Țările române și Bisericile slave

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.

Apropierea geografică, la care se adaugă limba comună în cult pentru mai multe secole, ca și lupta comună împotriva primejdiei otomane, au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre țările române și Bisericile slave.

Înainte de principate

Articol principal: Patriarhia de Târnovo.

Relațiile dintre români și slavi au început odată cu așezarea lor pe pământurile nord-dunărene și sud-dunărene în secolul VII. Mai târziu, aceste relații se dezvoltă politic în cadrul țaratului româno-bulgar de Târnovo, înființat prin lupta comună a bulgarilor și a vlahilor sud-dunăreni, conduși de frații Petru și Asan, împotriva Bizanțului.

Secolele XIV-XV

Biserica bulgară

În secolul al XIV-lea se pot urmări alte aspecte ale relațiilor bisericești româno-bulgare, favorizate de legăturile politice ale domnilor Țării Românești cu țării bulgari de la Târnovo și Vidin. Țarul Ivan Alexandru (1331-1371) era căsătorit cu Teodora, fiica lui Basarab I, iar fiul lor Ivan Stracimir, țar de Vidin, era căsătorit cu Ana, fiica lui Nicolae Alexandru Basarab.

În timpul domniei lui Vladislav I, mitropolitul Daniil al Vidinului a fost nevoit, din pricina ocupării orașului său de reședință de către regatul ungar, să se refugieze în Țara Românească, unde-l întâlnim încă din 1370. În august 1372, la alegerea noului mitropolit al Ungrovlahiei, Hariton, se amintea că Daniil al Vidinului „șade într-un loc oarecare din Ungrovlahia”, primind încuviințarea patriarhului și a sinodului său să slujească cele ale arhieriei în oricare din cele două mitropolii ale Țării Românești, urmărind să i se asigure cele necesare traiului.

Se cunoaște și o corespondență purtată de mitropolitul Antim Critopol cu marele cărturar Sfântul Eftimie, patriarhul Târnovei (1375-1393). Mitropolitul Antim cerea lămuriri patriarhului asupra unor probleme dogmatice sau de cult. Într-o scrisoare de răspuns a lui Eftimie, se plângea mitropolitului muntean de primejdiile interne și externe care s-au abătut asupra Bulgariei: erezia bogomilă și mai ales primejdia otomană.

Se cunosc apoi două scrisori adresate de patriarhul Eftimie Sfântului Nicodim de la Tismana, ca răspuns la câteva întrebări ale acestuia. Întrebările priveau felurite probleme dogmatice-morale: despre îngeri, despre întruparea Mântuitorului, despre ființa și obârșia răului în lume, despre nimicirea puterii diavolului prin cruce, despre viața morală a celor ce voiesc să se preoțească ș.a.

După desființarea și ocuparea țaratelor bulgare de la Târnovo (1393) și Vidin (1396) de turci, au fost aduse în biserica domnească de la Argeș moaștele Sfintei Filofteia, aflate până atunci la Vidin. Ele se păstrează până azi la Curtea de Argeș, în paraclisul de la mănăstirea Sfântului Neagoe Basarab. Tot atunci au trecut în nordul Dunării numeroși cărturari bulgari – [[preot|preoți] și călugări – căutând adăpost în țările românești. Ei au adus o seamă de manuscrise slavone, între care și lucrări ale Sfântului Eftimie, copiate apoi în mănăstirile românești, din care unele au ajuns până la noi.

Probabil Alexandru cel Bun, în cursul îndelungatei sale domnii, va fi ajutat unele biserici bulgare căzute sub turci, ca și pe unii cărturari bulgari refugiați în Moldova. Iar Ștefan cel Mare a hărăzit danii însemnate mănăstirii bulgare Zografu din Sfântul Munte. Unii călugări cărturari români aveau legături cu mănăstirea Rila, cel mai însemnat centru monahal din Bulgaria, deplasându-se acolo pentru copierea unor manuscrise.

