Experimentul Pitești

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Experimentul Pitești a fost un proces unic de tortură comunistă pus în practică în Penitenciarul Pitești între 1949-1952. A fost cel mai mare și cel mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est[1]. Aleksandr Soljenițîn, supraviețuitor al gulagurilor sovietice, a numit Experimentul Pitești „cel mai groaznic act de barbarie din lumea contemporană”[2].

Experimentul Pitești a fost terminat în 1952 imediat după înlăturarea din fruntea Partidului Comunist Român a comuniștilor extremiști—facțiunea moscovită, Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca (László Luka)—de către noua linie a desprinderii de Moscova sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Torturile în penitenciarele și lagărele comuniste au continuat până pe 1 august 1964 când deținuții politici au fost eliberați deși au continuat să fie ținuți sub supravegherea Securității. După anul 1989, generalul de Securitate Alexandru Grunberg Nikolski a decalarat că Securitatea a implementat Fenomenul Pitești la ordinul bucureștean al Anei Pauker.

Introducere

Regimul comunist, proaspăt instalat cu ajutorul trupelor sovietice, a adăpostit prin autoritatea sa experiența penitenciară din Pitești. Conform istoricului francez François Furet, „ceea ce s‑a petrecut acolo între 1949 și 1952 – complet ignorat de Occident – merită un loc aparte în înspăimântătorul repertoriu al ororilor concentraționare ale veacului al XX‑lea”[1].

În acea perioadă, închisorile erau pline. Șantierul penal al Canalului Dunăre–Marea Neagră a inaugurat, pe de altă parte, gulagul românesc. Partidele, altele decât cel comunist, au fost interzise de puțină vreme, iar poliția politică stăpânește în mod absolut. S‑au făcut „mii de arestări și deportări, fără să mai vorbim de asasinate”[1].

La Pitești sunt închiși mai cu seamă tineri, studenți, liceeni, arestați pe diverse motive, dar bănuiți cu toții de „gândire neloială”. Închisoarea va deveni locul „reeducării” lor politice și morale. Vor fi bătuți, umiliți, torturați, până ce vor declara ei înșiși că se căiesc și că s‑au schimbat: au devenit „oameni noi”[1].

Teoria reeducării

„Marxism-leninismul îl declară pe om Dumnezeu. Natura, viața, societatea și sufletul trebuie supuse legilor materialismului istoric. Cei mai mari dușmani ai materialismului istoric sunt Dumnezeu și sufletul. Acestea trebuie în primul rând distruse. Repetăm, și nu vom repeta niciodată îndeajuns, că dincolo de dominația economică, politică și militară, comunismul urmărește dominația asupra sufletului. Sufletul trebuie distrus pentru că nu poate fi supus. Religia, arta, știința, ideile, idealurile, sentimentele, toate trebuie distruse și înlocuite cu ideile, legile și știința materialismului istoric. Rezultă astfel un om-monstru, un om-caricatură, un om-demon. Numai demonii și oamenii, conștienți de nimicnicia lor, se proclamă totuși dumnezei.

Prin urmare educarea în spiritul materialismului istoric – adică «reeducarea» - este demonizarea omului, mutilarea sufletului, moartea lui Dumnezeu, mecanicizarea conștiinței, anularea personalității, dispariția libertății, robia absolută, teleghidarea psihică, condiționarea mentală pe bază de reflexe. Către acest fel de educație se tinde.

Reeducarea în Pitești

În Pitești reeducarea n-ar fi putut da rezultate dacă nu erau realizate câteva condiții prealabile: teroarea, izolarea, surpriza, lipsa răspunderii.

Condiții generale

Foamea făcuse din tinerii arestați schelete. Rația zilnică de mâncare nu atingea 800 de calorii. Se dădeau ciorbe cu 20-30 de boabe de arpacaș, cu 10-15 boabe de fasole, cu 7-8 foi de varză iar uneori cu apă chioară peste care pluteau 2-3 steluțe de ulei. Pâinea era de 250 de grame ori un turtoi de 350 de grame, după caz. Dimineața, apă fiartă cu miros de zahăr ars. Toți deținuții erau distrofici, și totuși în ochii lor ardea mai puternic lumina unor suflete tari.

Toate legăturile cu familiile au fost întrerupte, toate contactele cu lumea au încetat. Nu exista nici hârtie, nici creion, nici carte. Nu aveai voie nici să privești spre fereastră, cu toate că era acoperită cu scânduri. Într-o celulă de 2/4m erau masați de la 7 la 12 deținuți, încât cel izolat înnebunea de izolare iar cei înghesuiți se sufocau între ei.

