Sinoade Ecumenice

Acest articol necesită îmbunătățiri.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l, aducând informații noi și/sau aducându-l mai aproape de standardele de editare OrthodoxWiki.
De remediat: refacere articol conform Manualului de stil

Sinoadele Ecumenice sunt sinoade episcopale extraordinare care iau decizii în primul rând în privința formulărilor dogmatice, în special atunci când Biserica se confruntă cu erezii. În al doilea rând, ele se pot ocupa cu stabilirea unor norme canonice care reglementează modul de administrare al Bisericii.

Ecumenicitatea

O teorie eclesiologică populară încă din vremea în care a fost definită de filosoful slavofil Alexei Homiakov afirmă că ecumenicitatea unui Sinod - ideea că un sinod anume are o semnificație universală, infailibilă pentru Biserică - este dată de acceptarea ei de către întreaga Biserică. Aceasta ar însemna că un Sinod care e declarat ecumenic ar putea fi considerat mai târziu de către Biserică drept un Sinod tâlhăresc, adică unul care nu a stabilit adevărul, ci mai degrabă a propovăduit o erezie. De asemeni, un Sinod poate stabili o învățătură corectă, dar care să nu aibă semnificație universală, pentru întreaga Biserică. Ideea că un conciliu trebuie să fie "acceptat", recunoscut de către întreaga Biserică înainte să fie considerat ecumenic se numește uneori "recepționism" (din lat. receptus, acceptat).

Această atitudine a apărut în primul rând din opoziția față de perspectiva romano-catolică asupra acestei chestiuni. Pentru Biserica Romano-Catolică, un sinod poate fi considerat ecumenic atunci când este ratificat de Papa de la Roma. Însă Ortodoxia nu are aceeași structură eclesiologică, ci una diferită de cea a Romei, iar Homiakov și alții au încercat să formuleze un alt model pentru stabilirea caracterului ecumenic și deci infailibil al unui Sinod particular.

O formă a recepționismului (sau cel puțin un limbaj care favorizează acest mod de gândire) o putem găsi și în Enciclica Patriarhilor Ortodocși din 1848 care, împotriva papismului, afirmă că păzitorul Adevărului nu este Papa, ci întregul popor al lui Dumnezeu.

Însă alți teologi, precum Pr. John S. Romanides au afirmat că, la Sinoadele considerate ecumenice în Biserica Ortodoxă nu pare să fi existat sentimentul că ar fi fost nevoie de o acceptare formală de către Biserică, înainte de intrarea lor în vigoare. În textele rămase de la acestea regăsim formule de auto-declarare a caracterului lor ecumenic, iar în cele mai multe cazuri hotărârile acestora au fost înscrise imediat în legislația imperială romană. Textele Sinoadelor nu par să cuprindă indicații cu privire la necesitatea unor aprobări sa recunoașteri ulterioare.

În plus, teoria "recepționistă" nu rezolvă problema stabilirii clare a momentului în care se poate spune că Biserica a recunoscut sau a respins un Sinod. Recepționismul mai ridică și alte probleme eclesiologice: astfel, cum se poate spune că al patrulea Sinod Ecumenic a fost "recunoscut de către întreaga Biserică", în condițiile în care un mare număr de creștini care, aparent, aparțineau Bisericii, l-au respins, provocând o schismă care persistă până în zilele noastre? Un astfel de raționament este circular, pentru că presupune că oricine acceptă un Sinod este în Biserică, iar oricine îl respinge se găsește în afara Ei. Altfel spus, asemenea Sinoade sunt considerate ecumenice în principal pentru că aceia care susțin hotărârile lor declară că numai ei constituie Biserica.

Nevoile determinate de circumstanțele istorice par să susțină și ele analiza lui Romanides. Atunci când Sinoadele s-au întrunit, stabilirea unor formulări dogmatice era o chestiune urgentă. Ideea că s-ar fi putut aștepta decenii sau secole întregi pentru a ști dacă un Sinod era cu adevărat ecumenic ar fi schimbat în mod dramatic caracterul unui astfel de sinod. Părinții de la Sinoadele Ecumenice considerau deciziile pe care luau în comun drept imediat aplicabile.

Până în prezent, ierarhia Bisericii Ortodoxe nu a stabilit încă o definiție universal acceptabilă asupra modului în care se poate stabili caracterul ecumenic al unui Sinod. Părerea unanim acceptată este că un Sinod poate fi considerat ecumenic și infailibil atunci când și în măsura în care acesta mărturisește Adevărul așa cum ne-a fost lăsat, prin Sfânta Tradiție, de către Sfinții Părinți ai Bisericii.

Nici nu a fost nevoie ca ierarhia Bisericii să stabilească o astfel de definție, deoarece este cunoscută tuturor din Sfânta Tradiție așa cum este ea redată de Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul în Pidalion (cum se va vedea mai jos).

Nu se pune problema "recepționismului" de către unii sau de către alții (cu atât mai puțini de către cei ce s-au separat de Sfânta Biserică prin schismă sau erezie), ci dacă Sinodul este sau nu insuflat de Sfântul Duh, dacă reprezintă credința universală a Sfintei Biserici de până atunci sau nu. Dacă anumite grupări se dezbină de Sfânta Biserică prin propriile voințe și cugete, nu au cum să primească voile și cugetele dumnezeiești păstrate în Ea și, deci, nu au cum să recunoască Sfintele Sinoade Ecumenice care îi combat. Chiar dacă ei se auto-intitulează creștini sau ortodocși vechi orientali, cuvântul lor nu este credibil fiindcă nu urmează Sfintei Tradiții.

Iată ce ne învață despre această continuitate cu Sfânta Tradiție care definește dacă o învățătură (sau un sinod) este Ortodox sau nu.

59. În ce înțeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiții? Progresul Sf. Tradiții înseamnă dezvoltarea și adâncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincențiu de Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuși. E cazul cu inteligența, cu știința, cu înțelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăși, în același înțeles, în aceeași idee. Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care deși cu înaintarea anilor își dezvoltă funcțiunile, ele rămân, totuși, ceea ce erau... Se poate adăuga formă, înfățișare, distincție, totuși firea fiecărui gen rămâne aceeași»57. Prin dezvoltarea și adâncirea Tradiției, deci, noi căpătăm o înțelegere din ce în ce mai limpede a învățăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învățături ajung a fi formulate de Biserica în mod solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire constantă a acelorași adevăruri dumnezeiești, în „Dogme”, care sunt scurte formule de credință, propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră. 57 [Sfântul Cuvios – n.n.] Vincențiu de Lerin, Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667 [...]

63. Care sunt condițiile sau semnele adevăratei Tradiții? Iată cum lămurește Vincențiu de Lerin aceste semne: «În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ținem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toți... Lucrul acesta va fi așa, dacă urmăm universalitatea, vechimea și consensul. Vom urma universalitatea în chipul acesta, anume, dacă mărturisim că singură această credință este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturisește pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc de acele înțelesuri, pe care se știe că le-au practicat sfinții înaintași și Părinții noștri. Vom urma și consensul, dacă, chiar în vechime, ținem definițiile și părerile tuturor sau aproape ale tuturor preoților și învățătorilor deopotrivă»61. Tradiția trebuie să vină de la Apostoli. Așa înțelegem vechimea ei. Ea trebuie să fi fost totdeauna și pretutindeni în Biserică, fără schimbare. 61 [Sfântul Cuvios – n.n.] Vincențiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P. L., L, col. 639.

Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Ed. Apologeticum, 52006, <http://ro.scribd.com/doc/33158/Invatatura-de-credinta-crestina-ortodoxa>, vineri, 16 august 2013 și <http://www.roeanz.com.au/media/uploads/episcopia/IVATATURA_de_CREDINTA_CRESTINA_ORTODOXA.pdf>, sâmbătă, 7 aprilie 2018, pp. 25,26.

Sfântul Cuvios Vicențiu de Lerin este prăznuit la 24 mai.

