisoave domnești care dovedesc interesul și preocupările sale pentru bunăstarea materială a Episcopiei și refacerea ei. A păstorit până către sfârșitul anului 1727.

Ghedeon (1727–1734)

Lui Iorest i-a urmat episcopul Ghedeon, cu metania tot la Secu, ctitorul Sihăstriei. Și el a fost preocupat de problemele materiale ale Episcopiei, obținând felurite hrisoave domnești de întărire a unor proprietăți (de pildă, întărirea drepturilor Episcopiei asupra schitului Brădicești). La începutul anului 1734 a fost trecut în scaunul vlădicesc de la Roman.

Varlaam (1734–1735)

În locul lui Ghedeon a fost ales Varlaam, venit din mănăstirea Neamț, unde se pare că a fost egumen. A păstorit doar câteva luni, fiind trecut în scaunul vlădicesc de la Rădăuți.

Teofil (1735–1743)

O păstorire mai lungă decât Varlaam a avut episcopul Teofil, fost egumen la mănăstirea Neamț, ales prin februarie 1735. Sub el, Episcopia și schitul Brădicești, metocul ei, au suferit o nouă pustiire, în cursul războiului ruso-turc de atunci.

Vlădica Teofil a cerut și a obținut de la domnitorii Grigore II Ghica (1739-1741) și Constantin Mavrocordat (a doua domnie 1741-1743) reînnoirea vechilor drepturi ale Episcopiei.

Ierotei (1743–1752)

Probabil în a doua jumătate a anului 1743, Teofil a fost trecut la Roman, iar la Huși a fost ales Ierotei, de la Putna.

Ca și înaintașii săi, este pomenit și el în mai multe hrisoave domnești hărăzite Episcopiei. Mai mulți credincioși au lăsat Episcopiei felurite imobile. Ierotei a participat la câteva ședințe ale divanului domnesc, alături de ceilalți ierarhi ai țării, care au luat hotărâri de o însemnătate deosebită pentru țară (de pildă, la divanul din 25 decembrie 1747 prin care se hotăra înființarea câte unei școli pe lângă fiecare episcopie).

La 10 mai 1752, Ierotei s-a retras din scaunul vlădicesc, „fiind cuprins de slăbiciune și neputință”. A murit la scurt timp, căci în cursul anului 1753 apare în acte ca răposat. Probabil a fost înmormântat la Putna, mănăstirea sa de metanie.

Inochentie (1752-1782)

După retragerea episcopului Ierotei, în scaunul vacant a fost ales tot un călugăr putnean, Inochentie, originar dintr-o familie de răzeși din Bahna, ținutul Neamț, intrat de tânăr în mănăstirea Neamț, de unde a trecut la Putna. Remarcat de Iacob Putneanul, a fost făcut dichiu la Episcopia din Rădăuți, în timp ce păstorea acolo. Probabil tot la recomandarea sa, a fost ales episcop al Hușilor în mai 1752.

În cei 30 de ani de păstorire, vlădica Inochentie s-a dovedit nu numai un priceput gospodar, ci și un bun patriot și un ales păstor de suflete. O însemnată faptă a sa a fost rezidirea din temelie a catedralei episcopale de la Huși, ctitorită de Sf. Ștefan cel Mare, care ajunsese în stare de degradare. Din smerenie, nu și-a pus numele său de ctitor și nici pe al domnitorului Matei Ghica, cel care l-a ajutat, ci a așezat la locul de cinste vechea pisanie a lui Ștefan cel Mare. Lucrările de construcție au fost isprăvite la începutul anului 1756. A urmat apoi refacerea caselor din incinta Episcopiei, precum și a schitului Brădicești, metocul eparhiei.

Episcopul Inochentie s-a numărat printre cei care l-au îndemnat pe domnitorul Constantin Racovită Cehan să înființeze spitalul Sfântul Spiridon din Iași, lucru pe care-l recunoaște însuși domnul în hrisovul de întemeiere al spitalului din 1756 („sfătuindu-ne, în cîteva rînduri, cu ai noștri duhovnicești părinți, sfinția sa chir Inochentie, episcop Hușului...”).

