Isihasm

1

Isihasmul este o mişcare religioasă care a pornit sub influienta scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (sec. V) si ale Sfantului Simeon Noul Teolog (1022) in Sfantul Munte Athos, unde unii monahi s-au dedicat vietii contemplative, in liniste desavarsita (gr. isihia - liniste). Acesti monahi se retrageau in locuri singuratice si – prin concentrarea gandului la rugaciune – se ridicau la un inalt nivel de percepere a realitatii, ajungand sa vada lumina dumnezeiasca necreata pe care Sfintii Apostoli Petru, Iacob si Ioan au vazut-o pe Muntele Taborului, la Schimbarea la fata (Matei 17, 1-8), realizand astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Aceasta lumina stralucitoare nu este fizica, ci dumnezeiasca.

Isihastii rosteau continuu o scurta rugaciune: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul ! Aceasta doctrina isihasta a fost sustinuta de Sfantul Grigorie Palama, retras intre anii 1318-1326 in Muntele Athos, apoi – intre 1326-1331 – intr-un loc singuratic langa Bereea, in Macedonia. Atat Sfantul Grigorie cat si ceilalti isihasti invatau ca exista deosebire intre fiinta lui Dumnezeu - nevazuta si inaccesibila oamenilor – si puterile sau energiile Sale necreate, care emana din fiinta divina, prin care Dumnezeu Se descopera oamenilor. Aceasta invatatura este deosebit de importanta, intrucat fara legatura dintre Dumnezeu si om prin energiile necreate, „Dumnezeu ar ramane fata de oameni intr-o splendida izolare". In Sinodul tinut la 27 mai 1351, la Constantinopol, isihasmul a fost proclamat doctrina oficiala a Bisericii Ortodoxe, patrunzand in tot Rasaritul ortodox: fiinta lui Dumnezeu, inaccesibila omului, si energiile sale divine nu sunt separate, desi se deosebesc, ci formeaza o unitate, dar pana la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinta Dumnezeirii, caci Dumnezeu in fiinta Sa ramane inaccesibil oamenilor.

Pentru lupta dusa contra ereticilor si pentru teologia sa profunda, contemporanii l-au cinstit pe Grigorie Palama ca pe un al doilea Atanasie (referirea este la Sfantul Atanasie cel Mare). La cativa ani dupa moartea lui, in anul 1386, a fost proclamat sfant de catre un sinod in Constantinopol, iar pomenirea sa se face in chip aparte in a doua Duminica din Postul Mare, ca o prelungire a sarbatorii triumfului Ortodoxiei, impotriva ereticilor.

2

Disputa teologica cea mai insemnata in Rasarit, in secolul al XIV-lea a fost disputa isihasta, numita si palamita, dupa numele Sf. Grigorie Palama († 13 noiembrie 1359), sau varlaamita, dupa numele lui Varlaam de Calabria († 1350). Ea porni sub influenta scrierilor lui Pseudo-Dionisie Areopagitul (sec. V) si a lui Simeon Noul Teolog († 1022) in Muntele Athos, unde unii monahi se dedara vietii contemplative, in liniste desavirsita, = , termen de la care aceasta miscare si disputa teologica s-a numit isihasm.

Metoda sau practica isihasta se realiza astfel: calugarii dedati acesteia se retrageau in locuri singuratice si prin concentrarea gandului la rugaciune se ridicau mai presus de impresiunile simturilor si de tot ceea ce ii inconjura, pentru ca prin contemplare continua sa vada lumina dumnezeiasca cea necreata, pe care au vazut-o Sfintii Apostoli Petru, Iacob si Ioan, la schimbarea la fata pe Muntele Taborului (Mt. 17, 1-8; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36), spre a realiza astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Aceasta lumina stralucitoare nu este fizica, ci dumnezeiasca. Isihastii rosteau continuu aceasta scurta rugaciune: Doamne Isuse Hristoase, miluieste-ma.

Doctrina isihasta a fost sustinuta de Sfantul Grigorie Palama, retras intre 1318 si 1326 in Muntele Athos, apoi, intre 1326 si 1331, intr-un loc singuratic linga Bereea, in Macedonia.

El invata ca nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreata si incoruptibila, identica cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie si putere a lui Dumnezeu, care emana din fiinta Sa nevazuta, fara sa fie identica cu ea. Este deci deosebire intre fiinta lui Dumnezeu cea nevazuta si inaccesibila oamenilor, caci <<pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata>> (In. 1, 18; I In. 4,12) si puterile - sau energiile - Sale necreate, care emana din ea, prin care Dumnezeu Se descopera oamenilor, asupra carora revarsa harul sau puterea Sa, spre a dobindi mantuirea si indumnezeirea pina la <<masura varstei deplinatatii lui Hristos>> (Ef. 4, 13).

Aceste energii sau lucrari sint comune celor trei persoane ale Sfintei Treimi si, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifesta in lume. Aceasta doctrina nu este ceva nou, caci ea isi are izvorul in revelatia Noului Testament si in invatatura Sf. Parinti greci. Prin energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune Sf. Apostol Petru, <<partasii firii celei dumnezeiesti>> (II Petru 1, 4), fara ca prin aceasta fiinta noastra omeneasca sa devina fiinta lui Dumnezeu, sa devenim adica coesentiali cu Dumnezeu, Care ramane in eternitate ascuns in esenta Sa, cunoscuta numai de Fiul si Duhul Sfint. <<Fiul lui Dumnezeu S-a facut om, spune Sf. Atanasie († 373), pentru ca noi sa fim indumnezeiti>> (Cuvint despre intruparea Logosului, Migne, P.G., XXV, 192 B).