Biserica sârbă

Legături tot așa de strânse s-au închegat între Bisericile din țările române și Biserica Ortodoxă Sârbă. De fapt, ele erau o urmare a relațiilor politice dintre domnii Țării Românești și țările sârbe. Anca, fiica lui Nicolae Alexandru Basarab, era măritată cu țarul sârb Ștefan Uroș. Apoi, în 1389, în lupta de la Kosovo Polje împotriva turcilor, cneazul sârb Lazăr a fost ajutat de ostași trimişi de Mircea cel Bătrân, iar în primul deceniu al secolului al XV-lea cneazul Ștefan Lazarevici și-a găsit adăpost în Țara Românească.

Din Serbia a venit la noi Sfântul Nicodim de la Tismana, organizatorul vieții monahale de la noi. Biserica Mănăstirița, în Craina, care potrivit tradiției populare sârbești a fost ridicată de Sfântul Nicodim înainte de a veni în Țara Românească, a fost ajutată și de domnitorul Radu I, care potrivit unor cronici sârbești, ar fi fost căsătorit cu o fiică a cneazului Lazăr, eroul de la Kosovo Polje. La rândul său, acest cneaz dăruia mănăstirilor Vodița și Tismana zece sate în Serbia, precum și alte ajutoare, danie ce a fost recunoscută și de fiul său, Ștefan Lazarevici, printr-un hrisov din anul 1406. Către sfârșitul secolului al XV-lea, se cunoaște o danie făcută de Vlad Vodă Călugărul mănăstirii Pčinja din Macedonia sârbească. Același domn făcea danii mănăstirii sârbești Hilandar din Sfântul Munte.

În ce privește legăturile bisericești moldo-sârbe, amintim hirotonirea mitropolitului Teoctist I de către patriarhul Nicodim al Ipekului, probabil în 1453. Ștefan cel Mare a fost unul din sprijinitorii Bisericii sârbe, ajunsă sub stăpânire otomană (1459). La mănăstirea Hopovo s-a găsit o Pravilă a lui Matei Vlastares, coplată de grămaticul Damian, „din porunca și fapta binecredinciosului și de Hristos iubitorului domn Ștefan Voievod... în Iași, în anul 7003 (1495)”. Un Tetraevanghel moldovenesc din 1504 se păstrează în Muzeul de Stat din Cetinje. Domnitorul moldovean apare și în pomelnicul mănăstirii Cruședol.

Expansiunea otomană în Serbia a făcut pe mulți credincioși ortodocși sârbi să se refugieze în părțile Banatului și Aradului, încă din secolul al XIV-lea. Așezarea lor în aceste teritorii locuite de români a dus la închegarea unor noi legături bisericești româno-sârbe.

Bisericile ucraineană și rusă

Avem unele știri și despre legăturile Moldovei cu Bisericile ortodoxe slave de răsărit (ucraineană și rusă). În secolul al XIV-lea, întinse teritorii locuite de ucrainieni și bielorușii au fost ocupate de regatul polon și de marele cnezat al Lituaniei. În 1385, cele două state au realizat o uniune dinastică, iar în 1569, prin așa-numita „uniune de la Lublin”, Polonia s-a unit cu Lituania. În acest fel, teritoriile Ucrainei și Bielorusiei de azi (cu orașele Lvov, Halici, Kiev, Pereiaslav, Cernigov, Minsk, Smolensk, Vitebsk, Poloțk etc.) au ajuns pentru câteva veacuri în stăpânirea Poloniei catolice. Credincioșii ortodocși ucraineni au avut strinse legături bisericești cu Moldova învecinată. Primii ierarhi moldoveni cunoscuți cu numele, Iosif și Meletie, au fost hirotoniți la Halici, centru ortodox, înainte de 1386, hirotonia lor acolo generând cunoscutul conflict cu Patriarhia ecumenică.