La deschidere deținuții erau obligați să se ridice în picioare, să se descopere și să salute cu “să trăiți!” pe temniceri. La închidere trebuiau să spună toți: „Trăiască și înflorească Republica Populară!”.

Timp de 17 ore pe zi erau obligați să vegheze, fără dreptul de a ațipi ori de a se lungi pe paturi. Nu era voie să se facă un program organizat de discuții. Se vorbea în șoaptă. Nu era voie să se lucreze nimic, nici cel puțin să se coasă o zdreanță. În celulă se dormea, se mânca, se spăla și celelalte. Aerul era îmbâcsit de mirosuri insuportabile. Plimbarea în curte se permitea la 5-6 luni o dată pentru câteva minute și se solda cu pedepse și bătăi. Dacă totuși un deținut era dus afară din celulă, i se puneau ochelari negri, încât nu zărea nimic. Baia se făcea la două săptămâni. Era interzis orice contact între celule. Printre deținuți erau introduși agenți informatori. Nu se putea discuta nici cu temnicerii. Inspecțiile erau o raritate și admiteau reclamații tocmai pentru că erau ionate pe loc foarte aspru. Asistența medicală a fost întreruptă. Agentul sanitar s-a transformat în bătăuș. Temnicerii băteau la bunul plac.

Beciul

În afară de bătaie se pedepsea cu „beciul”. Beciul era o izolare amenajată la subsolul închisorii. Ferestrele fuseseră închise, așa încât era beznă. Pe jos au fost turnate cantități mari de fecale, formându-se o mocirlă greu-mirositoare și infectă care nu lăsa nici un petic de loc uscat. Pereții erau umezi. Frigul pătrundea în oase. În plus, prin nu știu ce fel de acustică, beciul amplifica infinit cele mai mici zgomote, încât dacă se vorbea cu voce obișnuită se forma un fel de tunet asurzitor și înfiorător care cuprindea indescifrabil tot spațiul și făcea să răsune pereții și fiecare fir de aer. Nu se poate compara cu nici o furtună, cu nici un bombardament, căci era sinistru și straniu, asurzitor și dureros. Nu se putea vorbi decât în șoaptă, la ureche. Parcă erau așezate aici sistemele bruiajului vorbirii omenești pentru a o reduce la tăcere. Ori poate era, simbolic, rezonanța cosmică a urii care ne tortura.

Beciul era mare dar avea și camere mai mici. Se auzeau ca într-o cutie de rezonanță spartă și iritantă scrâșnitul zăvoarelor, trântitul ușilor, târâitul hârdaielor cu mâncare, vocile temnicerilor, loviturile, gemetele, țipetele torturaților.

Aici erau aduși tinerii „bandiți”, grupuri, grupuri, de obicei dezbrăcați și desculți. În loc de hrană se dădea un polonic de apă fierbinte sărată. De cele mai multe ori beciul era precedat de o bătaie cruntă, aplicată la bunul plac al temnicerilor, care ca fiarele prinseseră gustul sângelui prin tortură. Au fost oameni care au făcut, în etape, peste șaizeci de zile de beci în condițiile acestea. Trei zile era minimum-minimorum de beci și se mergea până la opt-zece zile, adică până la epuizare, până la prăbușirea în mocirlă. Când cei pedepsiți erau readuși în camere erau de nerecunoscut și bolnavi. Aproape toți deținuții au trecut prin beciul din Pitești.

Implicarea conducerii

Toate aceste metode de tortură se aplicau la ordinele și cu încuviințarea tacită a conducerii. Ofițerul politic al penitenciarului era Marina, un copilandru de vreo 25 de ani, isteț și frumușel, impertinent și sadic, deloc impresionat de tragedia generației din care făcea parte. Directorul se numea Dumitrescu. Era avocat și pianist, deci om cu unele sensibilități. Fusese ofițer în timpul războiului. Deși nu avea nimic de criminal în el, totuși a devenit criminal și apoi țap ispășitor. Nu a avut curajul să renunțe la postul de director atunci când a fost inițiat de către organele superioare în cele ce aveau să urmeze sub conducerea sa. La început, deși era conștient și îngrozit de cele ce se plănuiau, poate că nici el nu credea că dracul va fi atât de negru. Dar experimentul din Pitești avea să arate că diavolul e mult mai înfricoșător decât și-l pot închipui oamenii. Reeducarea dezlănțuită acolo avea să aducă pentru o vreme iadul pe pământ.

Teroarea din Pitești

Începerea terorii

Un mic nucleu de 10-15 ciomăgași conduși de Țurcanu a executat marea oroare din Pitești, și asta pentru că li se promisese libertatea. Ei se visau colonei de Securitate și se simțeau motorul celei mai fierbinți acțiuni revoluționare.