Bun gospodar, vlădica Inochentie s-a îngrijit de averea Episcopiei. Astfel, a reînnoit în mai multe rânduri hrisoavele domnești de scutiri, a cumpărat sau a primit zeci de danii în bunuri imobile (moșii, vii, păduri, un loc pentru metoc în Iași etc.), a făcut schimburi de proprietăți, a restabilit hotarele moșiilor. În administrarea bunurilor Episcopiei, a avut un neprețuit ajutor în persoana dichiului (administratorul, economul), Iorest Danu. Deși s-ar părea, la prima vedere, că toate acestea n-ar corespunde cu menirea sa de păstor de suflete, totuși, pe atunci moșiile erau singurele mijloace de susținerea Episcopiei. Veniturile lor l-au ajutat să-și refacă reședința și catedrala, jefuite în 1767, când Inochentie s-a retras la Brădicești, din cauza ciumei.

Ca unuia care descindea din pătura răzeșilor, a înțeles toate nevoile și suferințele acestora. Episcopul Melchisedec a consemnat o „tradiție”, care spunea că Inochentie umbla călare, cu desagii la șa, intra în casele răzeșilor, vorbea cu ei despre treburile gospodărești, și toți alergau la el, spre a primi ajutor și povață. Mai este de amintit că în 1756, Inochentie, alături de ceilalți vlădici ai țării, a luat parte la divanul sau adunarea în care s-a hotărît desființarea dării vădrăritului (numită năpaste), iar în anul următor a văcăritului.

Inochentie s-a dovedit și un luminat patriot. Astfel, în 1769-1770, deci în timpul războiului ruso-ture din 1768-1774, a condus delegația moldoveană în Rusia, la curtea țarinei Ecaterina a II-a, pentru a-i prezenta doleanțele țării și a-i cere sprijinul împotriva stăpânirii otomane. În timpul șederii la Petersburg, Inochentie a îndemnat pe arhimandritul Vartolomei Măzăreanu să traducă din slavonește în românește Liturghia arhierească, după cum arată o însemnare a traducătorului.

Inochentie și-a dat obștescul sfârșit la 10 octombrie 1782, fiind înmormântat în catedrala episcopală, refăcută de el din temelii, cu câțiva ani în urmă. Urmașul său, Iacob Stamati, i-a așezat pe mormânt o lespede de marmură, cu inscripție săpată de jur împrejur.

Jafurile domnilor fanarioți (1782)

După moartea lui Inochentie, domnitorul fanariot de atunci, Alexandru Mavrocordat Deli-bei, a luat toți banii rămași de la bătrânul episcop, o parte din averea mișcătoare și nemișcătoare, precum și economiile și lucrurile de valoare depuse de credincioși spre păstrare, la Episcopie. Prin acest jaf, Episcopia a rămas cu o datorie de 75 de pungi, o sumă însemnată, pe care a trebuit s-o plătească urmașul său. Obiceiul jefuirii eparhiilor moldovene după moartea chiriarhului lor a fost urmat și de alți domni fanarioți.

Iacob Stamati (1782-1792)

Articol principal: Iacob Stamati.

Iacob Stamati a fost ales la 9 decembrie 1782 și hirotonit în ziua următoare, în biserica Curții domnești din Iași. Gramata mitropolitului Gavriil pentru noul ierarh poartă data de 18 decembrie 1782, când i s-a făcut înscăunarea. Așezat la Huși, Iacob a găsit Episcopia într-o stare de plâns. Revoltat de jaful domnului fanariot Alexandru Mavrocordat Deli-bei care a luat toți banii Episcopiei, Iacob a poruncit să se întocmească un pomelnic al episcopilor de Husi și al domnilor țării care au ajutat Episcopia, lucrat în lemn, de dimensiuni mari, în formă de triptic, în care era înfierată și fapta acelui domn.