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul este numit de Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul (insuflat de Sfântul Duh): „lauda Ortodoxiei, fala cinului călugăresc, cel care a întrecut pe toți învățații lumii prin înțelepciunea sa, mângâierea și întărirea creștinilor râvnitori care pătimesc pentru adevărul Sfintei credințe [...] rușinarea celor care defaimă așezământul Sfinților Părinți” (Sfântul Cuvios Ioan DE LA NEAMȚ – HOZEVITUL, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din lumină, București, 22006, p. 521.) Iată cum dezleagă nedumeririle de mai sus Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul în cartea (prin care Însuși Dumnezeu-Cuvântul a grăit) numită și Pidalion sau Cârma Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit (pe care bătrânii noștri duhovnici o aveau în Sfântul Altar la un loc de mare cinste după Sfânta Evanghelie):

Patru oarecare însușiri caracteristice ale sinoadelor celor ecumenice găsesc că se află semănate pe la mulți, și mai ales la Dositei (în Dodecabiblion foaia 1018), din care, cele trei sunt departe și obștești, și oarecare sinoade locale, iar cea una mai de luat aminte este, și pentru că să zic așa, ființialnica, și întăritoarea, și prea osebita deosebire a tuturor sinoadelor celor ecumenice; și mai întâi însușirea tuturor celor ecumenice este, a se aduna prin porunci, nu ale papei sau ale cutărui patriarh, ci prin poruncile împărătești. Aceasta și la localnicul sinod cel în Sardica a urmat, care s-a adunat de Constantin și Constant, în Antiohia, și acela cu porunca lui Constantin a fost adunat, deși pentru altă socoteală a înnoirilor Bisericii celei din Antiohia (Dositei Dodecabiblion foaia 133). Al doilea, pentru a se face întrebare despre credință, și prin urmare a se așterne hotărâre, și hotar dogmatic, la fieștecare din cele ecumenice sinoade (Dositei foaia 633 în Dodecabiblion). Dar și aceasta a urmat la oarecare localnice, precum la cel din Cartagina, care împotriva eresului lui Pelaghie și a lui Celestin făcând cercetare au așezat hotare dogmatice. Al treilea a fi toate dogmele cele așezate de dânșii, și canoanele, Ortodoxe, binecinstitoare, și unite, cu dumnezeieștile Scripturi sau cu sinoadele cele ecumenice de mai înainte, pentru aceasta și mult vestită este socoteala Sfântului Maxim, cea zisă la o pricină ca aceasta: „Pe sinoadele cele făcute, credința binecinstitoare le întărește, și iarăși, dreptățimea dogmelor judecă pe sinoade dar, și această însușire, este obștească și la cele mai multe localnice sinoade, afară de oarecare. Iar a patra și cea mai de pe urmă este, a conglăsui, și a primi cele rânduite de sinoadele cele ecumenice, și cele canonisite de toți patriarhii și arhiereii cei dreptslăvitori ai soborniceștii Biserici sau prin însăși înfățoșarea lor sau prin ai lor locțiitori sau și aceștia nefiind, prin scrisorile lor. Această conglăsuire a patriarhilor și a arhiereilor lumeni, este precum am zis, întăritorul, și deslușitorul caracter, al sinoadelor celor ecumenice. Întăritor adică, pentru că le întărește pe ele, și le face a fi, după numele ce poartă, sinoade ecumenice, iar deslușitori, pentru că nici la un alt localnic sinod socotindu-se, deosebește pe singure cele ecumenice, despre cele localnice. Drept aceea pe sinodul cel ce s-a făcut în Vlaherne în vremea lui Copronim, numit de către luptătorii de icoane sinod ecumenic, atât Sfântul Ghermano, și Damaschin și noul Ștefan, și alții mulți cât și cel al 7-lea ecumenic sinod, în a șasea practică a lui, l-a mustrat zicând că: fără de conglăsuirea tuturor celorlalți patriarhi, sinod ecumenic, nici se face, nici se zice. Că Epifanie din partea sinodului al 7-lea a zis: cum dar mare și ecumenic ar putea fi acela pe care nici l-au primit, și la care nici s-au conglăsuit întâi șezătorii ai celorlalte Biserici, ci anatemei pe acestea l-au dat? (Dositei 634, a Dodecabiblion) mai cu aceste mustrări a mustrat și Sfântul Maxim, pe minciuno-sinod a lui Pir monotelitului (adică al celui ce dogmatisea o singură voie întru Hristos Domnul), pentru că pe acesta îl numea Pir, sinod ecumenic. Am zis că conglăsuirea, și primirea tuturor patriarhilor, întărește pe sinoadele cele ecumenice, și nu numai singură ființa lor de față sau cea prin ai loruși locțiitori. Pentru că întru toate cele 7 ecumenice sinoade, nici un papă a fost de față în persoană. Iar întru cel al doilea sau și în cel al 5-lea ecumenic sinod, nici în persoană, nici prin locțiitori, au fost de față Damas, și Vighilie papii, dar aceste ecumenice sinoade, iarăși au rămas ecumenice, pentru că aceiași papi, s-au unit la cele hotărâte de către acelea, și prin scrisorile lor și prin iscălituri le-au primit pe ele, și cum că singură înfățoșarea sa cea în persoană sau cea prin ai loruși locțiitori nu întărește pe sinoadele cele ecumenice, ci mai vârtos unirea și conglăsuirea; au arătat cele două sinoade cel din Sardica, și cel din Florența, că cel din Sardica, cu toate că s-a numit la începutul său ecumenic sinod (vezi la 1 cuvântare a lui). Și au fost de față la acesta toți patriarhii, unii în persoană, iar alții prin locțiitori. Fiind însă, că s-au despărțit și nu s-au unit la cele de această hotărâte patriarhii și arhiereii răsăritului, acest la început numit ecumenic sinod, s-a făcut localnic la isprava și sfârșitul lui. Asemenea și cel din Florența, de și ecumenic s-a numit, fiind însă că locțiitorii patriarhului Antiohiei, și episcopilor răsăritului și mai întâi, și al însuși patriarhului Alexandriei Marcu, zic, preasfântul acel al Efesului, nu sau unit cu dânsul, cel ecumenic dar s-a schimbat în localnic. Și ce zic localnic? Și în minciunonumit s-a schimbat după dreptate, pentru că nu avea nici pe a treia însușire a sinoadelor celor ecumenice. Că hotărârea cea de dânșii așezată nu a fost unită cu dumnezeiasca Scriptură, și cu celelalte sinoade. Vezi că neunirea oarecărora patriarhi, și pe cele ecumenice le face localnice? Și dimpotrivă unirea tuturor patriarhilor lumii, și pe cele localnice le face ecumenice, și le schimbă în sobornicești. Fiindcă localnicele sinoade și canoanele lor cele de ecumenicele sinoade, și mai ales de cel al 6-lea ecumenic, fiind primite, ecumenică stăpânire, adică: și axioma (vrednicie) peste tot cuprinzătoare iau. Deci din aceste zise cu lesnire poate a se închipui orismosul (definiția) Sinodului celui ecumenic întru acest chip: „Ecumenic sinod este cel adunat prin împărătească poruncă, cel ce așază hotărâre dogmaticească despre credință, cel binecinstitor, și dreptslăvitor, și unit cu Sfintele Scripturi sau cele ecumenice de mai-nainte, pe care sinod unirea tuturor patriarhilor și arhiereilor sobornicești Biserici l-au primit sau prin înfățoșarea a însuși persoanelor sau prin locțiitori sau și aceștia nefiind, prin scrisorile și iscăliturile lor. Deci tot sinodul ecumenic care are aceste caracteristice însușiri, acesta este sfânta și soborniceasca Biserică, întru care în Simbolul Credinței mărturisim că credem. De aici cu alte patru însușiri după teologi se înavuțește aceasta: 1. A fi pururea vie și nelipsită. Că zice: „Și alt Mângâietor voi da vouă, ca să rămână cu voi veac” (Ioan: 14,16) și, „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei: 28,20). 2. A fi negreșitoare, și nesmintitoare, că Biserica a cărei față o ține sinodul ecumenic, „stâlp și întărire a adevărului” după Pavel (I Timotei: 3,15) și că ceea ce se socotește de sinoadele ecumenice, aceea și de Sfântul Duh, Duhul Adevărului este socotit, că acela zice că va învăța pe voi toate, și vă va aduce aminte de toate (Ioan: 14,26), care lucru mai vârtos la ecumenicele sinoade se arată adevărat. Că dacă canonul al 8-lea al făcătorului de minuni Grigorie zice, despre sinodul localnic cel în Ancira adunat: Că până când se va socoti ceva obștește de către sfinții cei împreună adunați, și mai întâi decât dânșii de către Sfântul Duh, cu cât mai vârtos se socotește aceasta că este adevărată, zicându-se pentru sinoadele ecumenice! La care însuși Duhul Sfânt stăruind asupră-le, le luminează pe ele, și nu le lasă a se rătăci la hotărârile lor! Că insuflă dreptatea sa Dumnezeu în nenumărații ierei cei ce se adună la sinod, după epistolia cea către Celestin a sinodului celui din Cartagina. 3. De a avea vrednicie prea înaltă, și preaputernică, nu numai întru a întinde dreptățile și adevărurile cu sfătuire, ci și întru a sili spre supunere pe cei ce se împotrivesc, punând asupră-le bisericeștile certări cele cuviincioase lor, și judecând, și aspru cercetând și pe papi, și pe patriarhi, și pe toți cei ce se află în toate părțile lumii, arhierei și clerici și mireni. 4. A pune hotar, și mărginire la fiecare cerere ce se ivește, și la pricină și obștească, și particularnică, și a dezlega toată gâlceava, și prigonirea ereticilor și a schismaticilor. Că sobornicească, zice Chiril al Ierusalimului (în cateheza 18) se numește Biserica, că de obște peste tot învață, fără lipsire, și fără osebire toate dogmele cele ce se întind spre cunoștința oamenilor și despre cele văzute, și despre cele nevăzute. Drept aceea și de către toți, nu dumnezeiasca Scriptură, ci ecumenicul sinod se propovăduiește, că este cel mai de pe urmă judecător al bisericeștilor pricini, după canonul al 6-lea al sinodului al 2-lea al căruia judecător socoteala și hotărârea nu se supune apelației altui mai mare județ. Că dacă apelarisirea este o jeluire despre oricare județ către altul mai mare, după cartea a 9-a a Vasilicalelor titlul 1, hotărârea cea cu îndoială a episcopilor, se supune la apelarisirea județului celui mai mare a mitropoliților; iar a mitropoliților la a exarhului sau a patriarhului ocârmuirii; și a patriarhului la sinodul ecumenic, și aici de aici toată apelarisirea se mărginește, și se sfârșește nefiind alt județ mai mare decât sinodul ecumenic. Iar deși judecătoria patriarhilor nu se supune apelației, după Vasilicale, și după Iustinian, și după Leon înțeleptul, aceasta însă, se înțelege, pentru că alt patriarh nu poate a se face judecător asupra hotărârii altui patriarh, și nu pentru sinodul ecumenic, care cercetează și judecă toate cele judecate de către toți patriarhii, și papii, ca și cum nu s-ar fi judecat cândva, fiindcă hotărârea eparhului, măcar deși apelației nu se supune: fiindcă nu se mai atinge de către altcineva, cu toate acestea nedumeririle care eparhul nu poate a le hotărî, le cercetează și le hotărăște însuși împăratul. Drept aceea, dreptul ce are monarhul întru cele politicești, același drept îl are și sinodul ecumenic în Biserică (Dositei în Dodecabiblion foaia 309 și 384). Am zis însă că judecătorul cel mai de pe urmă în Biserică nu este Sfânta Scriptură, precum aceasta o zic luterocalvinii, ci sinodul ecumenic, fiindcă dumnezeiasca Scriptură la multe părți neluminat vorbind, și fiecare din ereticii către al său eres strâmbând noima Scripturilor cea neluminată, de nevoie trebuiește tâlcuirea pentru a tâlcui adevărata noima Scripturii, care nu este altul, fără numai ecumenicul sinod. Încă și alta, pentru că pe lângă cele adevărate, și sobornicești cărți al Scripturii, fiindcă au îndrăznit ereticii a le suprascrie ca pe niște canonicești și pe cele neadevărate, și ereticești cărți ale lor, pentru aceasta sinodul ecumenic alege pe cele adevărate, și leapădă pe cele neadevărate, și ascunse, precum sinodul al 6-lea a făcut pentru apostoleștile așezământuri, și cel întâi însuși (și vezi la subînsemnarea apostolescului canon 60). Pentru care și Sfințitul Augustin aceasta știind-o luminat a socotit (epistolia 154) zicând: Nu aș fi crezut în Evanghelie, de nu m-ar încredința vrednicia de credință a Bisericii. Drept aceea din toate cele zise se încheie, că nimenea poate a se împotrivi sinoadelor celor ecumenice, rămânând binecinstitor și dreptslăvitor; ci de obște și fără osebire fiecare este dator a se supune lor. Că cel ce se împotrivește lor, se împotrivește Duhului celui Sfânt, celui ce grăiește prin sinoadele cele ecumenice, și se face eretic și anatematesit, fiindcă și papa Dialogul (cap 1, epis. 24) anatematisește pe cei ce nu se supun Sinoadelor ecumenice. Și însăși sinoadele acestea pe cei ce nu se supun loruși îi anatematisesc. Ce zic eretic? Ca un păgân și necinstitor de Dumnezeu se socotește cel ce nu ascultă de Biserică, a cărei față poartă sinodul cel ecumenic. Că zice Domnul, „Și de nu va asculta de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Matei: 18,17). Fiindcă hotărârea și judecata cea mai de pe urmă și mai desăvârșită a Bisericii este sinodul cel ecumenic, după Augustin (epistolia 162). Și aceasta este ceea ce însuși Dumnezeu a poruncit a se păzi și în sinodul prezbiterilor legii vechi. Iar de va fi, zice: „vreun grai în judecată, care să nu-l poți lesne dezlega, între sânge și sânge, și între judecată și judecată. Și vei merge la prezbiterii și leviții, și la judecătorul, care va fi în zilele acelea și ei cercetându-l vor spune ție judecata. Nu te vei abate din cuvântul, care-ți vor spune ție, în dreapta sau în stânga. Și omul care se va semeți ca să nu asculte de prezbiterul sau de judecătorul, va muri omul acela, și vei scoate pe cele rău din Israel” (II Lege: 17;2,8).