Călăii și-au stabilit sediul în camera 4 Spital. Era o cameră mare, în care puteau fi masați sute de oameni. Priciuri de lemn înconjurau camera iar în centrul ei era un soi de ring numai bun pentru acțiunea reeducării. Bătăușii au început torturile fără un sistem, ci la cotonogeală, la distrugere. Se intra la tortură în „ture” de câte 15-20 de victime, în mijlocul camerei, în timp ce ceilalți deținuți erau așezați în poziție de „meditație” la marginea priciurilor, cu mâinile pe genunchi, fără drept de a se mișca ori de a vorbi. O parte din ciomăgași făceau razii în jurul priciului și loveau crud orice abatere de la ordinele stabilite. Ciomăgașilor li se spunea „domnule” și „să trăiți” iar victimele erau „bandiți” și erau înjurați, batjocoriți și înjosiți după formulele cele mai murdare și mai îngrozitoare. Pentru ca umilința să fie mai mare, erau dezbrăcați. Noaptea dormeau numai cu fața în sus și cu mâinile scoase afară din pătură, deoarece cei mai mulți au încercat să se sinucidă, dar era interzis și dreptul la moarte. Se urmărea uciderea sufletească, pentru a se ajunge la „restructurarea” marxist- leninistă.

Exemple de tortură

S-au practicat toate sistemele de tortură. În prima perioadă, un grup de tineri deznădăjduiți s-au aruncat cu mâinile și capetele în ferestre, cu intenția de a se sinucide, dar n-au reușit să moară. După ce au fost vindecați de rănile căpătate au intrat în „tură”. Majoritatea au intrat de mai multe ori în tură, căci se dovediseră încă „nesinceri”. În „tură” fiecare rezista după capacitatea sa, dar la o tortură nelimitată și necontenită nimeni nu poate rezista la infinit.

Bătaia cea mai obișnuită era cu pumnii și ciomagul. Bătăușii ajunseseră mari maeștri în lovituri date la cele mai vulnerabile părți ale organismului. Sângele care curgea îi întărâta și mai mult. Au fost rupte coaste, oase, coloana vertebrală. Au fost capete sparte, timpane distruse, ochi scoși. Pe un tânăr l-au răstignit cu sfori de două cuie din perete și a fost bătut în ficat până ce a murit. Cu scârbă Țurcanu l-a coborât de pe perete și l-a târât afară, unde autoritățile și doctorul i-au încheiat proces verbal de deces pentru atac de cord. Altuia i s-a dat să bea apă sărată și a murit în chinuri groaznice. Multora li s-au scos unghiile. De mai multe ori s-a folosit picătura chinezească, stropul care cădea în capul victimelor zi și noapte până înnebuneau.

Bătaia se aplica cu rupta sau sistematic. Mulți au fost puși pe ciomag și bătuți ori învârtiți până își pierdeau cunoștința. Cu cât victima era o figură mai reprezentativă, cu atât intensitatea torturii era mai cumplită.

Alt procedeu era “stiva”. Se făcea stivă de oameni, cum se fac stivele de lemne în păduri, apoi ciomăgașii se urcau sus și dansau și loveau, încât victimele urlau de durere. Dar nu era voie să strigi. Cei ce strigau erau pedepsiți în plus și li se astupau gurile cu zdrențele murdare cu care se spălau WC-urile.

Țurcanu avea „figura leului”: culca pe prici o victimă, se așeza lângă ea și începea treptat să o sugrume. Ajunsese să cunoască atât de bine reacțiile oamenilor, încât își doza asfixierea de mai multe ori, în doze pe care el le simțea potrivite, până ce omul își pierdea cunoștința. Printre primele victime a fost Bogdanovici, care era un fel de adversar personal al lui Țurcanu.

Cineva a observat că în zilele de sărbătoare ori în zilele de post (vineri mai ales) reeducații erau și mai îndrăciți. De fapt, nu exista nici un moment de destindere. Dacă nu erai sub tortură, atunci erai spectator la tortura altora.

Mulți au fost bătuți cu bețe fine peste testicule și unii au murit. Altora li s-a smuls părul fir cu fir. Dinții săreau din gură ca fasolea bătută. Alții au fost spânzurați cu picioarele în sus și torturați. Nici limba nu a fost uitată în torturi.

Alți tineri erau prinși de mâini și de picioare de patru gealați, care făceau balans și-i aruncau la distanță, apoi săreau și-i călcau în picioare. Prietenii cei mai buni erau puși să se bată între ei și dacă unul lovea „cu milă”, atunci era bătut până ce era vindecat de această „boală burgheză”.