Îndată după înscăunare, Iacob Stamati a ridicat o nouă reședință episcopală, clădire existentă până azi, precum și o serie de dependințe. Biserica episcopală a fost înzestrată cu veșminte, icoane și vase liturgice, iar catapeteasma a fost zugrăvită. Câțiva ani mai târziu, a cumpărat o mână din moaștele Sfintei Chiriachi. De asemenea, a cumpărat, a primit în dar sau a arendat numeroase moșii, izbutind să refacă starea materială a Episcopiei. În 1789, un ieromonah Sofronie, clitorul schitului Averești, și-a închinat ctitoria cu bunurile Episcopiei de Huși.

Pentru ridicarea vieții religios-morale a credincioșilor, episcopul Iacob a trimis în 1785 o scrisoare pastorală către preoții din eparhie, plină de îndemnuri privitoare la îndeplinirea slujbei lor. Cele 7 puncte ale pastoralei cuprindeau îndrumări privitoare la purtarea preoțească față de enoriași, la curățenia și înfrumusețarea bisericii etc. Tot aici erau arătate și sancțiunile care urmau să fie aplicate preoților nevrednici, dar și credincioșilor care nu acordau respectul cuvenit preoților și rânduielilor bisericești.

Veniamin Costachi (1792-1796)

Articol principal: Veniamin Costachi.

Peste câteva zile, în 26 iunie, a avut loc alegerea, iar a doua zi hirotonia, noului episcop de Husi, Veniamin Costachi, până atunci egumen al mănăstirii Sfântul Spiridon din Iași. În cei patru ani de pastorire la Husi, s-a ocupat cu înzestrarea catedralei episcopale cu felurite obiecte de cult, precum și a reședinței eparhiale. Mitropolitul Iacob l-a însărcinat să slujească la înmormântarea starețului Paisie de la Neamț (15 noiembrie 1794), dar a ajuns după îngropare. A rămas atunci la Neamț aproape o lună, participând la alegerea urmașului lui Paisie.

Gherasim Clipa (1796-1803)

La 1 iunie 1796, Veniamin a fost ales episcop al Romanului. În ziua următoare, a fost ales la Huși ieromonahul Gherasim Clipa Barbovschi, dichiul Mitropoliei. Acesta era fiu de preot din Vicovu de Sus, în părțile Rădăuților, călugărit la Putna, a plecat de acolo la Slatina, unde a ajuns dichiu, iar mai târziu a avut aceeași slujbă la Mitropolie.

Ca episcop la Huși a fost preocupat mai mult de probleme gospodărești, sporind averea Episcopiei prin daniile unor credincioși. Reprezentant al iluminismului, a sprijinit traducerea unor lucrări în românește. Cu toate acestea, Episcopia a ajuns sub el la mari datorii. Se pare că acestea s-au făcut cu gândul nemărturisit ca ea să nu mai poată fi jefuită la moartea ierarhului de către domnitori și boieri, așa cum se întâmplase în cazul lui Inochentie. La 25 martie 1803, Gherasim Clipa, Barbovschi i-a urmat lui Veniamin Costachi în scaunul episcopal de la Roman.

Secolul XIX

Meletie Lefter (1803-1826)

După alegerea lui Gherasim Clipa în scaunul vlădicesc de la Roman, în locul său a fost ales Meletie Lefter (27 martie 1803).

Ca episcop, a făcut felurite renovări la catedrală, care era avariată de un cutremur și a primit numeroase danii de moșii pe seama Episcopiei, precum și danii din partea domnilor țării. Pentru că, în urma păcii de la București din 16 mai 1812, Rusia țaristă a ocupat teritoriile din stânga Prutului, eparhia Hușilor a rămas numai cu ținutul Fălciu. Din această pricină, ținutul Vaslui a fost luat de la eparhia Romanului și alipit la Huși. În 1821-1822, a condus treburile Mitropoliei, ca „vechil” în locul lui Veniamin Costachi. La 26 mai 1826, a fost ales episcop de Roman, în locul lui Gherasim Clipa, care trecuse la cele veșnice.

Sofronie Miclescu (1826-1851)

În aceeași zi a fost ales un nou episcop de Huși, ieromonahul Sofronie Miclescu, de la mănăstirea Neamț (hirotonit la 3 iunie).