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, legăturile bisericești româno-ruse au sporit, ca urmare a relațiilor sale politice cu rușii. În 1463 se căsătorise cu Evdokia, fiica cneazului Olelko al Kievului, iar în ianuarie 1483 s-a săvârșit la Moscova căsătoria fiicei sale Elena cu Ivan, fiul și moștenitorul marelui cneaz Ivan III al Moscovei. Elena a murit în 1509, fiind îngropată în mănăstirea Voznesenski din Moscova.

La 2 februarie 1484 se primea la Moscova scrisoarea episcopului Vasile al Romanului, adresată mitropolitului Gherontie al Moscovei.

Secolul XVI

Perspectivă generală

Legăturile Bisericii Ortodoxe Române din Țara Românească și Moldova (mai puțin din Transilvania) cu Bisericile Ortodoxe de limbă greacă și slavă, atestate documentar încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, au cunoscut o dezvoltare deosebită în cursul secolului al XVI-lea. Aceste legături s-au manifestat prin călătoriile unor patriarhi, mitropoliți și episcopi greci în țările române, după ajutor, prin numeroasele danii făcute de domnii români Patriarhiilor apostolice de Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, sau mănăstirilor de la Muntele Athos, de pe stâncile de la Meteore și altor așezăminte bisericești din Macedonia, Tesalia, Epir, din insulele grecești și din Țara Sfântă și la Muntele Sinai, prin vlădicii și călugării români care călătoreau la „Locurile Sfinte” (Ierusalim, Athos etc.), prin manuscrisele sau cărțile tipărite în țările române, care circulau în toate țările ortodoxe, prin lupta comună pentru apărarea Ortodoxiei.

Peste patru veacuri, cărțile scrise sau imprimate în centre tipografice românești, fie în limbi de largă circulație, cum erau slavona și greaca, fie de circulație mai restrânsă ca limbile arabă, gruzină, sârbă și bulgară, au cunoscut o largă răspândire în Balcani și în Orientul Apropiat, ținând trează conștiința națională și ortodoxă a popoarelor oprimate de Semilună, întărindu-le încrederea în adevăr, dreptate și libertate, precum și speranţa în refacerea statelor naționale de altădată. Picturi murale în bisericile Athosului sau și în alte părți din lumea ortodoxă greacă și sud-slavă, veșminte și broderii liturgice, icoane, piese liturgice, argintărie, toate lucrate de meșteri români sau din inițiativă și cu sprijin material românesc, formează și azi o bună parte din patrimoniul cultural-artistic al multor așezăminte bisericești (centre patriarhale sau eparhiale, mănăstiri, biserici) și al unor prestigioase instituții culturale (muzee, biblioteci) din Bulgaria, statele balcanice, Grecia, insulele grecești, Cipru, Turcia, Siria, Israel, Egipt, etc.

Cultura, arta și, în genere, spiritualitatea postbizantină a supraviețuit încă patru secole după 1453, anul marelui dezastru al căderii Constantinopolului sub turci, dezvoltându-se pe pământul românesc și al Moldovei, cu sprijinul material și moral al domnitorilor celor două țări, considerați ca urmașii basileilor de altădată.

Datorită acestora, țările române au devenit Bizanțul după Bizant, după expresia pusă în circulație de marele savant Nicolae Iorga. Toate acestea au contribuit la ridicarea prestigiului Ortodoxiei românești în toată lumea creștină.

Biserica sârbă

Încă din primul deceniu al secolului al XVI-lea, s-a deschis un capitol însemnat din istoria legăturilor bisericești româno-sârbe. Acum a păstorit, în scaunul Ungrovlahiei, mitropolitul de origine sârbă Maxim Brancovici, care a avut un rol important în stingerea conflictului dintre Radu cel Mare și Bogdan III al Moldovei.