Treptat a început sistematizarea torturilor, apoi s-a ajuns la forme și mai hidoase.

Când Bogdanovici trăgea să moară și nimeni nu se uita la el, careva a spus:

- Iată-l că moare nebotezat. Hai deci să-l botezăm!

În hohote de iad l-au luat de picioare și l-au vârât cu capul în tineta cu fecale, din care a înghițit pentru a nu se îneca. Acest mod de „botez” a devenit apoi frecvent.

Când Bogdanovici era muribund, un alt „binevoitor” a zis:

- Iată că moare fără a fi fost împărtășit!

Și a luat fecale și i le-a băgat cu de-a sila pe gât.

Exemplu de scenă

Țurcanu se află în fața unui grup de multă vreme îngrozit și desfigurat sufletește și toți tremură electrizați, posedați, îngroziți. Nimeni nu îndrăznește să gândească decât “pe linia Țurcanu”. Mulți se întrec în a-i face pe plac. El însă este imperturbabil, ca un zeu al nimicirii și al morții. Privirea lui e înfiorătoare, pumnul lui e greu, prezența lui îngrozește, numele lui obsedează

Țurcanu se pare că are ceva nou de făcut. În cameră e liniște de mormânt. Toată lumea așteaptă cu groază iar cei care râd, de fapt rânjesc.

- Dezbrăcarea! ordonă el unuia. Tu ești Fecioara Preacurată iar tu (și arătă spre altul) ești preasfântul Iosif. Vom demonstra acum cum s-a putut zămisli Fiul lui Dumnezeu, dracu să-l ia, dintr-o Fecioară rămasă de-a pururi Fecioară. Deci, fă, Marie, pune fundul la bătaie (restul este cenzurat de editor din respect pentru Maica Domnului).

Ceea ce a ordonat Țurcanu s-a realizat. Simțurile acelor oameni funcționau la impulsurile poruncite de Țurcanu, prin groaza intensă ce se exercita în victime. Este procesul răsturnat, denaturat al înaltelor trăiri duhovnicești în care omul își poate domina simțurile și instinctele supuse unor grele încercări, așa cum au făcut-o sfinții și martirii. „Noi înșine am putut constata pe viu, în tragica noastră experiență, fața și reversul acestui proces lăuntric”[3].

„În timp ce se executa public acest act imbecil și pervers, la un semn al lui Țurcanu asistența a izbucnit în scandal, râs, huiduieli și batjocoriri ale lucrurilor sfinte. Oamenii aceia aveau privirile pierdute, instabile, de șerpi în atac, de fiare încolțite de moarte, de nebuni ori de demoni. Expresia fețelor era înspăimântătoare. Gesturile erau agitate, dezarticulate, deșuchiate. Toți erau obligați să aplaude dar nu toți o făceau în același stil, căci fiecare ajunsese la o anumită rezistență sau decădere. Fantezia a început să lucreze febril și s-au batjocorit treptat și alte scene sfinte ale creștinismului: Fuga în Egipt, Predica de pe munte, Apostolii, Iisus și Maria Magdalena, Paștele etc. Prin aceasta se urmărea distrugerea credinței, ultimul bastion al rezistenței umane asaltate de forțele întunericului.”
(Ioan Ianolide[3])

Exemplu rar de sinucidere

Un tânăr din Constanța era torturat de câteva luni în șir și cedase. Își făcuse omul și autodemascarea. Într-o zi însă Țurcanu îi spune:

- Banditule, să-mi spui ce a făcut mă-ta!

- E prea mult, a început să urle omul, nu te mai saturi, vrei să fiu trădătorul și al mamei care s-a sacrificat crescându-mă?!...

Drept răspuns a fost bătut până la sânge. Acel om a pândit o clipă de neatenție în ziua în care era de rând la deșertatul tinetelor și s-a aruncat cu capul în jos de la etajul trei, în golul scărilor. A murit. Cei ce nu-l supravegheaseră au fost pedepsiți. Colonelul Zeller a format o comisie de anchetă în jurul mortului și lovind cu cizma în cadavru a spus:

- Dă-l în …, doctore, scrie sifilis terțiar!

Și așa și-a scris acel doctor actul de acuzare din procesul țapilor ispășitori ce va urma.

