Sfinți

Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului. Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.

Icoana Tuturor Sfinților

Sfinții sunt persoane care au rămas în conștiința Bisericii ca unii care s-au făcut, prin împreună-lucrarea cu harul lui Dumnezeu, „fiu al Tatălui” și „prieten al Mirelui Hristos”, și care astfel se roagă / mijlocește pentru creștinii care-i cer ajutorul.

Cetele sfinților

În timp, s-a produs în liturghia și spiritualitatea ortodoxă o împărțire a sfinților în mai multe grupe, sau „cete”:

• mucenicii
• mărturisitorii
• cuvioșii (uneori cu subgrupe, ca: stâlpnicii, păscătorii, preacuvioșii, întemeietorii monahismului, sihaștrii etc.)
• apostolii
• sfinții ierarhi / episcopi
• proorocii (din Vechiul Testament)
• doctorii fără de arginți
• sfinții imnografi
• sfinții iconografi
• nebunii pentru Hristos

Pentru că au făcut minuni în timpul vieții lor și fac și după moarte, mulți sfinți se numesc cu apelativul făcător de minuni, fără ca aceasta se reprezinte o ceată aparte.

Unii sfinți din Occident sunt numiți de sinaxarele ortodoxe cu numirea de „fericitul N.” (ca: Fericitul Augustin - a cărui pomenire se face pe 15 iunie -, Fericitul Ieronim etc.).

Sfinții din Vechiul Testament sunt adesea numiți de sinaxare cu numirea de „dreptul N.” (ca: Dreptul Finees - 12 martie -, Dreptul Iezechia - 28 august) ori cu numirea de „sfântul și dreptul N.” (ca: Sfântul și Dreptul Iov - 6 mai -, „Sfântul și Dreptul Simeon” - 3 februarie).

Sfinții împărați și regi sunt adesea numiți de sinaxare „binecredincioși” sau „dreptcredincioși” (ca Iustinian I și Teodora - 14 noiembrie).

Titlurile sfinților

A se vedea articolul complet: Titlurile sfinților.

Canonizarea sfinților

A se vedea articolul complet: Proslăvire.

Cultul sfinților

Studiile hagiografice din secolul al XX-lea au arătat că punctul de plecare al cultului sfinților în primele secole ale creștinismului a fost cultul mucenicilor, care erau cinstiți de adunarea locală a credincioșilor adunați în jurul mormântului mucenicului (unde adesea se găseau și moaștele lui), în ziua pomenirii morții sale, adică nașterea la viața veșnică.

Mucenicii erau „eroii credinței”, și, după înțelegerea creștină, ei nici nu ar fi putut mărturisi până la moarte fără ajutorul harului - de aceea creștinii i-au cinstit ca sfinți imediat din momentul morții lor.

Odată cu pacea Bisericii (oprirea persecuțiilor, pe vremea împăratului Constantin cel Mare), cultul mucenicilor se dezvoltă și se delocalizează: „În paralel cu fenomenul de expansiune, care multiplică, dacă se poate spune așa, mormântul mucenicului, se observă de asemenea că prăznuirea sărbătorii lui depășește încet-încet limitele inițial reduse în care se făcea ea inițial. La început fiecare Biserică își cinstea proprii mucenici, excluzându-i pe ceilalți; era un soi de aniversare de familie, în fiecare comunitate. Deja însă în prima jumătate a secolului al IV-lea se pot constata împrumuturi de la Biserici străine” . În consecință, martirologiile locale se îmbogățesc mai întâi de mucenici străini, și, din acest punct de vedere, mucenicii a căror cult se introduce pe cale excepțională primesc aceeași cinste ca și cei vechi .

Dar această evoluție nu se va opri aici. „Un pas important a fost făcut când s-a început a se prăznui, alături de mucenici, și pe episcopi” . Mai apoi, alte și alte nume au început să îngroașe listele, peste tot. „Astfel, unii din cei mai mari sfinți din Noul Testament sunt prăznuiți în săptămâna Crăciunului: Sf. Ștefan, Sfinții Iacov și Ioan, Sfinții Petru și Pavel. Găsim deja aceste sărbători bine înstăpânite în Capadocia, în ultimul sfert al secolului al IV-lea. (...) Ca o urmare firească, toate sfintele personaje pe care le-a ales Dumnezeu spre a participa la lucrarea de Răscumpărare, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament, și-au găsit locul în pomenirea plină de recunoștință a Bisericii (...). Vine apoi și vremea ca obiectul cultului să se extindă pentru o ultimă dată: vor fi asimilați mucenicilor marii asceți și alte personale cunoscute pentru sfințenia vieții lor.”

Această nouă evoluție era ireversibilă, deoarece nu era altceva decât o extendere, o lărgire a viziunii creștine asupra martiriului / muceniciei, mai întâi asupra celor ce au început a fi numiți „mărturisitori ai credinței”, iar mai apoi asupra asceților.

Mulți scriitori bisericești dau mărturie despre o viziune mai interiorizată a muceniciei eroice pentru credință, viziune care a început deja să se instaleze în secolele III-IV: mucenicia conștiinței, mucenicia voinței, mucenicia prin ostenelile ascetice, mucenicia fără sânge.

Citate

• „Sfinții s-au întrupat în Hristos și s-au hristificat, încât au izbutit să înfăptuiască ceea ce Dumnezeu a lăsat ca țel existenței omenești: ei au devenit „dumnezei după har” și „hristoși după har”, așa cum ne-a vestit într-un mod atât de expresiv Sfântul Simeon Noul Teolog.” (Părintele Iustin Popovici)

Surse

• Hippolyte Delehaye, Les origines du culte des martyrs (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), VII-443 pp.
• Hippolyte Delehaye, Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'Antiquité (= SH, 17), 1927 (réimprimé en 1970), VIII-326 pp.
• Edward E. Malone, "The monk and the Martyr", în: Antonius Magnus Eremita 356-1956: studia ad antiquum monachismum spectantia (=Studia Anselmiana, 38), Pontificium Institutum S. Anselmi, Romae, 1956, pp. 201-228.

Legături externe

• Pogorârea Duhului Sfânt și viața monastică - fragment din volumul: Père Matta el-Maskin, Saint Antoine, ascète selon l'Evangile, suivi de Les vingt Lettres de Saint Antoine d'après la tradition arabe, Spiritualité Orientale (SO 57), Abbaye de Bellefontaine, 1993.
• Un aspect al mijlocirii - un eseu de Iulian Nistea