În lunga sa păstorie la Huși s-au făcut mai multe îmbunătățiri la Episcopie: zid împrejmuitor, chilii noi pentru preoții slujitori, o nouă catapeteasmă etc. Din dispoziția lui, s-a întocmit un nou pomelnic al Episcopiei. În 1846 s-a înființat și la Huși o școală catehetică ținutală, pentru a face față nevoilor tot mai mari de preoți cu oarecare învățătură.

Îndrumat îndeaproape de mitropolitul Veniamin Costachi, căruia îi cerea adesea lămuriri asupra unor probleme mai complicate, Sofronie a rămas în istoria eparhiei Hușilor ca un păstor vrednic și evlavios, fapte care au dus la alegerea sa în scaunul mitropolitan, la 10 februarie 1851.

Meletie Istrate (1851-1857)

În cadrul aceleiași adunări electorale, s-a desemnat și succesorul său la Huși, în persoana tânărului arhimandrit Meletie Istrate, egumenul mănăstirii Slatina (hirotonit la 12 februarie, instalat la 31 martie).

Acesta își avea metania la Doljești, fusese arhidiacon al mitropolitului Veniamin, pe care l-a și însoțit la Slatina în 1842, încredințându-i-se egumenia mănăstirii. Contemporanii îl prezintă ca pe un ierarh cu trăsături morale asemănătoare cu ale marelui său dascăl.

Ca episcop, a propus ca ținuturile Tutova și Covurlui, care aparțineau Romanului, să fie alipite la eparhia Hușilor, care avea numai ținuturile Fălciu și Vaslui (deci acum aveau fiecare câte patru). Adunarea obștească a aprobat propunerea la 23 februarie 1852 (de menționa că Mitropolia avea ținuturile Iași, Neamț, Suceava, Dorohoi și Botoșani). Tot în 1852 s-au deschis cursurile Seminarului din Huși, la început în casele Episcopiei, apoi într-o casă cumpărată în acest scop. A înființat de asemenea o școală de muzică bisericească.

Din scrierile contemporanului său Melchisedec Ștefănescu, se poate afla că în frământările din anii 1856-1857, episcopul Meletie a fost atras în partida antiunionistă de către fratele său Nicolae Istrate, fapt care l-a îndepărtat de cler și de credincioșii săi. Această atitudine greșită față de dreptele năzuințe ale poporului i-a adus o adâncă supărare, care i-a grăbit sfârșitul, murind la 31 iulie 1857, la vârsta de abia 40 de ani. A fost înmormântat în biserica Episcopiei.

„Locotenenți” de episcopi (1857-1865)

După moartea sa, au început să fie numiți și la Huși „locotenenți” (locțiitori) de episcopi: Ghenadie Șendrea Tripoleos (august 1857 - 8 noiembrie 1858, f. ianuarie 1861), Calinic Miclescu Hariupoleos (noiembrie 1858 - ianuarie 1861), Melchisedec Ștefănescu (întâi ca arhimandrit, din 15 ianuarie 1861, apoi ca arhiereu titular Tripoleos, până la 17 noiembrie 1864) și Dionisie Romano Traianopoleos (17 nov. 1864 - 10 mai 1865).

Dionisie Romano (1865)

Ultimul locțiitor a fost Dionisie Romano Traianopoleos, care, la 10 mai 1865, a fost decretat episcop eparhiot. Peste câteva zile însă, făcându-se anumite schimbări între noii episcopi numiți prin decret, Dionisie a fost trecut la Buzău.

Iosif Gheorghian (1865-1879)

Scaunul de la Huși a rămas vacant până la 19 iunie, când a fost numit arhimandritul Iosif Gheorghian, înscăunat la 17 iulie 1865. A păstorit aici până la 27 februarie 1879, când a fost trecut în fruntea eparhiei Dunării de Jos, ca în 1886 să devină mitropolit primat.

Calinic Dima (1879-1886)

Următorul său a fost Calinic Dima (ales la 22 martie 1879), până atunci arhiereu locotenent cu titlul „Ploieșteanul”, fost vicar al Mitropoliei din Iași. După o păstorire de abia șapte ani, a fost nevoit să se retragă din scaun (27 noiembrie 1886).

Silvestru Bălănescu (1886-1900)

O păstorire mai îndelungată și mai rodnică a avut episcopul Silvestru Bălănescu (1838—1900), ales la 10 noiembrie 1886.