Sinteza procesului

Cam acestea erau metodele de lucru ale reeducării în Pitești, dar fondul era cu mult mai elaborat. Reeducarea avea patru mari etape:

  1. Distrugerea rezistenței oamenilor prin forță, până la „șocul revoluționar”, adică până la cedare, până la acceptarea reeducării.
  2. ”Autodemascarea”, care trebuia să divulge totul din prezent, din trecut, despre prieteni și străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi și mai înfiorătoare. Nimeni nu îndrăznea deci să mai ascundă ceva.
  3. Batjocorirea și lepădarea tuturor valorilor și ideilor din trecut, cu deosebire a lui Dumnezeu.
  4. Angajarea ca activist al reeducării, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toți cei ce refuză a se „restructura”. Din această schemă psiho-patologică se vede că ne aflăm în fața unei „științe” de degradare a omului, care a fost experimentată fără milă pe sufletele și conștiințele unor tineri nevinovați.

Starea psihologică

Fiorul de groază, panica se generaliza. Oamenii alungau orice gând care nu plăcea reeducării și-și impuneau să gândească după cum li se ordona. Unii au acceptat pervertirea și au intrat sub stăpânirea duhului lui Țurcanu, începând ei înșiși să acționeze ca el. Alții însă au păstrat o rezervă interioară nealterată. Deși și-au făcut autodemascarea, bineînțeles în urma „șocului revoluționar”, aceștia nu se puteau „restructura”, dar au fost obligați să se autobatjocorească, să facă delațiuni și chiar să bată. Mai precis, să se bată între ei. Prietenii cei mai buni erau puși să se tortureze reciproc. Nu aveau voie să aibă milă, nu aveau voie să aibă sentimente, nu aveau voie nici să moară. Cei ce avuseseră o oarecare autoritate acum erau vizați în chip deosebit și folosiți ca exemple negative. Acolo existau numai două poziții: „bandit” și „restructurat” și între ele nu era nici o conciliere.

- Bă, banditule, tu te rogi? zicea un „restructurat” și omul se pierdea cu firea iar ciomegele îl doborau.

„Trebuie să vă curățim creierul bucățică cu bucățică de vechile idei” era una din lozincile reeducării, și într-adevăr, prin tortură necontenită și iresponsabilă s-a realizat capitularea unor conștiințe de rară frumusețe. Unii au rezistat o zi, alții o săptămână, alții o lună iar alții câteva luni, dar nimeni nu putea rezista la infinit. Acolo reeducarea presa clipa cu greutatea eternității infernale peste sufletele unor oameni fără nici o apărare. Rezistența lor în Pitești a depins de trei factori:

  1. Forța presiunilor la care a fost supus fiecare om;
  2. Rezistența personală, sufletească și fizică;
  3. Conștiința fiecăruia, care a avut un cuvânt important de spus de la caz la caz.

Oamenii au reacționat diferit în funcție de acești factori. Așa se explică faptul că unii a încercat un joc fatal, în vreme ce alții au păstrat o urmă de conștiință până la sfârșitul reeducării, cu toate că și ei au avut căderea lor, cădere însă neacceptată, ci silită. Aici este marea subtilitate ce va trebui analizată de către cei care vor studia „procesul reeducării”.

Exemple de tineri de la reeducare

Portretele de mai jos sunt prezentate de Ioan Ioanolide, martor direct al experimentului din Pitești.

C.

C., un tânăr matur spiritual. Pe cât de frumos ca bărbat, pe atât de splendid pe dinăuntru. Integru. Aspirând după cea mai autentică spiritualitate creștină. Demn dar și cu o vie conștiință a păcatului. Mistic dar inteligent și dinamic. Student eminent și luptător neînfricat. Un om perfect echilibrat, beneficiind atât de o structură armonioasă cât și de o educație aleasă. Problemele religioase se îmbinau fericit cu cele socio-politice. Pentru el politica însemna ideal, ținută morală, atitudine cavalerească. Credința lui era vie, dinamică, optimistă și puternică.Viața sa lăuntrică bogată și intensă îi dădea o ținută lucidă și atrăgătoare. Era deci o personalitate deplin conturată când a intrat în „tură” la Pitești. A fost torturat timp de 7 luni și nu a cedat. Era considerat un erou. Și a venit sfârșitul reeducării fără ca el să fi căzut. Mulți l-au lăudat dar și mai mulți l-au luat de exemplu pentru a-i acuza pe cei ce se compromiseseră. C. însă a spus:

- Nu sunt un erou, ci un norocos. M-a ocrotit Dumnezeu. Am avut avantajul că am intrat în reeducare cu o conștiință bine formată, că aveam deja o experiență de luptă și rezistență, că însăși natura mea e fericit alcătuită și, în fine, că nu s-au exercitat asupra mea în intensitate torturile pe care le-au îndurat alții, și așa am fost salvat prin oprirea reeducării. Nu știu ce s-ar fi putut petrece cu mine dacă se continua tortura. În acele împrejurări nimeni nu poate garanta pe o rezistență infinită. Se cuvine deci să nu ne pripim să rostim aspre sentințe despre cei ce au trecut pe acolo. Este cu mult mai de folos ca cei ce nu au trecut prin reeducare să ia aminte la experiența acelora și să-I mulțumească lui Dumnezeu că au fost ocrotiți de El!