Lucrări tipografice

Tot în primul deceniu al secolului al XVI-lea, a venit, în Țara Românească, ieromonahul Macarie din Muntenegru, care a tipărit primele cărți slave pe pământurile românești: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) și Tetraevanghelul (1512), din care s-au găsit unele exemplare în bisericile și mănăstirile sârbești. A fost ales apoi în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, în locul lui Maxim Brancovici, păstorind până către anul 1521. Tot din Serbia au venit alți doi tipografi: logofătul Dimitrie Liubavici, care ajutat de un alt sârb, ieromonahul Moise, a tipărit la Târgovişte un Molitfelnic, în 1545, apoi un Apostol, în 1546-1547, în două ediții, pentru Țara Românească și Moldova, toate în slavonește.

Un rol însemnat în strângerea legăturilor bisericești româno-sârbe a avut mănăstirea Bistrița din Oltenia, ctitoria boierilor Craiovești, de la sfârșitul secolului al XV-lea, refăcută prin 1519 (doi dintre frații Craiovești erau căsătoriți cu sârboaice). În această mănăstire, Alexandru Odobescu a descoperit vreo 80 de manuscrise și tot aici a găsit cărți slavone, dintre care multe de redacție medio-sârbească. Barbu Craiovescu a cumpărat din Serbia moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, aflate în acea țară după căderea Constantinopolului sub turci, și le-a așezat în ctitoria sa de la Bistrița. Din îndemnul lui, s-a tradus, din greacă în slavonește, Viața Sfântului, după un text adus la noi de doi călugări din schitul Iagorova.

Ajutoare financiare

Dărnicia românească s-a revărsat asupra multor mănăstiri și biserici ortodoxe din Serbia și Macedonia. Numele lui Radu cel Mare al Țării Românești apare în pomelnicele mănăstirilor Sfântul Prohor din Macedonia sârbească, Deciani și Sopociani, desigur ca urmare a ajutoarelor pe care le-a hărăzit acestora. În 1501, împreună cu unchiul său, Gherghina pârcălabul de Poienari (ctitorul mănăstirii Nucet din Dâmbovița), au zidit o mănăstire la Lopușnia, în Craina.

Alături de numeroasele ctitorii din țară și din lumea greacă ortodoxă, Neagoe Basarab și-a îndreptat atenția și spre Biserica ortodoxă sârbă, lipsită de ocrotire. Grija lui față de această Biserică este îndreptățită, căci soția sa, Despina Milița, era fiica fostului despot din Srem, Jovan Brancovici, și nepoata mitropolitului Maxim.

Astfel, vlădica Maxim a fost ajutat de Neagoe să ridice mănăstirea Cruședol, fapt pentru care numele său a fost trecut în pomelnicul acesteia, alături de al soției sale, al fiului său Teodosie și al lui Pîrvu Craiovescu. Câteva icoane de pe iconostasul bisericii de la Cruședol au fost lucrate de meșteri români, ajungând aici desigur ca danie a doamnei Despina. Tot ea a dăruit mănăstirilor Cruședol și Deciani câte un felon brodat. Din Viața Sfântului Nifon aflăm că Neagoe Basarab a mai ajutat mănăstirea Oreșcovița, unde se păstrează moaștele Sfântului Grigorie făcătorul de minuni. Aici a zidit o tindă, „un cerdăcel de piatră”, pe care l-au zugrăvit frumos și l-au poleit. La metocul acestei mănăstiri, Menorlina, a ridicat „o casă mare să fie de odihna mănăstirii”. A ajutat apoi mănăstirile Trescovița, în regiunea Prilep, Bitolia, Kusnița din Macedonia, Cuceina, în vestul Peninsulei Balcanice.

