Țările române și Bisericile grecești

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.

Deși relațiile dintre țările române și Bisericile greci încep propriu-zis în Evul Mediu, ele sunt construite pe o fundație antică ce datează de la începuturile creștinismului. Aceste relații sunt în general de bună-cooperare, dar au existat și perioade tensionate, în special în perioadele în care mitropoliile române își dezvoltau autonomia eclezială.

Antichitate

Articol principal: Dobrogea antică.

Legăturile Bisericii românești cu celelalte Biserici Ortodoxe pot fi urmărite chiar din primele veacuri creștine.

Încă din secolul IV, Episcopia Tomisului, ca și episcopiile de pe malul drept al Dunării, depindeau direct de Constantinopol, fapt care a contribuit la întărirea legăturilor culturale și bisericești dintre aceste regiuni și capitala imperiului. Câțiva episcopi de Tomis sau dintre cei de pe malul drept al Dunării au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice, unde au avut prilejul să ia contact cu atâția alți episcopi din întreaga lume creștină și să contribuie la lămurirea unor probleme teologice controversate.

Despre unii episcopi de Tomis avem știri că întrețineau legături de prietenie cu marii Părinți și scriitori bisericești din primele veacuri. Reamintim, de pildă, prietenia dintre Teotim al Tomisului și Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Vasile cel Mare cerea guvernatorului Sciției Mici moaștele lui Sava, cel martirizat de goți în 372. Marii teologi originari din Sciția Mică - Sfântul Ioan Casian, Dionisie Exiguul și călugării sciți - au avut legături și au călătorit în întreaga lume creștină de atunci, contribuind la creșterea prestigiului Bisericii din patria lor.

Înainte de principate

Legăturile bisericești cu Constantinopolul s-au menținut și în veacurile următoare, mai ales în timp ce Dobrogea de azi a fost sub stăpânire bizantină. Stau mărturie numeroasele monumente de arhitectură bizantină sau obiecte creștine de factură bizantină descoperite în diferite localități, nu numai în Dobrogea, ci și în alte părți ale țării.

În secolele XIII-XIV, odată cu crearea Mitropoliei de Vicina, legăturile Bisericii românești din Dobrogea de azi au continuat, pentru că titularii acelei eparhii erau trimiși de Patriarhia din Constantinopol și luau parte la lucrările sinodului patriarhal.

După unirea statelor independente Țara Românească și Moldova, relațiile noastre bisericești cu Patriarhia de Constantinopol s-au întărit.

Secolele XIV-XV

Țara Românească

În 1359, la rugămințile repetate ale domnitorului Nicolae Alexandru Basarab, patriarhul ecumenic Calist a recunoscut strămutarea lui Iachint de Vicina ca mitropolit al Ungrovlahiei. El a păstrat legături cu Patriarhia în tot cursul păstoririi sale.

Urmașul său Hariton, ca și titularii scaunului de Severin, Antim Critopol (devenit apoi mitropolit al Ungrovlahiei) și Atanasie, au fost numiți de Patriarhie, fiind membri ai sinodului patriarhal din Constantinopol. Legăturile cu Patriarhia ecumenică au slăbit în urma Sinodului de unire de la Florența din 1439, la care Țara Românească nu și-a trimis niciun reprezentant.

Moldova

Relațiile Moldovei cu Patriarhia ecumenică au fost la început foarte încordate, datorită refuzului acesteia de a recunoaște cele două hirotonii săvârșite la Halici, a mitropolitului Iosif și a lui Meletie, urmat de refuzul moldovenilor de a primi pe vlădicii greci Teodosie și Ieremia.

Conflictul s-a aplanat abia în iulie 1401, când patriarhul ecumenic Matei I a recunoscut pe mitropolitul Iosif. Cu acest prilej, patriarhul a trimis în Moldova pe acel ieromonah Grigorie și pe diaconul Manuil Arhon, care să facă o cercetare asupra validității hirotoniei mitropolitului Iosif. După moartea acestuia, Patriarhia a izbutit să impună pe scaunul mitropolitan al Moldovei câțiva greci: pe fostul mitropolit de Poleanina, în 1416, probabil Macarie (nume care apare pe un epitaf grecesc din 1428), pe Damian, în 1437, care a participat la lucrările Sinodului de la Ferrara-Florența și pe Ioachim de Agatopolis, în 1447, care nu a fost primit de moldoveni.