C. a rămas același om simplu și totuși complex, mistic și totuși realist, tolerant și totuși necruțător. I-a ajutat pe prietenii săi să iasă din iadul „restructurării”, ca un bun camarad. A rămas optimist (poate ceva mai trist), puternic (poate ceva mai prudent), echilibrat dar cu mult mai adâncit în sine însuși, împreună cu Iisus pe care Îl iubea.

- Nu-i urăsc, mai spunea el despre torționari, într-un fel rezolvarea a venit de la sine, dar problema nu este elucidată, în fond sunt toți niște victime. Țurcanu și-a luat pedeapsa. Ne doare ceea ce s-a petrecut deoarece dovedește orientarea greșită a unei epoci istorice. E greu de explicat ura dezlănțuită acolo - ea are de altfel alte origini - dar metoda și așa-zisa „restructurare” sunt consecința unor linii directoare de veacuri. Simplificând, totul a fost posibil datorită omului fără Dumnezeu, adică materialismului paroxistic. Deși au reușit să distrugă oameni și suflete, ei au încheiat o epocă, deci de fapt nu au reușit decât să discrediteze materialismul istoric cu toate implicațiile lui. Procesul nu s-a terminat. Lumea are încă nevoie de suferință până va ajunge să se împace cu Dumnezeu.

B.

B. era un tânăr inteligent și vesel, puțin flecar, puțin flegmatic, cam superficial și pus pe joacă cu viața. Deși respecta oamenii de înaltă ținută, dovedind că poartă în el o reală ierarhie a valorilor, tânărul se juca de-a compromisul și abilitatea, încercând să cocheteze cu satana. Se zice chiar că făcea unele mici servicii autorităților. Dar nu se avânta prea departe. Când a intrat în „tură” a încercat să fie abil și s-a declarat gata să conlucreze cu reeducații. Jalea lui a fost însă mare, căci de repetate ori a fost prins cu ocaua mică și bătut cumplit. De atunci revenea mereu la tortură, căci își pierduse creditul în fața lui Țurcanu. Se pare că datorită atâtor autodemascări a fost obligat să-și descarce toate ascunzișurile vieții și sufletului, dar nu s-a transformat niciodată în călău.

Atunci ceva s-a întâmplat în sufletul său. El nu mergea la biserică, dar credea. Acum însă îl descoperise pe Dumnezeu înlăuntrul său ca o Biserică vie. Îi repugnau superficialitatea și păcatele din trecut. Nimeni nu bănuia ce se petrece în sufletul său. Credeau că s-a prostit, și după ce l-au zdrobit, l-au lăsat la o parte. El însă se ruga , se prosterna în fața lui Dumnezeu, își jelea păcatele.

Când reeducarea a luat sfârșit, a făcut o mărturisire vrednică de cea mai adâncă umilință. Plângea. Nu-și ridica ochii din pământ, trăia numai pentru a fi iertat. Nu mai zâmbea, el cel surâzător de odinioară. Tăcea, el care era plin de vervă. Era trist cel care fusese altădată atât de vesel. Căuta orice prilej pentru a se umili. Părăsise toate preocupările pentru a se concentra numai și numai asupra mântuirii sale. Ținea însă să mărturisească cele ce se petrecuseră cu el, nu numai pentru sensul lor personal, ci probabil și pentru importanța lor umană, istorică, spirituală.

V.

V. era un tânăr cu un chip frumos și ținută demnă. Inteligent și intransigent. Era dur până la necruțare cu dușmanii, cu trădătorii, cu dubioșii, cu inconsecvenții. Nu suporta umilința creștină, care era un fel de degradare pentru el. Credea nelimitat în propriile sale puteri și se afirma categoric, definitiv, absolut. Era distant și rece în relații. Acorda cu multă zgârcenie prietenia sa. Era un singuratic și admira supra-omul. Înfiera cu necruțare orice i se părea a fi nedemn și dezonorant. Adept al luptei totale, nu înțelegea nici un mic compromis cu dușmanii. De asemenea, nu accepta nici o slăbiciune omenească, nu ierta pe nimeni și i-ar fi fost imposibil să creadă că el însuși ar avea nevoie de iertare. Era atât de plin de el însuși, încât se credea perfect. Teoretiza pedepsirea și răzbunarea. Despre credință refuza să vorbească. Își făcuse un Dumnezeu al lui, pe dimensiunile sale sufletești. Mulți îl considerau orgolios, alții credeau că e un farseur, el însă disprețuia astfel de păreri și nu-și pleca urechea la ele. Criteriul lui de a judeca oamenii și lumea era onoarea, o onoare fără compromisuri, fără oscilații, fără temeri, fără căderi. A respins cu indignare toate ademenirile ce i s-au oferit și a suferit stoic privațiunile îndurate. Așa a intrat în reeducare, acuzând de trădare.