Sfântul Cuvios Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 22007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844 (în fotocopie caractere chirilice) după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, pp. 103-106.

Este foarte important să înțelegem cum se cuvinte ce este infailibil și ce nu, fiindcă în funcție de această înțelegere ne vom însuși o credință sau alta, sau vom sta în șovăială, care este foarte aproape de necredință. Dacă vom crede că Sfintele Sinoade nu sunt infailibile, că nu au în Ele credința insuflată de Sfântul Duh, că pot fi contrazise sau că au fost numite de oameni a fi infailibile și nu de Sfântul Duh, atunci în ce vom mai crede? Vom crede că și Ortodoxia este o credință omenească. Dar prin aceasta nu am face altceva decât să nu mai fim ortodocși. Fiindcă ortodocșii sunt aceia care cred și mărturisesc că "Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică" este tocmai Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, Trupul lui Hristos, Mireasa Duhului Sfânt care a grăit prin cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice. De aceea Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina ne învăța în legătură cu acest subiect foarte important:

"Cauzele schismei, evidențiate de fiecare dintre Biserici, sunt negate de cealaltă: pe de o parte, Biserica Apuseană prezintă drept cauză a schismei aroganța Bisericii Răsăritene prin care aceasta îi neagă Papei de la Roma primatul în Biserică, în modul în care ea (biserica apuseana) îl înțelege, adică: a) Instituirea primatului apostolic în persoana fericitului Petru (de apostolici primatus in beato Petro institutione). b) Continuitatea primatului la Pontificii romani (de perpetuitate primatus Petri Romani Pontificis). c) Natura și esența primatului Pontificului roman (de vi et ratione primatus Romani Pontificis). d) Principiul infailibilității Pontificului roman (de Romani Pontificis infailibili magisterio). Concepțiile acestea despre primatul lui Petru s-au dezvoltat și au fost formulate și proclamate în mod oficial. Comisia dogmatică de la Roma, constituită de către Papă înaintea convocării a ceea ce apusenii numeau sinodul ecumenic de la 1870, a distribuit clericilor sinodali, la 12 iulie 1870, un material schematic care purta titlul: «Prima constituție dogmatică despre Biserica lui Hristos» (Constitutio dogmatica prima de ecclesia Christi), în care erau cuprinse cele patru puncte menționate mai sus. Pe de altă parte, Biserica Răsăriteană evidențiază drept cauze deosebit de importante ale schismei: a) pretențiile arogante și anticanonice privitoare la primatul Papilor Romei care contravin duhului Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, așa cum este el formulat în Sfânta Scriptură, apărat și păstrat de cele șapte Sfinte Sinoade Ecumenice; b) inovațiile introduse, prin care Biserica romană s-a îndepărtat atât de mult de Biserica Ortodoxă Sobornicească și Apostolească și c) încălcarea autorității Sfintelor Sinoade, singurele care pot deține adevărul în Biserică. Așadar, cauzele despărțirii evidențiate de către Biserica Apuseană sunt în număr de patru, iar cele evidențiate de Biserica Răsăriteană sunt în număr de trei. În vederea împăcării și a unirii este necesară eliminarea cauzelor, însă în aceasta stă importanța problemei, fiindcă fiecare din cele două Biserici consideră că adevărul se află de partea ei, pretinzând celeilalte supunerea și propunând drept condiție a unirii, Biserica Apuseană celei Răsăritene, pe de o parte, acceptarea primatului Papei așa cum este formulat în cele patru puncte, iar Biserica Răsăriteană celei Apusene, pe de alta, egalitatea frățească „Primus inter pares” și dreapta credință în acord cu canoanele Sinoadelor Ecumenice, cărora le aparține infailibilitatea."