Dintre domnii Moldovei, Petru Rareș și soția sa Elena, tot o sârboaică, sunt trecuți în pomelnicele mănăstirilor Cruședol, Sopociani și Lesnovo. Alexandru Lapusneanu și soția sa Ruxandra, fiica lui Rareș, au dăruit un epitaf mănăstirii Milesevo din sudul Serbiei. Petru Schiopul era trecut în pomelnicul mănăstirii Cruședol. Se cunosc și danii mărunte: manuscrise, cărți, diferite obiecte de cult, oferite altor mănăstiri sârbești. Protopopul Ioan Sirbul din Cratova, în Macedonia, stabilit în Craiova, a copiat aici două Tetraevanghele, unul în 1580, ajuns mai târziu în mănăstirile sârbești Racovița și Remetea și altul în 1583, cu miniaturi, azi în Muzeul de Artă al României. Numeroase obiecte de artă de proveniență românească se păstrează în diferite muzee și biblioteci din Balcani. Alte ajutoare au fost dăruite de domnii români mănăstirii sârbești Hilandar din Muntele Athos.

Banatul

După reînființarea vechiului patriarhat sârb din Ipek, în 1557, au luat naștere scaune vlădicești ortodoxe în Banat, la Timișoara și Vârșeț, precum și în părțile Aradului, la Lipova și Ineu, păstorite de ierarhi sârbi sau români, care-și întindeau oblăduirea duhovnicească atât peste sârbi, cât și peste românii care constituiau majoritatea populației.

Biserica bulgară

În Bulgaria de azi întâlnim câteva lăcașuri de închinare ctitorite și ajutate de domni români. Radu cel Mare al Țării Românești a refăcut, prin 1493, deci înainte de a ajunge domn, mănăstirea Kremikovski, în apropiere de Sofia, în care și-a îngropat doi copii morți acolo, Dragna și Teodor. Se păstrează și azi tabloul votiv care-l înfățișează împreună cu familia sa. Bogdan III al Moldovei dăruise două uși mănăstirii Rila; mai târziu, mitropolitul Grigorie Roșca i-a dăruit un acoperământ pentru sfântul masă, iar Isaia al Rădăuților, o Evanghelie. Vechiul turn de piatră al mănăstirii Rila are săpată deasupra porții stema Moldovei, iar pe catapeteasma bisericii se află stemele Moldovei și Țării Românești. Prezența lor este o mărturie a daniilor bogate dăruite de domnii români acestei mănăstiri.

La mănăstirea Rila și în bibliotecile naționale din Sofia și Plovdiv, se află câte un exemplar din Tetraevanghelul tipărit de ieromonahul Macarie în 1412, ca dovadă a răspândirii tipăriturilor de la noi în sudul Dunării. Desigur, au fost mulți călugări de neam bulgar, care s-au așezat în mănăstirile românești învecinate, în care se desfășura o viețuire cultural-artistică și duhovnicească înfloritoare. De pildă, în Istoria Sfântului Gheorghe cel Nou, de la Sofia este descrisă călătoria preotului Ștefan din Pepkovița, la curtea lui Radu cel Mare, unde a cunoscut pe fostul patriarh Nifon II și pe Maxim Brancovici. Domnii români au acordat ajutoare însemnate și mănăstirii Zografu din Muntele Athos, cu monahi de neam bulgar.

Biserica ucraineană

Rutenii și bielorușii

Domnii și vlădicii din Moldova au întreținut legături bisericești și cu rutenii ortodocși din regatul polon catolic și din marele cnezat al Lituaniei (în 1385 s-a creat o uniune dinastică a lor, prin dinastia Jagello, iar în 1569, s-a hotărât unirea lor la Lublin). Ocupația polonă, împreunată cu asuprirea catolică a rutenilor și bielorușilor ortodocși, a făcut ca numeroși candidați la preoție de neam rutean să se îndrepte spre Moldova, în vederea hirotonirii. În acest fel, vlădicii moldoveni își aduceau un modest aport la apărarea Ortodoxiei din Polonia, în fața asupritorilor și a prozelitismului catolicilor. Stă mărturie despre aceasta actul de umilință al episcopului Macarie al Lvovului, dat în 1539 de regele Sigismund I al Poloniei (1506-1539), în care se spunea că scopul numirii lui era „ca preoții ortodocși din Polonia și Rutenia să nu mai fie nevoiți pe viitor să se ducă în Moldova sau în alte țări străine spre a fi hirotoniți sau pentru treburile lor religioase”.