A fost unul dintre cei mai chinuiți oameni și a dovedit o rezistență rar opusă de cineva acolo. Au fost necesare 6 luni de cumplite torturi, umiliri și înjosiri până ce a cedat, adică, în vocabularul reeducării, a ajuns la „șocul revoluționar”. Când s-a prăbușit, în sufletul lui s-a făcut întuneric, a devenit fiară, a trecut în cealaltă extremă. Căci el era lipsit de flexibilitate și suplețe sufletească. Pentru el nu exista decât ori-ori. Și întrucât s-a prăbușit omul de onoare, a devenit o bestie, și se afirma cu aceeași orgolioasă atitudine, cu aceeași impenetrabilă conștiință. A făcut mult rău fără urme de regret, sadic.

Apoi a trecut teroarea reeducării, dar el a rămas pe poziția sa. Când alți reeducați își plângeau soarta și căderea, el se afirma sus și tare ca „reeducat”. Nu a primit nici un sfat. Nu și-a făcut nici un prieten. A rămas într-o singurătate glacială și întunecată. Nu putea să accepte că a greșit ori că s-a compromis. Nu se justifica, ci avertiza orgolios că va lupta toată viața contra deținuților și deci, zicea el, „feriți-vă de mine!”. Nu o făcea ca un avertisment sentimental, ci ca o bravadă a ticăloșiei pe care o transforma în ținută personală.

Nici când a ieșit din temniță, sub influența familiei și a societății, nu a fost mai bun. A rămas un delator dar tăcea, fiindcă aici nu avea cui să dea socoteală de trecutul său, întrucât era necunoscut. Chipul lui era aspru, privirea rece, gestul nervos, sufletul închistat, vorba săracă. Nu știm dacă înainte de moarte va pătrunde căldură în inima sa, dacă sufletul lui se va umili, dacă orgoliul lui va ceda, dacă Dumnezeu va fi primit în locașurile lăuntrice ale sale.

Încheierea experimentului

Diseminarea deținuților

Întrucât Țurcanu, îndemnat de mai-marii săi, cerea demascări teribile, oamenii, de groază, au început să fabuleze și au declarat comploturi făcute cu conducătorii C.C.-ului. (Comitetul Central al Partidului Comunist Român) Cum aceste declarații mergeau la Securitate și s-au făcut nenumărate arestări, procese și condamnări pe baza lor, când au apărut declarații contra unei Ana Pauker, ori a altora ca ea, conducerea a sesizat că s-a sărit peste cal și a început să ia unele măsuri.

Așa se face că în 1951 Țurcanu a fost adus la București. „Restructurații” credeau că va fi primul lor colonel de Securitate și vor urma și ei. Dar la București lui Țurcanu i s-a făcut un nou instructaj, cârmind sistemul către alte metode. Mai târziu, Țurcanu va fi scos „țap ispășitor” și condamnat la moarte, fiind executat prin împușcare în 1954.

Între timp unii reeducați de la Pitești au fost trimiși la alte penitenciare din țară, în mine și colonii de muncă. Astfel reeducarea s-a diseminat la Gherla, Canal, Târgu-Ocna, Jilava, mina Baia Sprie și Târgșor, unde erau elevii.

Viața după trecerea prin Pitești

Printre deținuții politici de la Baia Sprie era și un tânăr poet, încă student, care trecuse prin mâinile lui Țurcanu dar odată sosit la mină, datorită unei robusteți sufletești, se smulsese din teroarea reeducării.

La ora aceea deținuții politici care nu trecuseră prin Pitești nu puteau pricepe cele petrecute acolo și adesea se erijau în judecători severi și disprețuitori. Au trebuit să treacă ani, în care să vină un noian de informații despre cele întâmplate în Pitești, ca să poată realiza dimensiunile tragediei și cei ce nu au fost acolo.