Sfântul Ierarh Nectarie KEFALAS DIN EGHINA, Istoria schismei, De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011, pp. 15-17.

Statut canonic

Canoanele Sinoadelor Ecumenice au autoritate universală, pentru întreaga Biserică Ortodoxă, deși nu în sens absolut. Canoanele acestora au fost adesea respinse sau revizuite prin decizii ale unor Sinoade locale sau chiar ale unor Sinoade Ecumenice ulterioare. Deciziile lor rămân însă elemente centrale ale Tradiției canonice ortodoxe, iar apelul la deciziile acestora ca surse de autoritate este mai frecvent decât pentru orice alt tip de sursă de drept canonic.

În realitate autoritatea acestor canoane este în sens absolut, după cum s-a văzut mai sus la discuția despre infailibilitatea Sfintelor Sinoade Ecumenice, iar Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul explică în cartea sa insuflată de Sfântul Duh toate părutele respingeri sau revizuiri ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, care în realitate nici nu au fost respinse nici revizuite de ortodocși.

Cuvintele acrivie și iconomie în aplicarea Sfintelor Canoane (care au desigur și ele hotarele lor ecumenice) par de multe ori a fi contradictorii între ele, dar nu sunt.

Una este contradicția și alta este completarea, una este respingerea și alta este nuanțarea care ține de context. Cuvintele pot părea contradictorii, dar înțelesul lor dumnezeiesc este același, chiar dacă din cauza mărginirii omenești și a limbii căzute sugerează la modul superficial și formal o antiteză.

Este important a ne însuși antinomia Ortodoxă și nu relativismul agnostic pentru a trăi taina Sfintei Biserici și a cunoașterii lui Dumnezeu și a nu cădea în părerea greșită că Sfânta Biserică ar fi vreo instituție omenească bazată pe păreri personale. Dacă într-un context se procedează într-un fel, iar în altul într-alt fel, este datorită înțelepciunii multfelurite a lui Dumnezeu, descoperită prin Sfânta Biserică.

Dar scopul este același: să ne întoarcem cu toții la cauza noastră Hristos, adică să ne mântuim.

Dăm un exemplu clasic (tot din Pidalion) despre o părută contradicție între canoane, în realitate aplicarea iconomiei (îngăduinței, blândeții) sau acriviei (scumpătății, asprimii) în funcție de contextul istoric:

CANONUL 46 APOSTOLIC

Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte credinciosului cu necredinciosul? (Apostolic, can. 47, 68; Sinod 2, can. 7; Sinod 6, can. 95; Cartagina, can. 1, 6, 15; Vasilie, can. 1, 20, 47, 2)

TÂLCUIRE

Dreptslăvitorii creștini se cuvine a se feri de eretici, și slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însuși ereticii se cuvine a se mustra și a se înțelepți de către episcopi și prezbiteri, doar cumva vor înțelege și se vor întoarce, din rătăcirea lor. Pentru aceasta și canonul acesta rânduiește, că, oricare episcop, sau prezbiter, ar primi ca de drept și adevărat botezul ereticilor79 sau jertfa ceea ce se proaduce de dânșii, unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are Hristos cu diavolul? Sau ‎ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc cele de către ‎eretici, sau și ei au aceleași socoteli ale acelora, sau cel puțin nu au osârdie spre a-i ‎scoate pe dânșii din cacodoxia lor. Că cei ce binevoiesc (adică se învoiesc) la ‎slujbele acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox și ‎rătăcit.‎