Biserica ortodoxă din Lvov

În a doua jumătate a secolului, se pot înregistra câteva ajutoare materiale oferite de domnii Moldovei. Astfel, Alexandru Lăpușneanu a reclădit biserica ortodoxă din Lvov (distrusă de un incendiu în 1327) cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Uspenia), terminată în 1559. În anul următor, i s-a adăugat un paraclis cu hramul Sfântul Gheorghe, iar peste câțiva ani a fost zugrăvită. Se cunoaște o copie a pisaniei bisericii, în limba slavonă, în care erau pomeniți toți membrii familiei lui Lăpușneanu. Ctitoria lui a avut o existență foarte scurtă, fiind distrusă de un nou incendiu în 1571. În 1591, s-a început construcția unei noi biserici în Lvov, care a durat aproape patru secole, tot cu ajutor moldovenesc, oferit de Petru Șchiopul, Ieremia și Simion Movilă și alți membri ai familiei Movileștilor, marii boieri Luca Stroici, Isac Balică și Nestor Ureche, iar spre sfârșitul lucrărilor de Miron Vodă Barnovschi. Datorită numeroaselor contribuții din Moldova, acest lăcaș de cult era cunoscut sub numele de „biserica moldovenească”.

Episcopul Mardarie

Către sfârșitul aceluiași secol, în scaunul episcopal de la Rădăuți a păstorit episcopul Mardarie (1591/92-1595), ridicat apoi, pentru câteva luni (1595), în scaunul mitropolitan de la Suceava. Înlăturat din scaun de Ieremia Movilă, vlădica Mardarie a ajuns mai târziu egumen al mănăstirii Sfântul Gheorghe din Drohobycz (Drogobâci) din Galiția, apoi la Muntele Athos, de unde scria credincioșilor din Lvov până în 1614. Aceste legături indică probabilitatea că era de neam rutean.

Biserica rusă

Deși mai îndepărtați, românii au avut legături culturale bisericești și cu credincioșii ruși și cu țarii Moscovei. Câțiva pelerini ruși, în drumul lor spre Locurile Sfinte, au trecut și prin țările noastre. De pildă, Ivan Peresvetov, care a petrecut cinci luni la curtea lui Petru Rareș la Suceava, lăsând și însemnări asupra călătoriei și asupra domnului moldovean, sau, Trifon Korobelnikov, primit de Aron Vodă, în 1593, care a lăsat note interesante asupra bisericilor din Iași.

Legăturile cu Moscova s-au întărit mai ales în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. În 1561, Alexandru Lapusneanu a trimis țarului Rusiei Ivan al IV-lea cel Groaznic un exemplar din Nomocanonul sau Sintagma lui Matei Vlastares, tradus și rânduit după literele alfabetului slav de învățatul episcop Macarie al Romanului, prin viitorul episcop de Rădăuți, Eftimie. Nu știm, de ce exemplarul solicitat nu a ajuns acolo, ci a rămas în mănăstirea Sfântul Onufrie din Lvov. Câțiva ani mai târziu, în 1574, a fost în capitala statului rus episcopul Isaia al Rădăuților, trimis de Ioan Vodă cel Viteaz.

În primavara anului 1597, Mihai Viteazul a trimis într-o misiune diplomatică la Moscova, la țarul Feodor Ivanovici (fiul lui Ivan cel Groaznic, 1584-1598), pe episcopul Luca al Buzăului, pentru a-i cere sprijinul împotriva turcilor. A primit o scrisoare din partea țarului, precum și daruri către domnul român: 200 de galbeni, cinci perechi de blăni de samur și de vulpe neagră.

A se vedea și

• Țările române și Muntele Athos
• Țările române și Bisericile grecești

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9