Se trăgea dintr-o familie de țărani din Pângărăcior-Neamț, a fost călugărit de tânăr la Bisericani, apoi a urmat cursurile Seminarului de la Socola. În 1868 a plecat la Kiev, unde a urmat cursurile Academiei teologice de acolo. Reîntors în țară în 1873, a fost numit profesor, iar peste trei ani director al Seminarului central din București, unde a ostenit până la alegerea sa ca episcop eparhiot. Paralel cu acestea, a mai îndeplinit și alte misiuni: președinte al Comitetului de redacție al revistei Biserica Ortodoxă Română, profesor suplinitor și apoi decan al Facultății de teologie (1881), arhiereu locotenent cu titlul de „Piteșteanul” (din 1879).

În cei 14 ani de păstorire la Huși s-a ocupat de o seamă de probleme gospodărești, pastorale și culturale. De pildă, de refacerea reședinței episcopale și a clădirilor din jur, de refacerea și pictarea catedralei episcopale, încredințând această lucrare lui Gheorghe Tattarescu. A înființat două școli de cântăreți, la Huși și la Bârlad. S-a remarcat și prin activitatea sa pastorală-socială. A pus bazele unor conferințe pastorale ale preoților, dându-le felurite îndrumări pentru activitatea lor. A luat cuvântul și în Senat, cerând îmbunătățirea situației clerului de mir. Ca și mulți dintre contemporanii săi, s-a remarcat prin fapte de milostenie.

Episcopul Silvestru a fost unul dintre marii ierarhi cărturari din secolul XIX. Bogatele sale cunoștințe dobândite la Academia duhovnicească din Kiev le-a valorificat prin traducerea lucrărilor unor mari teologi ruși în românește. De pildă, a tradus Dreptul bisericesc al lui I. S. Berdnicov, profesor la Universitatea din Kazan (București, 1892) și primele trei volume din Dogmatica episcopului Silvestru Malevanschi de Canev (București, 1896—1899). La traducerea Dogmaticii a fost ajutat de preoții Constantin Nazarie și Nicolae Filip, iar ultimele două volume au fost traduse de aceștia și de arhimandritul Gherasim Miron. Câteva traduceri din rusă făcute de alți teologi care au studiat la Kiev au fost tipărite cu cheltuiala episcopului Silvestru (es. Apologetica lui N. P. Rojdestvenschi, tradusă de Const. Nazarie sau lucrarea lui Vladimir Guettee, Ernest Renan în fața tribunalului științei, tradusă de Gherasim Miron). Episcopul Silvestru a publicat apoi numeroase studii și articole în revista „Biserica Ortodoxă Română”. A murit la 25 noiembrie 1900. Casele sale din București (str. Plantelor) le-a lăsat Facultății de teologie.

În numai 14 ani de păstorire, episcopul Silvestru Bălănescu prin adânca sa pregătire teologică, prin bunătatea sa, prin lucrarea pastorală desfășurată în eparhie, prin lucrările gospodărești, a izbutit să ridice prestigiul străvechiului scaun episcopal de la Huși.

Secolul XX

Conon Arămescu Donici (1902-1912)

După Silvestru Bălănescu, scaunul episcopal a rămas vacant mai bine de un an, fiind condus de arhiereul locotenent al eparhiei Calistrat Orleanu Bârlădeanul. Alegerea noului episcop Conon Arămescu Donici, până atunci arhiereu locotenent cu titlul de „Băcăuanul”, a avut loc abia la 8 februarie 1902, iar înscăunarea la 3 martie 1902. Conon Arămescu a păstorit la Huși 10 ani, fiind ales apoi mitropolit primat, la 14 februarie 1912.

Nicodim Munteanu (1912-1923)

În locul său la Huși a fost ales, la 18 februarie 1912, tânărul arhiereu Nicodim Munteanu Băcăuanul, vicarul Arhiepiscopiei Iașilor, care mai târziu avea să devină mitropolit al Moldovei și Sucevei (1935) și patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1939). La Huși a păstorit până la 31 decembrie 1923, când s-a retras la mănăstirea Neamț.