Transilvania

În Transilvania, legăturile românilor ortodocși cu Patriarhia ecumenică au fost neînsemnate. Consemnăm doar faptul că în 1391 ecumenicul Antonie IV a declarat mănăstirea Sfântul Mihail din Perl ca stavropighie patriarhală.

Căderea Constantinopolului

Semnarea actului unirii în Sinodul de la Florența, la 6 iulie 1439, a dus la slabirea treptată a legăturilor celor două țări cu Patriarhia ecumenică. Legăturile bisericești ale Țării Românești și ale Moldovei cu Patriarhia ecumenică s-au întrerupt după 1453, anul căderii Constantinopolului sub turci. Ele s-au reluat abia în primul deceniu al secolului al XVI-lea. Noua stare de lucruri a avut urmări însemnate asupra vieții bisericești din țările române, în sensul că Patriarhia ecumenică, ale cărei drepturi au fost mult restrinse de noua stăpânire otomană, nu s-a mai putut amesteca fățiș în problemele interne ale Bisericilor românești. Ea n-a mai putut impune ierarhi de neam grec, astfel că în scaunele mitropolitane de la Argeș și Suceava au fost ridicați numai români.

Secolul XVI

Perspectivă generală

Legăturile Bisericii Ortodoxe Române din Țara Românească și Moldova (mai puțin din Transilvania) cu Bisericile Ortodoxe de limbă greacă și slavă, atestate documentar încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, au cunoscut o dezvoltare deosebită în cursul secolului al XVI-lea. Aceste legături s-au manifestat prin călătoriile unor patriarhi, mitropoliți și episcopi greci în țările române, după ajutor, prin numeroasele danii făcute de domnii români Patriarhiilor apostolice de Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, sau mănăstirilor de la Muntele Athos, de pe stâncile de la Meteore și altor așezăminte bisericești din Macedonia, Tesalia, Epir, din insulele grecești și din Țara Sfântă și la Muntele Sinai, prin vlădicii și călugării români care călătoreau la „Locurile Sfinte” (Ierusalim, Athos etc.), prin manuscrisele sau cărțile tipărite în țările române, care circulau în toate țările ortodoxe, prin lupta comună pentru apărarea Ortodoxiei.

Peste patru veacuri, cărțile scrise sau imprimate în centre tipografice românești, fie în limbi de largă circulație, cum erau slavona și greaca, fie de circulație mai restrânsă ca limbile arabă, gruzină, sârbă și bulgară, au cunoscut o largă răspândire în Balcani și în Orientul Apropiat, ținând trează conștiința națională și ortodoxă a popoarelor oprimate de Semilună, întărindu-le încrederea în adevăr, dreptate și libertate, precum și speranţa în refacerea statelor naționale de altădată. Picturi murale în bisericile Athosului sau și în alte părți din lumea ortodoxă greacă și sud-slavă, veșminte și broderii liturgice, icoane, piese liturgice, argintărie, toate lucrate de meșteri români sau din inițiativă și cu sprijin material românesc, formează și azi o bună parte din patrimoniul cultural-artistic al multor așezăminte bisericești (centre patriarhale sau eparhiale, mănăstiri, biserici) și al unor prestigioase instituții culturale (muzee, biblioteci) din Bulgaria, statele balcanice, Grecia, insulele grecești, Cipru, Turcia, Siria, Israel, Egipt, etc.

Cultura, arta și, în genere, spiritualitatea postbizantină a supraviețuit încă patru secole după 1453, anul marelui dezastru al căderii Constantinopolului sub turci, dezvoltându-se pe pământul românesc și al Moldovei, cu sprijinul material și moral al domnitorilor celor două țări, considerați ca urmașii basileilor de altădată.

Datorită acestora, țările române au devenit Bizanțul după Bizant, după expresia pusă în circulație de marele savant Nicolae Iorga. Toate acestea au contribuit la ridicarea prestigiului Ortodoxiei românești în toată lumea creștină.

Nifon al II-lea

Așa cum a fost menționat mai sus, legăturile cu Patriarhia Ecumenic au fost reluate la începutul secolului al XVI-lea prin fostul patriarh ecumenic Sfântul Nifon II (1486-1488 și 1496-1498), care, în jurul anului 1503, a fost adus de domnitorul Radu cel Mare în Țara Românească, pentru a proceda la reorganizarea vieții bisericești de aici.

Amănunte asupra șederii și activității sale în Țara Românească întâlnim în lucrarea panegiristului său, Gavriil Protul. Ajungând la București, așezându-se la mănăstirea Antim, a intrat în conflict cu domnitorul, în 1505 a părăsit țara, stabilindu-se la Vatopedu în Sfântul Munte, apoi la Dionisiu, unde a și murit la 11 august 1508.