Nota 79

Pentru aceasta și Sfântul Ieromartirul Chiprian care a stătut episcop al Calcedonului, și tot soborul cel dimprejurul său, cel de optzeci și patru de episcopi, ce s-au adunat în Calcedon, urmând apostolescului acestuia canon care leapădă botezul ereticilor de obște, încă și apostolescului canon 68 celui ce zice, că cei de eretici botezați sau hirotonisiți, este cu neputință, a fi ori creștini, ori clerici. Urmând ei zic, canoanelor acestora, au așezat canon prin care leapădă botezul ereticilor, și al schismaticilor împreună. Dovedindu-o aceasta, și din alte multe scripturilnice ziceri, iar mai ales din acea apostolească: „Un Domn, o credință, un Botez” (Efeseni: 4). Că dacă, zic ei, una este soborniceasca Biserică, și unul este Botezul cel adevărat, cum poate fi adevărat botezul ereticilor, și al schismaticilor, de vreme ce ei nu sunt înlăuntru în Biserica cea sobornicească ci s-au rupt dintr-însa prin eres? Iar de este adevărat botezul ereticilor și al schismaticilor, și este adevărat și cel al drept slăvitoarei și al soborniceștii Biserici, apoi nu este un Botez, precum Pavel strigă, ci două. Care este prea cu necuviință. Adaugă însă ei și aceasta, că socoteala aceasta, de a nu primi botezul ereticilor, ne este nouă și proaspătă a lor, ci veche, și de cei mai dinainte ai lor cercată, canonul acestui sobor și sfântul a toată lumea al 6-lea sobor (cu canonul al doilea) l-au pecetluit. Și de unde mai-nainte era canon de localnic și particularnic sobor, acum este canon de a toată lumea sobor, ca unul ce de acesta s-a pecetluit. Într-un glas cu Sfântul Chiprian și cu soborul cel de lângă el, și Firmilian cel ce a stătut exarh al soborului celui din Iconia (pe care marele Vasilie în întâiul său canon, îl numește al său, ca pe unul ce era episcop al Chesariei), strică și leapădă botezul ereticilor. Că scriind către Sfântul Chiprian, zice acestea, dar cine, măcar de ar fi ajuns și la vârful săvârșirii și al înțelepciunii, poate a se întări, și a crede, că singură suprachemarea celor trei nume ale Sfintei Treimi, este destulă spre iertarea păcatelor, și spre sfințenia Botezului, de nu este adică drept slăvitori, și acela ce botează? Citește toată epistolia acestuia, care se află în cartea cea pentru cei ce au patriarhisit în Ierusalim (cartea 1, cap 16, paragraf 4) de nevoie fiind la această pricină. Să unește la această socoteală și marele Vasilie, pe ale cărui canoane așijderea le-a pecetluit cel al 6-lea sobor a toată lumea (în canonul 2) că adăugând în întâiul său canon a zice, care Botezuri sunt primite, și care neprimite, în două le împarte pe acestea, zicând: Că, botezul ereticilor: adică al celor cu totul despărțiți de Biserică, și care după însăși credință sunt osebiți de cei drept slăvitori, și a cărora osebire privește dea dreptul la credința cea întru Dumnezeu, s-au părut bine cuvântată pricină celor din început cu totul a se lepăda. Iar botezul schismaticilor, sau socotit adică a fi de cuviință de către soborul cel de lângă Chiprian, și Firmilian al nostru, să se lepede și acesta; fiindcă schismaticii cei ce se numesc curați zic, și înfrânați, și de sac purtători, și idroparastații (adică cei ce săvârșesc Liturghia numai cu apă), și alții, sau despărțit la început de Biserică, și despărțindu-se numai aveau în sineși darului Duhului Sfânt, fiindcă darea acestuia se tăiase. Pentru aceea ca niște mireni făcându-se, nici dar duhovnicesc aveau, nici stăpânire de a boteza, sau a hirotonisi; Și după urmare cei ce se botezau de dânșii, ca de mireni botezându-se, au poruncit să se boteze cu adevăratul Botez al Bisericii cei sobornicești, dar însă fiindcă s-au socotit de cuviință de către oarecare părinți ai Asiei, să fie primit botezul schismaticilor, pentru oarecare iconomie a multora, fie primit. Însă însemnează, că botezul schismaticilor, care în întâiul său canon îl primește marele Vasilie, în cel 47 al său îl leapădă, zicând, noi cu un cuvânt, pe cei curați, și înfrânatici, și de sac purtători, pe toți îi botezăm. Iar de este la voi oprit Botezul al doilea, pentru oarecare iconomie, precum este și la Romani, cuvântul nostru însă să aibă putere de a strica adică pe botezul acestora. Drept aceea dacă pe botezul schismaticilor îl strică marele Vasilie, pentru că le lipseau săvârșitul, dar, de prisos este de a mai întreba cineva de se cuvine să boteze pe eretici. Iar în canonul al 20 al său hotărâtor zice, că pe eretici nu-i primește Biserica, fără a-i boteza. Aceastași socotință o are și marele Atanasie, și pe ale acestuia cuvinte le-a pecetluit soborul al 6-lea că zice, întru al treilea cuvânt asupra arienilor: „Arienii se primejduiesc și întru însăși plinirea tainei, a Botezului zic. Căci, dacă deplinirea prin Botez se dă în numele Tatălui, și al Fiului, iar arienii nu zic Tată adevărat, fiindcă tăgăduiesc pe întocmai ființa cea dintr-însul, tăgăduiesc însă și pe adevăratul Fiu, și pe altul din nou plăsmuindu-l cu nălucirea lor zidit din cele ce nu au fost, pe acesta îl numesc Fiu, cum dar Botezul cel ce se dă de dânșii, nu este cu totul nefolositor, și zadarnic? Și se vede adică după mască, că este Botez, dar cu adevărul nici un ajutor are către credință, și către buna cinstire. Că nu cel ce zice Doamne, acela dă și pe adevăratul Botez, ci cel ce zice și cheamă numele, și care are și credință dreaptă. Pentru aceasta dar și Mântuitorul nu a poruncit Apostolilor să boteze chiar numai, ci mai întâi le-a zis să învețe pe cei ce vor să se boteze, și așa să-i boteze în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, pentru ca să se facă credința dreaptă din învățătură, și cu dreaptă credință să se adauge săvârșirea botezului. Pentru aceasta și multe alte eresuri, zic numai numele Sfintei Treimi, dar fiindcă nu le cugetă acestea drept, nici credința o au sănătoasă, și nefolositor au și pe Botezul cel dat de dânșii, fiind lipsiți de buna cinstire. Drept aceea urmează, că cel ce se stropește de dânșii, mai mult se spurcă cu păgânătatea, decât se izbăvește de ea. Deci și cei ce cugetă cele al arienilor, măcar de și citesc cele scrise, și zic numirile Sfintei Treimi la Botez, însă amăgesc pe cei ce iau Botez de la dânșii, fiindcă sunt mai necinstitori de Dumnezeu decât ceilalți eretici. Dar și Teologul Grigorie întru un glas, cu sfinții cei mai-nainte ziși, zice în cuvântul cel la Sfântul Botez, către arieni, sau și către macedonieni întinzându-se, care se catehiseau. Iar de șchiopătezi încă, și nu primești deplinirea dumnezeirii Fiului și a Duhului, caută pe altul să te boteze, sau mai bine zice, să te înece în apa botezului, fiindcă eu nu am voie a despărți dumnezeirea Fiului, și a Duhului, de dumnezeirea Tatălui, și a te face mort, în vreme ce se cuvine a doua oară a te naște prin Botez. Încât nici darul Botezului să-l aibă, nici pe nădejdea care se naște prin Botez, pierzând în puținele slăviri ale celui de o ființă și de asemenea ființă mântuirea ta. De vreme ce pe oricare din cele trei ipostasuri o ai pogorî din vrednicia dumnezeirii pe toată Sfânta Treime o pogorî din aceasta, și pe sineți te lipsești de deplinirea cea prin Botez. Zice încă și dumnezeiescul Hrisostom (în voroava cea la început, era Cuvântul) „Nu te amăgească pe tine o ascultătorule adunările ereticilor, că au Botez dar nu luminare. Și se botează cu trupul, iar cu sufletul nu se luminează.” Ci și Sfântul Leon în epistolia cea către Nichita zice: „Nici un eretic dă sfințenie prin Taine.” Iar Ambrosie în cuvântul cel pentru cei ce se catehisesc, zice: „Botezul celor rău cinstitori de Dumnezeu, nu sfințește.” Acestea așa zicându-se, cu dreptate s-ar nedumeri cineva, pentru ce sfântul a toată lumea sobor al 2-lea și al 7-lea canon al său, încă și cel al 6 a toată lumea sobor în canonul 95 al său, nu a lepădat botezul tuturor ereticilor, după apostoleștile canoanele acestea și după soborul cel de lângă Sfântul Ciprian, și după toți ceilalți mari de Dumnezeu înțelepțiți Părinți mai sus pomeniți, ale cărora conscripturi, însuși acest al 6-lea a toată lumea sobor, precum am zis, în al 2-lea canon al său, l-a pecetluit, ci al altor eretici le-au primit botezul, iar al altora nu? Pentru ca să se facă dar lesne de înțeles dezlegarea nedumeririi acesteia, este trebuință a ști cineva mai-nainte, că două feluri de chivernisire, și de îndreptare, se păzesc în Biserica lui Hristos. Un fel se numește scumpătatea, iar celălalt, se numește iconomie și pogorământ. Cu care chivernisesc mântuirea sufletelor iconomii Sfântului Duh, uneori cu unul alteori cu altul. Deci Sfinții Apostoli în canoanele lor cel mai-nainte zice, și toți pomeniții Sfinți, au întrebuințat scumpătatea, și pentru aceasta desăvârșit leapădă botezul ereticilor; Iar soboarele acestea două de toată lumea, au întrebuințat iconomia, și botezul arienilor și al macedonenilor l-au primit, și al altora. Iar pe al evnomianilor, și al altora încă, nu l-au primit. Pentru că, mai ales în vremea soborului al 2-lea arienii și macedonenii erau în putere, și nu numai că erau mulți întru mulțime, ci aveau și mari puteri lângă împărați, și pe lângă stăpânitori, se aflau și la senat. Drept aceea, întâi pentru ca să-i tragă la dreapta slăvire, și să-i îndepărteze mai cu lesnire, și alta pentru ca să nu se întâmple mai mult să-i sălbăticească asupra Bisericii, și asupra creștinilor, și răul mai rău să se facă, au iconomisit lucrul așa, dumnezeieștii Părinți aceia iconomisindu-și cuvintele lor cu judecată (Psalm 111,5). Și s-au pogorât a primi botezul lor. Iar cum că, acestea nu le zicem de la sine-ne, și cu cuvinte goale, mărturii sunt la aceasta la acești doi mari Părinți, Vasilie zic, și Grigorie. Că marele Vasilie, temându-se de împărăteștile și dregătoreștile puteri, ale luptătorilor Duhului, și îngrijindu-se ca nu cumva să năvălească, asupra Bisericii Chesariei, care atunci era Finix singur înființat al Ortodoxiei, au întrebuințat iconomia, și până la destulă vreme nu nume arătat Dumnezeu pe Duhul cel Sfânt. Iar marele Grigorie vrând a arăta puterile și sălbăticia arienilor, și macedonienilor, în însuși recomenduitorul cuvânt ce îl face către cei 150 episcopi ai acestui 2 a toată lumea sobor, zice, pentru dânșii acestea: „Cu adevărat fiare cumplite au căzut asupra Bisericii, care nici după însemnarea noastră cruțându-ne, ci nerușinându-se a fi decât vremea mai puternici”. Unde arată, că și cu toate că împăratul era drept slăvitor, și cu toate că drept slăvirea s-a înfățișat, și sobor de toată lumea asupra lor s-a făcut, însă ei încă erau grei și sălbatici asupra dreptei slăviri, și mai puternici decât creștinii. Au zis însă și mai sus marele Vasilie, că, Botezul celor curați (adică al navatianilor) pe care l-au primit și al 2-lea și al 6-lea sobor (l-au primit pentru iconomia celor mulți) căci de nu ar fi fost cuvântul acesta al iconomiei, cu soborul al 6-lea ne s-ar fi împotrivit și luiși, și soborului al 2-lea de toată lumea, primind el botezul oarecăror eretici, și canoanele lui Vasilie pecetluindu-se (adică întărindu-se), care în canonul 1 și în cel 47 desăvârșit strică botezul ereticilor? Au doară nu citea aceste canoane lui Vasilie? Sau pentru ce să nu facă osebire, și să zică, că pecetluiește pe toate celelalte canoane ale lui, afară numai de cel 1 și 47? Arătat este dar, că, au lăsat să înțelegem noi, că marele Vasilie întrebuințează scumpătatea, iar el, și cel al 2 a toată lumea au întrebuințat iconomia, și așa nu se vede vreo împotrivă zicere, sau împotrivire între dânșii, și cuvântul acesta al iconomiei este pricina cea mai întâi și domnitoare, pentru care soboarele acestea, botezul altor eretici l-a primit, și al altora nu. Însă pe lângă cuvântul iconomiei au stătut și a doua pricină, pentru care a făcut așa. Iar aceasta este, căci, ereticii aceia al căror botez le-au primit soboarele acestea, păzeau neschimbat felul, și materia Botezului ortodocșilor, și se botezau după forma soborniceștii Biserici; Iar ereticii aceia, al cărora botez nu l-au primit, au schimbat săvârșirea Botezului și o au stricat, adică chipul felului, să zicem așa, chemarea, sau întrebuințarea materiei, adică a