In Apus, Toma de Aquino († 1274) invata ca intre fiinta lui Dumnezeu si energiile Sale divine, care, dupa el, si teologii latini, sint create, nu exista deosebire reala, ceea ce face imposibila indumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu ramine fata de oameni intr-o splendida izolare.

Contra doctrinei isihaste s-a ridicat calugarul Varlaam din Calabria. Desi in tratativele de unire dintre Biserica Ortodoxa si papa Benedict al XII-lea (1334-1342), de la Avignon, din 1339, Varlaam a aparat doctrina ortodoxa, venind la Constantinopol in 1340 el a condamnat metoda si doctrina isihasta. El a sustinut ca lumina care emana din fiinta sau substanta lui Dumnezeu nu este necreata, caci in modul acesta se admite in Dumnezeire existenta a doi dumnezei, esenta divina - invizibila si energia divina - vizibila, ci creata, si-i acuza pe isihasti de diteism.

Sinodul tinut la Constantinopol in 1341 s-a pronuntat pentru isihasti. Varlaam, fiind condamnat, pleaca in Italia, trecu la Biserica Latina si ajunse in 1342 episcop de Gerace, in sudul Italiei, unde a continuat sa atace violent nu numai isihasmul ca metoda si doctrina, ci si Ortodoxia pe care o aparase mai inainte.

Dupa 1341, lupta impotriva isihasmului a fost continuata de Grigore Achindin.

Isihasmul avea si adversari politici de temut in persoana imparatesei Ana De Savoia († 1347) si a patriarhului ecumenic Ioan al XIV-lea Calecas (1334-1347), care sustineau pe varlaamiti. In sinodul intrunit in 1345 la Constantinopol, sub presedintia patriarhului Ioan al XIV-lea Calecas, Sf. Grigorie Palama a fost condamnat si anatemitizat.

In doua sinoade tinute la Constantinopol, insa, unul in 1347 si altul in 1351, se aproba doctrina isihasta, caci din 1347 ajunse la tron Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1355) ca asociat al Imparatului Ioan al V-lea Paleologoul (1341-1391), care era sustinatorul isihastilor. Dupa 1355, el deveni monah, mai intii in manastirea Manganelor din Constantinopol, apoi intr-una din manastirile Muntelui Athos, sub numele de Ioasaf.

In 1347, patriarhul Ioan al XIV-lea Calecas a fost inlaturat, iar sinodul din acest an a aprobat isihasmul, in timpul patriarhului ecumenic Isidor de Monemvasia (1347-1350). Aceasta a ridicat in 1347 pe Grigorie Palma la rangul de arhiepiscop al Tesalonicului, unde a pastorit pina la moartea sa in 13 noiembrie 1359.

In sinodul tinut la 27 mai 1351, in biserica Vlaherne din Constantinopol, in timpul patriarhului ecumenic Clist I (1350-1353; 1355-1363) isihasmul a fost proclamat doctrina oficiala a Bisericii Ortodoxe si el a patruns in tot Rasaritul ortodox.

Miezul doctrinei isihaste care s-a impus in Ortodoxie consta in faptul ca fiinta lui Dumnezeu, inaccesibila omului, si energiile Sale divine nu sint separate, desi se deosebesc, ci formeaza o unitate, dar pina la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinta Dumnezeirii, caci Dumnezeu in fiinta Sa ramine inaccesibil oamenilor.

Pozitia lui Varlaam de Calabria este caracteristica Apusului rationalist, care mentine distanta dintre divin si uman, in timp ce invatatura Sfantului Grigorie Palama e caracteristica religiozitatii rasaritene, care traieste pe deplin sentimentul comuniunii celor doua lumi.

Sustinatorii isihasmului au fost: Sf. Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, canonizat sfint in 1368, in sinodul din acest an prezidat de ucenicul sau, patriarhul Filotei Cokkinos (1353-1354; 1364-1376), fiind sarbatorit in fiecare an in Duminica a II-a din Postul Pastelui, Grigorie Sinaitul († 1346), in Paroria, in muntii Sikar, linga Adrianopol, Nil Cabasila († 1363), arhiepiscopul Tesalonicului din 1361, care a murit in 1363, fara sa-si fi putut ocupa efectiv scaunul din cauza tulburarilor interne prin care trecea atunci Tesalonicul, nepotul sau, Nicolae Cabasila († dupa 1371), si arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului († 1429).

In secolul al XVIII-lea, isihasmul a cunoscut o noua inflorire in Biserica Ortodoxa, datorita Sfintului Nicodim Aghioritul († 1804).

Intre cei mai mari adversari ai isihasmului au fost: Varlaam din Calabria, Grigorie Achindin, Grigorie si Nichifor Grigoras († 1360), monahul atonit Dimitrie Kydones († dupa 1397) si canonistul Constantin Armenopoulos († pe la 1380).

Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu,

"Istoria bisericeasca universala", Bucuresti, 1992, pag. 283-286.