Ioachim I

Urmașul său în scaunul patriarhal, Ioachim (1498-1502 și 1505-1506), a făcut prin 1505-1506, o călătorie până în Moldova, desigur pentru a strânge ajutoare bănești. Dar domnitorul de atunci, Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan cel Mare, a refuzat să-l primească. S-ar putea da mai multe explicații acestui refuz: fie pentru că Ioachim era socotit un uzurpator, obținând scaunul patriarhal prin simonie și prin îndepărtarea înainașului său, Pahomie, de către turci; fie pentru că vlădicii și boierii moldoveni simțeau că prin venirea lui se va încerca o nouă supunere a Bisericii moldovene față de Patriarhia ecumenică. În urma acestei neașteptate umilințe, patriarhul s-a îndreptat spre Țara Românească, unde și-a dat obștescul sfârșit, la Târgoviște, cuprins „de mânie și înjosire”.

Pahomie, Teolipt I, Ieremia I

După moartea lui, scaunul patriarhal a fost reocupat de Pahomie (1503-1505 și 1506-1514), care, prin 1513, făcea un drum în ambele țări române, fiind însoțit de câțiva călugări și preoți, pentru a strânge ajutoare. Peste patru ani, Țara Românească a fost cercetată de noul patriarh ecumenic Teolipt I (1514-1520), invitat de Neagoe Basarab la sfințirea ctitoriei sale de la Argeș. Sub Teolipt, Patriarhia a primit sume însemnate de bani din partea acestui domnitor, din care s-a acoperit cu plumb biserica mare a Patriarhiei și s-au refăcut chiliile. Despre patriarhul Ieremia I (1520-1522 și 1523-1545) se spune că a murit în 1545, la Vraâa, pe când se întorcea din Țara Românească.

Ioasaf II, Pahomie II

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, patriarhul Ioasaf II (1556-1565) facea o călătorie în Moldova, prin 1561. Se cunosc câteva odoare dăruite acum Patriarhiei de către Alexandru Lăpușneanu și doamna Ruxandra. În 1564, Ioasaf era în Țara Românească, însoțind alaiul de nuntă al celor doi gineri ai doamnei Chiajna, văduva lui Mircea Ciobanul, unul din ei, Stamate, fiind nepot al patriarhului. Prin 1570, se pare că a trecut prin Moldova după ajutoare și patriarhul Mitrofan III (1565-1572 și 1579-1580). În timpul păstoririi sale, Petru Schiopul, domnul Moldovei, a dăruit Patriarhiei o casă, cumpărată de el în Constantinopol, primind o scrisoare de mulțumire din partea patriarhului și a sinodului său. După el, au mai călătorit prin țările românești patriarhii Pahomie II (1584-1585) și Teolipt II (1585-1586).

Ieremia II

Ultimul patriarh ecumenic care a călătorit prin țările române în acest secol și care a adus o contribuție însemnată la întărirea legăturilor bisericești cu Patriarhia de Constantinopol a fost Ieremia II (1572-1579, 1580-1584 și 1587-1595). În timp ce păstorea pentru a treia oară, Mihnea Turcitul a dăruit Patriarhiei metocul românesc din Constantinopol, numit Vlah Sarai, cu hramul Maica Domnului Mântuitoarea, în care s-a mutat sediul Patriarhiei (1586), pentru câțiva ani.

În 1588, Ieremia a făcut o călătorie în Rusia, în vederea ridicării scaunului mitropolitan al Moscovei la rangul de patriarhie, fiind însoțit de mitropolitul Ierotei al Monembaziei (Monemvasia). În drumul lor, s-au oprit și în țările noastre. Cei doi prelați greci au fost primiți „cu mare cinste” la București de mama lui Mihnea Turcitul, domnitorul fiind bolnav. De la București, patriarhul Ieremia II a trecut în Moldova, unde a stat mai mult timp la curtea lui Petru Schiopul, apoi a plecat în Rusia. Aici, în fruntea unui sobor de ierarhi, a înscăunat pe Iov, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, la 26 ianuarie 1589. La reîntoarcere, cei doi ierarhi au trecut din nou prin țările române.