afundărilor și a ieșirilor din apă. Și cum că aceasta a stătut pricina, martori vrednici de credință sunt, mai întâi însuși cuvintele canonului al 7 al soborului 2. Că pentru ce alta, botezul evnomianilor, și al savelianilor nu l-au primit, iar pe al arienilor și al macedonenilor l-au primit, de vreme ce de o potrivă, și evnomianii, și arienii, și macedonenii sunt cu totul cumpliți eretici? (fiindcă Evnomie asemenea ca Arie hulea asupra dumnezeirii a Unuia Născut Fiului Tatălui, zicându-L pe El zidire a Tatălui, și slujitor precum se vede în cuvântul al 2-lea al marelui Vasilie cel asupra lui Evnomie; Și asemenea că Macedonie hulea asupra dumnezeirii Duhului, zicându-L pe El că este al treilea cu firea după Tatăl, precum se vede aceasta în cuvântul al 3-lea al marelui Vasilie cel asupra lui Evnomie). Și savelianii, și arianii, sunt întocmai după eresuri, precum zice Teologul Grigorie.” Întocmai este spre păgânătate, și savelianește a împreuna, și arienește a despărți, cea întâi adică cu fața, iar cea a doua, cu firile. Și iarăși, că răul în amândouă este de-o potrivă, măcar deși se află în cele potrivnice. Și socoteala lui Savelie introduce iudaismul, după sfințitul Fotie, iar cea a lui Arie, bagă elinismul? Pentru ce dar cei ce sunt deopotrivă după eresuri, nu s-au primit deopotrivă de către sobor? Arătat este, că arienii, și macedonieni se botezau fără schimbare, ca și dreptslăvitorii, în trei afundări, și în trei scoateri, și în trei chemări ale Sfintei Treimi, fără a schimba nici felul chemărilor nici materia apei (că măcar deși arianul Ualie a pus lege ca botezul să se facă întru o afundare, precum zice Dositei la Dodecavivlion foaia 86 însă legea aceasta nu s-a ascultat, nici s-a întărit, ci a rămas nelucrătoare la arieni. Fiindcă nici pomenire de aceasta cât de puțin canonul nu face, întru cele ce pomenește botezul ereticilor, nici Zonara, sau Valsamon, sau Aristin, sau Anonimul (cel nenumit). Tâlcuitorii canoanelor o zic aceasta. Și măcar de au schimbat arianii și chemările Botezului după Chedrino, și după acestași Dositei, zicând în numele Tatălui celui mai mare, și al Fiului celui mai mic, și al Sfântului Duh celui și mai mic; dar nu au făcut schimbarea aceasta înaintea soborului al 2-lea ci în urmă, precum acestași Dositei zice). Iar evnomianii schimbând chipul materiei Botezului, numai într-o afundare se botezau; precum însăși cuvintele ce le are canonul arată anume: „Că pe evnomiani, zice, care întru o afundare se botează și cel precum și savelianii chipul materiei botezului, adică pe cele trei chemări stricându-le, învăța, că Tatăl, și Fiul, și Duhul sunt o față. Iar cum că se boteza după chipul Botezului Bisericii ereticii aceia al cărora Botez soborul l-a primit, martor este și Zonara tâlcuitorului canoanelor. Că citind canonul al 7-lea al soborului 2 acestea zice anume: „Nu se botează dar de al doilea aceștia, căci despre Sfântul Botez la nimic se osebesc de noi, ci întocmai ca și creștinii, se botează”. Și cum că dimpotrivă, nu după forma Botezului Bisericii, se botezau ereticii aceia, al cărora botez nu l-au primit, martor este iarăși acestași Zonara zicând: „Aceștia dar, și toți ceilalți eretici a se boteza Sfinții Părinți au legiuit. Că ori nu s-au norocit de dumnezeiescul Botez, sau norocindu-se, nu drept nici după chipul dreptslăvitoarei Biserici, s-au norocit de el”. Deci pentru că ereticii aceea păzeau chipul apostolescului Botez, canoanele acelor două soboare, i-au primit ca botezați. Și nu numai pentru aceasta, ci și pentru iconomie, precum am zis. Că de le-ar fi lipsit iconomia, negreșit nu ar fi stătut împotriva apostoleștilor canoane, care poruncesc dimpotrivă, adică să nu primim botezul ereticilor. Toată teoria, care până acum o am făcut aici, nu este aici de prisos, mai ales este și prea de nevoie, de obște adică pentru toată vremea, iar mai ales pentru ziua de astăzi, pentru gâlceava cea mare, și prigonirea cea multă, ce se face pentru botezul latinilor, nu numai între noi și latini, ci și între noi, și între cei de o cugetare cu latinii. Deci urmând celor zise fiindcă locul apostolescului canon o cere, zicem că botezul latinilor este minciunonumit botez. Și pentru aceasta, nici după cuvântul amărunțimei este primit, nici după cuvântul iconomiei. Nu este primit după cuvântul amărunțimei, întâi pentru că sunt eretici. Și cum că latinii sunt eretici, nici o trebuință este acum să arătăm vreo dovadă. Că însuși aceasta, că avem atâta ură și atât întoarcere, iată atâtea veacuri despre dânșii, este arătată dovadă, căci ca pe niște eretici îi urâm, adică precum și pe arieni, sau pe savelieni, sau pe macedonienii cei luptători de Duh. Dar de ar pofti cineva a înțelege și din cărți eresurile lor, acestea le va afla toate, în cărțile preasfântului patriarh al Ierusalimului Chir Dositei biciul papistașilor, cu prea înțeleptele lor surpări. Însă în destulă știință poate să ia și din cărticica înțeleptului Miniat cea numită piatra smintelii. Ajungă însă câte despre dânșii Sfântul Marcu al Efesului (în adunarea 25 cea în Florenția) de față a zis așa: Noi pentru nimic alta ne-am dezbinat de latini, decât pentru că sunt, nu numai shismatici, ci și eretici, pentru aceasta nici se cuvine măcar a ne uni cu dânșii. Încă și marele eclesiarh Silvestru zicea (cart 9 cap 5): „Osebirea latinilor, este eres, și așa o au avut cei mai-nainte de noi. Deci mărturisit fiind, că latinii sunt prea vechi eretici, mai întâi îndată din aceasta sunt nebotezați, după marele Vasilie de mai sus și după Chiprian și Firmilian sfințiții cei mai-nainte de el; pentru că mireni făcându-se ei, fiindcă s-au rupt din dreptslăvitoarea Biserică, nu mai au cu sineși pe darul Sfântului Duh, prin care dreptslăvitorii ierei săvârșesc Tainele. Aceasta este o dovadă, care este atât de mare și ne împotrivă zisă, cât sunt mari, și cărora nu li se poate zice împotrivă, și canoanele marelui Vasilie, și ale Ieromartirului Ciprian, fiindcă au luat, și mai ales au întărire de la Sfântul a toată lumea al 6-lea sobor. Al doilea latinii sunt nebotezați, pentru că nu păzesc cele trei afundări la cel ce se botează, precum din început au primit de la Sfinții Apostoli dreptslăvitoarea Biserică. Latinii cei mai-dinainte mai întâi stricând apostolescul Botez, cu pravățul și cu nădejdea întoarcerii acelora și a cunoștinței, pentru ca să nu se facă fiară mai sălbatică asupra Bisericii, fiindcă era mulțime prea multă, și puternici întru lucrările cele din afară. Și au nimerit pravățul acesta și nădejdea. Pentru că cu iconomia aceasta și mai blânzi sau făcut aceia către cei dreptslăvitori, și atâția s-au întors la buna cinstire, încât, în puțin, ori desăvârșit au lipsit, ori prea puțini au rămas. Deci și cei mai-nainte de noi asemenea au iconomisit, și au primit botezul latinilor, mai ales după chipul cel al doilea. Pentru că papismosul atunci era în dricul său, și toate puterile împăraților Europei le avea în mâinile sale, iar împărăția noastră își da duhul. Drept aceea de nevoie era, că de nu s-ar fi făcut iconomia aceasta, papa, ar fi ridicat neamurile cele apusenești asupra celor răsăritenești, și ar fi robit, și ar fi ucis, și alte nenumărate răutăți le-ar fi făcut. Dar acum când relele cele de acest fel nu ni le pot face, fiindcă au pus asupra noastră dumnezeiască pronie, acest fel de păzitori care și însăși trufașilor acelora desăvârșit le-au smerit sprânceana. Acum zic, când nimic asupra noastră poate turbarea papismosului, ce mai trebuie iconomie? Că iconomia are măsuri și hotare, și nu este veșnică și nehotărâtă. Pentru aceasta și Teofilact al Bulgariei zice: „cel ce face ceva după iconomie, nu chiar ca un lucru bun, face aceasta: Ci ca un lucru trebuincios la o vreme (tâlcuirea la cap 5 stih 11 către Galateni). În destul am iconomisit, zice Teologul Grigorie în lauda cea către Atanasie: „Nici (socoteala) cea străină primindu-o, nici pe a noastră stricându-o, care cu adevărat ar fi rea iconomie. Așa zic și eu. Cu adevărat întrebuințau turnare, adică puțină apă pe creștetul copilului turnând. Care încă și acum pe la oarecare locuri se lucrează. Iar cei mai mulți cu o legătură de peri de porc, de trei ori aruncă puține picături de apă pe fruntea pruncului. Iar între alte locuri, precum au vestit nouă de acolo întorcându-se la noi oarecine, că puțin bumbac (care fieștecine poate ști câtă apă au ridicat bumbacul) zice, împlântându-l în apă, ung cu acela pe copil, și așa îl botează. Deci, nebotezați sunt latinii, pentru că nu fac cele trei afundări și scoateri, după apostoleasca predanisire. Pentru aceste trei afundări, cât sunt de nevoie și de neapărate, spre deplinirea Botezului, nu zicem. Cel ce poftește, cetească, ci după toată nevoia, cetească cartea prea mult ‎ învățatului, și preaînțeleptului Evstratie Arghentios. Ci și noi la apostolescul ‎canonul al 50-lea vom zice, câtă trebuință de acum cere. Iar dacă oarecare dintre ‎însuși latinii și dintre cei ce cugetă latinește, ar propune cele trei chemări ale Sfintei ‎Treimi, nu trebuie a se face că au uitat cele ce au auzit mai sus de la Sfințitul ‎Firmilian, și de la marele Atanasie; cum că sunt adică nelucrătoare dumnezeieștile ‎numele acelea din gura ereticilor scoțându-se. Pentru că de nu ar fi aceasta, ‎negreșit ar trebui să credem, că și babornițile fac minuni, fiindcă descântă cu ‎dumnezeieștile nume; deci când latinii, și ca niște eretici botez nu pot da, pentru că ‎au pierdut darul cel începător desăvârșirii, și pe lângă aceasta, au răsturnat și ‎apostolescul Botezul acelor trei afundări. Deci, zic, cei ce primesc stropirea latinilor, ‎socotească ce au să răspundă, la stăpânirea acestui apostolesc canon, încă și la a ‎celui după acesta adică al 47-lea! Știu ce propun nenumiții apărători ai latinescului ‎minciunobotez. Că propun că obișnuia Biserica noastră a-i primi cu ungerea ‎Sfântului Mir pe cei ce din latini se întorceau. Și că se află și oarecare rânduială ‎tipărită, care arată în ce chip să-i primim. Și către acestea chiar și cu dreptate ‎răspundem acestea. Cum că ajunge că mărturisești, că cu Mir îi primeau; apoi, ‎eretici sunt. Că pentru ce cu Mir dacă nu ereau eretici? Deci eretici fiind mărturisiți, ‎nu este de crezut, că dreptslăvitoarea și apostoleasca Biserică, ar fi vrut cu ‎dinadinsul să strice apostoleștile și soborniceștile canoanele acestea, ce mai sus le-‎am însemnat. Ci precum se vede, și precum de cuviință este a crede, că oarecare ‎mare iconomie au vrut să întrebuințeze pentru latini Biserica, având și pilda ‎pravățului său, pe acel mare și Sfânt al doilea de toată lumea sobor. Că au ‎iconomisit soborul al 2-lea precum am zis, și a primit botezul arianilor, și al ‎macedonienilor, rea iconomie este aceasta, când printr-însa, nici pe latini putem ai ‎întoarce, și noi călcăm scumpătatea sfințitelor canoane, și primim minciunobotezul ‎ereticilor.” Că a iconomisi se cuvine unde nu se face călcare de lege, zice ‎dumnezeiescul Hrisostom. Iar cum că cu iconomie s-au făcut închipuirea aceea, ‎dintru aceasta este arătat, că până atunci răsăritenii botezau pe apusenii cei ce se ‎întorceau. Precum o mărturisește aceasta localnicul sobor cel din Laterano Romei; ‎Care s-a făcut la anul de la Hristos 1215 că zice acesta în canonul 4 că răsăritenii nu ‎liturghiseau, acolo, unde mai-nainte ar fi liturghisit apusean, de nu ar fi făcut mai-‎nainte Apă Sfântă, spre curățire. Și apoi zice, că răsăritenii al doilea boteza pe ‎apusenii cei ce veneau la Biserica răsăritului, adică ca pe unii ce nu aveau Botez ‎Sfânt și apostolesc (dodecavivlion a lui Dositei foaia 8, 24). Deci, când până atunci, ‎după mărturia a însuși vrăjmașilor, răsăritenii îi botezau, arătat este, că în urmă ‎pentru mare iconomie au întrebuințat chipul mirului, fiindcă nu folosea slăbiciunii ‎cei mai de pe urmă a neamului nostru, să ațâțe mai mult mânia papismosului, și cu ‎aceasta încă, fiindcă atunci surpaseră și stricaseră toate cele rău făcute în Florența, ‎și multă latinească mânie era pentru acestea. Drept aceea, și după ce au trecut ‎iconomia trebuie să-și aibă locul lor amărunțimea și apostoleștile canoane.‎