Tânărul student a făcut o impresie bună. El a mărturisit public și sincer tot ce a suferit, tot ce știa și fiind un om serios, l-au crezut. În mină viața era grea, pericolele mari, izolarea completă, totuși tânărul se simțea fericit pentru că scăpase de reeducare. Un accident în mină era pentru el floare la ureche pe lângă „restructurarea științifică” din „tură”.

Într-o zi, cineva a făcut o glumă neagră. A spus:

- A sosit în mină la noi Țurcanu!

Tânărul s-a îngrozit. Știa ce-l așteaptă, nu numai pentru că venea reeducarea, dar și pentru că era taxat drept trădător al ei. Panica i-a dat un icter negru care l-a băgat în infirmerie. Au fost zadarnice scuzele, explicațiile și argumentele ce i se aduceau. Ideea rămăsese fixă și icterul nu ceda. Au trecut luni de zile și el nu putea fi convins că fusese o glumă proastă și nimic mai mult.

Între timp Țurcanu fusese pus în lanțuri, acuzat de crimele săvârșite în reeducare și condamnat. Au sosit la mină oameni care au mărturisit că l-au văzut în lanțuri la proces și că era desfigurat. Numai astfel a putut fi convins tânărul că fusese o glumă. Frica a dispărut. Din nou adâncurile lui sufletești au alungat tenebrele. În măsura în care se destindea sufletește a dispărut și icterul. Poetul și-a reluat în primire muza dar a rămas trist, deși prin fire era vesel și exuberant. Nu voia să-și mai amintească cele petrecute. Ascundea în el un mormânt apăsător. Sănătatea lui rămăsese șubredă. Îi făcea plăcere să recite numai poeziile, toate eroice, de dinainte de reeducare.

„Oamenii care au făcut o astfel de experiență au dimensiuni sufletești colosale, au o sensibilitate rar întâlnită cu care sesizează lucruri subtile și secrete și dau greutate cuvântului. Dar apăsați de propria dramă, nu fac niciodată caz și uz de superioritatea lor.”
(Ioan Ianolide[3])

Sfârșitul văzut de Ianolide în 1981

În 1981, la treizeci de ani de la Experimentul Pitești când Ioan Ianolide a rămas „singurul supraviețuitor dintre toți eroii întâmplărilor” din penitenciar, Ianolide remarcă următoarele:

„Toți prietenii mei au rămas în cimitirele temnițelor. Atât „reeducații” din Pitești, cât și „reeducatorii” au dispărut.

„Reeducații” s-au stins încet, chinuitor, din cauza consecințelor torturilor la care au fost supuși și a regimului de exterminare ce a urmat. Un sfârșit tragic l-au avut „reeducatorii”, adică torționarii, călăii, cozile de topor prin care s-au săvârșit atrocitățile de acolo. Ei au fost acuzați și judecați ca „legionari” care au săvârșit reeducarea la ordinele lui Horia Sima, cu scopul de a „discredita” public „imaculata” revoluție bolșevică. Ipocrizie inimaginabilă, abuz juridic flagrant!

Dacă istoria se va scrie după documentele oficiale ale acestui proces, atunci viitorul va crede că legionarii au ticluit ororile din Pitești, iar comuniștii au intervenit indignați să facă ordine și dreptate!

Directorul, doctorul și politrucul din Pitești au fost declarați, în procesul „țapilor ispășitori”, unelte ale legionarilor, drept pentru care au fost pedepsiți. Acuzat și el de părtășie cu legionarii, inspectorul care ordona și supraveghea torturile de la Pitești, având nervii mai slabi, a binevoit să se sinucidă în prima fază a anchetei.

Ceilalți însă, mai mari decât el și mai vinovați decât el, au trăit mult mai bine și au fost ocrotiți de „grija” partidului pentru cadrele lui. E drept că Ana Pauker și-a pierdut ponderea politică, dar reeducarea pusă la cale de ea e și astăzi un bine câștigat de partid în faza de construire a socialismului.
(Ioan Ianolide[3])

Deținuți în timpul experimentului

Note

  1. 1,0 1,1 1,2 1,3 Virgil Ierunca, Pitești, Editura Limite, Madrid, 1981
  2. 10th edition of international symposium on the Pitești experiment, re-education through torture. AgerPres. Octombrie 1, 2010. URL: https://web.archive.org/web/20170214002437/https://www.agerpres.ro/english/2010/10/01/10th-edition-of-international-symposium-on-the-pitesti-experiment-re-education-through-torture-18-14-45
  3. 3,0 3,1 3,2 3,3 3,4 Ioan Ianolide. Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4
  4. 4,0 4,1 4,2 Dumitru Bordeianu. Mărturisiri din mlaștina disperării. Scara, 2014.

A se vedea și

Surse

  • Ioan Ianolide. Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4