Iacob Antonovici (1924-1931)

După retragerea din scaun a episcopului Nicodim Munteanu (decembrie 1923), a urmat Iacob Antonovici (1856—1931), care a fost în funcție din 1924 până la moartea sa (pe 13 decembrie 1931). Vlădica Iacob a fost mulți ani preot de mir și profesor în Bârlad, arhiereu cu titlul de Bârlădeanul în 1918, apoi vicar al Mitropoliei Moldovei (1921), și în final episcop al Dunării de Jos (1923—1924). A publicat mai multe lucrări istorice, pe baza cărora a fost ales membru de onoare al Academiei Române, între care se remarcă cele 5 volume de Documente bârlădene, premiate de Academie.

Veniamin Pocitan Bârlădeanul (1932-1934)

După el, treburile eparhiei au fost conduse — între 1932—1934 — de arhiereul Veniamin Pocitan Bârlădeanul (1870—1955), fost preot de mir în București, doctor în teologie al Facultății din București, autor de lucrări istorice și de drept canonic.

Nifon Criveanu (1934-1939)

Din martie 1934 până la 30 noiembrie 1939 a păstorit la Huși episcopul Nifon Criveanu, viitorul mitropolit al Olteniei,.

Grigorie Leu (1940-1949)

Din 1940, a păstorit episcopul Grigorie Leu, fost episcop la Argeș. A fost unul din nenumărații ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române care a intrat în conflict cu regimul comunist.

Prin asa-zisa „lege a epurării” parte din personalul Episcopiei a fost îndepărtat, iar unii cum a fost cazul Pr. Anton Popescu, consilier referent, arestat și condamnat la ani grei de închisoare. În acest climat de teroare, Episcopului Grigore Leu i se aduce la cunoștință de către puterea comunistă că Episcopia se va desființa și că el va trebui să ia calea exilului la Mănăstirea Neamț. Mai multe drumuri la București, care au avut ca obiect demersuri pentru salvarea Episcopiei, nu au avut nici un rezultat deoarece Episcopul Grigore Leu reprezenta pentru Petru Groza și Securitatea comunistă un pericol, nu numai prin neconformismul său politic ci și prin posibilul scandal internațional pe care oricând îl putea provoca. Ca urmare, Episcopul trebuia făcut inofensiv potrivit mentalității comuniste și mijloacelor utilizate în acei ani. Se întoarce grav bolnav de la București și după doua luni moare ca un erou martirizat pe altarul credinței străbune. Este înmormântat după dorința sa lângă biserica episcopală pe care a păstorit-o și iubit-o timp de 10 ani.

Desființarea

La 5 februarie 1949 s-a dat decretul de desființare a Episcopiei, care a fost unită cu Episcopia Romanului sub titulatura de „Episcopia Romanului și Hușilor”.

Reînființarea episcopiei

La 14 februarie 1996, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât reactivarea Episcopiei Hușilor. La 4 iulie același an, Colegiul Electoral Bisericesc a ales ca episcop pe PS Ioachim Mareș, fost arhiereu vicar la Episcopia Romanului și Hușilor. Acesta a păstorit până la data de 23 aprilie 2009, când s-a mutat la cele veșnice după o slujire rodnică în cadrul acestei eparhii.

În ziua de 18 iunie 2009, a fost ales Episcop al Hușilor PS Arhiereu vicar Corneliu Bârlădeanul, întronizat în data de 29 iunie 2009, de hramul Catedralei Episcopale „Sf. Apostoli Petru și Pavel”. A păstorit până în anul 2017, când s-a retras din scaun.

În postul vacant de Episcop al Hușilor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ales, în ședința din data de 5 octombrie 2017, pe PS Ignatie Mureșeanul, Arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei.

Întronizarea sa în demnitatea de Episcop al Hușilor a avut loc în data de 22 octombrie 2017, Sfânta Liturghie fiind oficiată de IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, împreună cu mai mulți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, și în prezența unui număr impresionant de credincioși.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
• Pagina web oficială a Episcopiei Hușilor, URL: https://episcopiahusilor.ro/episcopia