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Pidalion..., pp. 62-66.

Sinoadele Ecumenice: șapte sau nouă?

Nu există nici o recunoaștere generală în cadrul Bisericii Ortodoxe a altor Sinoade cu caracter ecumenic de după al Șaptelea Sinod Ecumenic. Totuși, "Sfântul și Marele Sinod" pan-ortodox reunit în 2016 în Creta, în Enciclica sa, numește mai multe sinoade ulterioare celui de-al VII Ecumenic ca având o "autoritate universală/sobornicească" (în documentele oficiale ale Sinodului: καθολικοῦ κύρους/universal authority/вселенским авторитетом). Conform mai multor persoane de autoritate în Biserică, printre care se numără teologii de secol XX Pr. John S. Romanides și Pr. Georgios Metallinos (ambii vorbesc despre "Sinodul al VIII-lea și al IX-lea Ecumenic), Pr. Georgios Dragas, Mitropolitul Hierotheos (Vlachos) de Nafpaktos și Enciclica Patriarhilor Ortodocși din 1848 (care se referă în mod explicit la "Al VIII-lea Sinod Ecumenic" și care a fost semnat de patriarhii de Constantinopol, Ierusalim, Antiohia, Alexandria, precum și de Sfintele Sinoade ale primelor trei Biserici amintite), există și alte sinoade cu caracter ecumenic după primele șapte. Cei care consideră aceste Sinoade ulterioare drept Sinoade Ecumenice vorbesc despre limitarea numărului de Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe la șapte ca despre un efect al influenței Ordinului catolic al iezuiților în Rusia și ca parte din așa-numita Robie Apuseană a Ortodoxiei.

Unele întruniri locale ale ierarhilor unor Biserici locale au fost numite "pan-ortodoxe", dar acestea au fost mai degrabă simple reuniuni ale ierarhilor din diferite jurisdicții Ortodoxe Răsăritene care erau părți interesate în rezolvarea unor chestiuni specifice. Din acest punct de vedere, nu a mai existat nici un Sinod într-adevăr "pan-ortodox" (Ecumenic) după 787. Din nefericire, folosirea termenului "pan-ortodox" lasă loc de confuzie mai ales pentru neortodocși, întrucât lasă impresia că aceste sinoade ulterioare sunt un fel de substitut sau surogat de Sinoade Ecumenice, iar nu Sinoade locale la care sunt invitați și ierarhi ortodocși aparținând unor jurisdicții din vecinătate.