La București, patriarhul Ieremia a desfășurat o rodnică activitate, contribuind la intensificarea legăturilor românilor cu Patriarhia ecumenică. De pildă, în octombrie 1591, a prezidat un sinod, în care s-a hotărât ca noua mănăstire Sfântul Nicolae din București, refăcută de Mihai Banul, viitorul domn cunoscut mai târziu sub numele de Mihai Vodă, închinată mănăstirii Simonpetra de la Athos, să fie pe viitor stavropighie patriarhală. Se acorda acum, pentru prima dată, statutul de stavropighie unei mănăstiri din cuprinsul Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Hotărârea era determinată de faptul că așezămintele fundaționale ale ctitorilor erau nesocotite adeseori de marea boierime, impunând egumeni peste voința soborului. În secolul următor, s-au creat alte stavropighii, urmărindu-se și asigurarea libertății mănăstirilor.

Meletie Pigas

Articol principal: Meletie I (Pigas) al Alexandriei.

În ultimii ani ai secolului al XVI-lea, țările române au avut strânse legături cu patriarhul Meletie Pigas al Alexandriei (1590-1601). Acesta a fost, pentru scurt timp, și locțiitor de patriarh ecumenic (1596-1598). Încă înainte de a ajunge patriarh de Alexandria, întreținea corespondență cu Mihnea Turcitul când era exilat în insula Rodos, după prima domnie în țara Românească. Bucurându-se de încredere din partea turcilor, a intervenit pentru încheierea păcii între Mihai Viteazul și sultanul Mohamed III. A avut și un schimb de corespondență cu domnul român, în problema menținerii păcii cu turcii. Primise din partea sa și un ajutor de 100 de galbeni din care și-a făcut o cirje.

La îndemnul lui Mihai Viteazul, mitropolitul Eftimie al Ungro-Vlahiei a cerut patriarhului Meletie o Biblie îndreptată și un Nomocanon. I-a trimis Biblia, iar în privința Nomocanonului îl înștiința că a dispus să-i fie copiat. În aceeași scrisoare (din 6 august 1597), patriarhul informa pe mitropolitul Eftimie că a cumpărat două biserici în Constantinopol, Sfântul Dimitrie și Maica Domnului de la Xiloporta, „ca să nu ajungă în mâna necredincioșilor”, rugându-l să-l trimită un ajutor în bani, „căci nu e cu putință ca noi, fără ajutor, să trăim și să stăpânim bisericile lui Dumnezeu în mijlocul necredincioșilor”.

Meletie Pigas a întreținut corespondență și cu Ieremia Vodă Movilă, care-l invitase, în câteva rânduri, în Moldova, și i-a trimis ajutoare la Constantinopol. Fratele său, mitropolitul Gheorghe, îi ceruse unele „cărți de iertare”, precum și o mantie arhierească. Ieremia Movilă făgăduise lui Meletie că va construi o nouă reședință pentru patriarhul ecumenic (dintr-o scrisoare a acestuia rezultă că stătea în Constantinopol cu chirie), cerând, în schimb, ridicarea Bisericii moldovene la rangul de arhiepiscopie. Rugămintea domnului moldovean n-a putut fi îndeplinită, deși în vara anului 1598 Meletie Pigas s-a reîntors la scaunul său din Alexandria. De acolo, a răspuns domnului moldovean că înființarea arhiepiscopiei o putea hotărî numai într-un mod, la care să fie invitați și ceilalți patriarhi. În schimb, a trimis mitropolitului Gheorghe, în semn de mare cinstire, două rânduri de scări, așa cum purtau patriarhii răsăriteni.

Alți ierarhi

Pe lângă patriarhii ecumenici care au cercetat țările române, mai au fost și alți numeroși ierarhi de neam grec, deși mai mulți sub ascultarea Patriarhiei de Constantinopol. Reamintim, de pildă, pe vrednicul Dionisie Rally al Târnovei, sfătuitorul lui Mihai Viteazul, care l-a numit „întâistătător al prea sfintei Mitropolii a Sucevei”, Nectarie al Ohridei, Gherman al Cezareei lui Filip, și Teofan al Vodenei, prezenți la sinodul de la Suceava, din iunie 1600, care a hotărât depunerea din scaun a ierarhilor moldoveni retrași în Polonia. Mitropolitul Dionisie al Larissei, în Tesalia, avea legături cu Mihai Viteazul, în vederea eliberării grecilor de sub stăpânirea otomană. În jurul anului 1600, a organizat o mișcare revoluționară, cu ajutorul domnului roman, dar a fost înăbușită de turci.

A se vedea și

• Țările române și Muntele Athos
• Țările române și Bisericile slave

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9