Cuviosul Nicodim Aghioritul face următoarea observație în Pidalion:

Cu adevărat şi mai cu deosebire singure şapte Sinoade Ecumenice s-au numit, pentru că toate acestea după Legile Sinoadelor celor Ecumenice s-au adunat şi pentru că ceea ce a fost de nevoie spre cunoştinţă, într-însele s-au rânduit. (...) Iar după cel al șaptelea sinod, cu toate că altele s-au numit ecumenice, precum cel 1 și 2 și cel adunat în Biserica Sfintei Sofii, însă cu rea-întrebuințare s-au numit așa, pentru că nici unul dintru acestea nu s-a adunat după legile sinoadelor ecumenice și, pentru aceea, nu a putut a se împreună-număra cu cele șapte ecumenice, nici numărul lor a-l adaoge.

Cuviosul Nil Izvorâtorul de Mir spune că în viitor va avea loc un Sinod pe care îl numește Sinodul al VIII-lea Ecumenic (rezultă de aici că cele considerate de unii ca fiind al Optulea și al Nouălea nu sunt ecumenice): Și oare câtă tulburare are să se facă în timp de 100 de ani, adică de la 7400 până la 7500 de la zidirea lumii? Ce răpiri or să se facă? Ce amestecare de sânge, stricare de copii, sodomie, curvie, preacurvie și toate alte fărădelegi pierzătoare, și pricire neînce-tată, încât nu o să se găsească nici începutul, nici sfârșitul între toate neamurile? Și pe urma celor mai de sus o să se facă al optulea Sobor. Acesta o să aleagă binele din rău și pravoslavia din eresuri, precum la arie se alege grâul din pleavă și din paie: grâul pentru oameni și paiele pentru foc. [...] Și atunci o sa se facă o adunare (sobor) ca să șadă pe douăsprezece scaune. Adică după pierzarea agarenilor o sa se facă al optulea sobor, și acesta o să aleagă fierbințeala din cenușa cea rece, adică pe cei cu evlavie și nevoitori o să-i aibă la mare cinste. Iar răceala, adică pe cei fără de evlavie și defăimători ai vieții monahicești, o să-i arunce în loc netrebnic.

Lista Sinoadelor Ecumenice

• I. Primul Sinod de la Niceea (325) a respins arianismul și a adoptat Crezul de la Niceea. Este prăznuit pe 29 mai, în a șaptea duminică după Paști și în a noua duminică după Rusalii.
• II. Primul Sinod de la Constantinopol (381) a revizuit Crezul de la Niceea, dându-i forma care este utilizată până în zilele noastre în Biserica Ortodoxă și în Bisericile Orientale ne-calcedoniene. Este prăznuit pe 22 mai și în a noua duminică după Rusalii
• III. Sinodul de la Efes (431) a respins nestorianismul, stabilind că Maica Domnului trebuie numită "Născătoare de Dumnezeu" (în greacă, Theotokos - Θεοτόκος ). Este prăznuit pe 9 septembrie și în a noua duminică după Rusalii
• IV. Sinodul de la Calcedon (451) a respins eutihianismul, doctrina monofizită, a descris și stabilit delimitarea între cele două naturi ale lui Hristos și a adoptat Crezul de la Calcedon. Acest Sinod și toate cele următoare nu sunt recunoscute de către comunitățile orientale ortodoxe (din această cauză numite și necalcedoniene sau chiar anticalcedoniene. Este prăznuit în prima duminică după 13 iulie și în a noua duminică după Rusalii
• V. Al doilea Sinod de la Constantinopol (553) a reafirmat deciziile și doctrinele explicitate la Sinoadele precedente și a condamnat noile scrieri ariene, nestoriene și monofizite. Este prăznuit pe 25 iulie și în a noua duminică după Rusalii
• VI. Al treilea Sinod de la Constantinopol (680-681) a respins monotelismul, declarând că în persoana lui Hristos coexistau două voințe, cea dumnezeiască și cea omenească. Este prăznuit pe 14 septembrie, pe 23 ianuarie și în a noua duminică după Rusalii.
  • Sinodul Quinisext (al cinci-șaselea), numit și Sinodul in Trullo (trulan) (692) a fost în primul rând un Sinod de natură administrativă care a înălțat câteva canoane cu aplicare locală la statutul de canoane universal aplicabile și a stabilit principiile disciplinei clerului. Nu este considerat un Sinod de sine stătător, întrucât nu a dezbătut chestiuni doctrinare. Acest Sinod este acceptat de către Biserica Ortodoxă drept parte a celui de-al șaselea Sinod Ecumenic, dar este respins de către romano-catolici.
• VII. Al doilea Sinod de la Niceea (787) restabilește cinstirea icoanelor la sfârșitul primei crize iconoclaste. Este prăznuit pe 11 octombrie, în a douăzeci și una duminică după Rusalii și în duminica Ortodoxiei.

Unii creștini ortodocși (dar nu întreaga Biserică Ortodoxă) consideră și următoarele două Sinoade ca având caracter ecumenic. Alții, în schimb, le consideră doar Sinoade locale importante. Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul nu din considerente personale, ci observând legile sinoadelor ecumenice constată că cele de mai jos nu sunt Sfinte Sinoade Ecumenice, ci doar locale. După Sfinții Părinți al optulea Sfânt Sinod Ecumenic va avea loc în viitor.

• VIII. Al Patrulea Sinod de la Constantinopol (879-880) l-a repus în scaunul constantinopolitan pe Sfântul Fotie cel Mare și a anatemizat pe oricine ar aduce modificări Crezului Niceo-Constantinopolitan, abrogând deciziile Sinodului tâlhăresc din 869-870. Acest Sinod a fost inițial acceptat în Occident, dar a fost ulterior dezavuat în favoarea Sinodului tâlhăresc care îl înlăturase din scaun pe Fotie.
• IX. Al Cincilea Sinod de la Constantinopol (1341-1351) a atestat ortodoxia teologiei isihaste, așa cum era ea formulată de Sf. Grigorie Palama și l-a condamnat pe filosoful occidentalizant Varlaam din Calabria.

Sinoade ulterioare

Doctrina ortodoxă, bazându-se în primul rând pe cele stabilite la Sinoadele Ecumenice, continuă să capete noi precizări de-a lungul timpului. Acestea cuprind părerea Bisericii (sau "mintea Bisericii", cum se mai spune), așa cum se exprimă ea în diferite Sinoade locale și prin scrisorile care cuprind mărturisirile de credință redactate de unii episcopi. Dintre deciziile și mărturisirile de credință care au o mare importanță până în ziua de astăzi, amintim:

1. Scrisoarea enciclică a Sf. Fotie (867);
2. Prima Scrisoare a lui Mihail Cerularie către Petru al Antiohiei (1054);
3. Deciziile Sinoadelor din Constantinopol din 1341 și 1351 cu privire la Controversa isihastă;
4. Scrisoarea enciclică a Sf. Marcu al Efesului (1440-1441);
5. Mărturisirea de credință a Patriarhului Ghenadie al II-lea al Constantinopolului (1455-1456);
6. Răspunsul lui Ieremia al II-lea către luterani (1573-1581);
7. Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Critopol (1625);
8. Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, în forma sa revizuită ratificată de către Sinodul de la Iași din 1642;
9. Mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului (ratificată de Sinodul de la Ierusalim din 1672);
10. Răspunsurile Patriarhilor Ortodocși către ne-jurători (1718, 1723);
11. Răspunsul Patriarhilor Ortodocși către Papa Pius al IX-lea (1848);
12. Răspunsul Sinodului de la Constantinopol către Papa Leon al XIII-lea (1895);
13. Scrisorile Enciclice ale Patriarhiei de Constantinopol despre unitatea creștinilor și cu privire la 'Mișcarea Ecumenică' (1920, 1952).

Documentele 5-9 sunt uneori numite Cărțile simbolice ale Bisericii Ortodoxe.

A se vedea și

• Sinod
• Drept canonic
• Eclesiologie

Sursa

• en:Ecumenical Councils

Legături externe

În limba română

• Scurt istoric al Sinoadelor Ecumenice;
• Un istoric al Sinoadelor Ecumenice;
• O prezentare a Sinoadelor Ecumenice, de Bogdan Mateciuc;
• Sinoadele Ecumenice ca expresie a universalității Bisericii;
• Hotărârile Sinoadelor Ecumenice (format PDF);
• Hotărârile Sinoadelor Ecumenice.

În limba engleză:

• The Councils - Prezentarea Sinoadelor Ecumenice făcută de Pr. Thomas Hopko's (în "the rainbow series": Orthodox Catechisms in English);
• Sinoadele Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe de V. Rev. N. Patrinacos;
• Al VIII-lea și al IX-lea Sinod Ecumenic;
• Lista Sinoadelor Ecumenice și locale ale Bisericii Ortodoxe.