Iconomie

Iconomia (gr. oikonomia, lat. dispensatio = plan, providență, administrare) este o noțiune teologică și bisericească care circulă cu mai multe sensuri:

1. Iconomia - planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creației și omului.
2. Iconomia - doctrina despre manifestarea iubirii lui Dumnezeu în lume, complementar cu teologia care s-ar referi în acest caz la viața intra-trinitară.
3. Iconomia - una din modalitățile principale (a se vedea și: Acrivie) pe care Biserica le folosește în aplicarea normelor canonice.

Planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creației și omului

Planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creaţiei şi omului, în deosebi pregătirea mântuirii în Vechiul Testament şi realizarea mântuirii în Noul Testament : «Făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după bunăvoinţa Sa, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie cuprinse iarăşi în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ — toate întru El» (Ef. 1, 9—10; cf. Ef. 3, 2—3, 9; Col. 1, 24—25). Pentru apostolul Pavel iconomia divină este o lucrare a iubirii lui Dumnezeu, «Care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului» (I Tim. 2, 4). Iconomia este identificată adesea cu «providenţa», dar misterul iconomiei se dezvăluie în întruparea Fiului lui Dumnezeu (Ef. 1, 10). Iconomia presupune caracterul dinamic, personal al dumnezeirii, o mişcare în voinţa divină, care se fondează pe iubirea Sa faţă de om. Nicolae Misticul rezumă iconomia astfel : planul lui Dumnezeu de mântuire a omului, realizat de Iisus Hristos. Toţi cei care cooperează la realizarea acestui plan, în primul rând apostolii, sunt numiţi «iconomi» (gr. oikonomos) ai iui Dumnezeu (I Cor. 4, 1 ; Tit 1, 7 : episcopul este numit «iconom al lui Dumnezeu»).

Doctrina despre manifestarea iubirii lui Dumnezeu în lume

Sfinţii Părinţi fac o deosebire între teologie, care cuprinde doctrina despre fiinţa, relaţia şi viaţa celor trei iposta-suri divine în sânul Treimii, şi iconomie, adică doctrina despre manifestarea şi lucrarea iubirii lui Dumnezeu în lume, mai precis istoria întrupării şi răscumpărării în şi prin lisus Hristos. Există o coincidenţă fundamentală între teologie şi iconomie, deoarece Dumnezeu a organizat planul de mântuire potrivit sfatului Său veşnic : «Această taină a fost cunoscută mai înainte de toate veacurile de către Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. De Tatăl, ca cel care a binevoit-o, de Fiul, ca cel care a îndeplinit-o, iar de Sfântul Duh, ca cel care a conlucrat» (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 60, în Filoc. rom., voi. 3, p. 330).

Modalitate de aplicate a canoanelor bisericești

Iconomia este una din modalităţile principale (v. ACRI-VIE) pe care Biserica le foloseşte în aplicarea normelor canonice, care constă într-o atitudine pastorală, de condescendenţă şi de compasiune. Patriarhul Fotie (820—891) consideră iconomia consistentă cu spiritul Ortodoxiei, mai ales pentru raţiuni de circumstanţă şi în cazuri concrete, personale, în care este în joc nu numai binele general al Bisericii, ci şi mântuirea individului.

în epoca modernă, iconomia a fost studiată în cadrul dreptului canonic şi a fost pusă în legătură cu validitatea Tainelor săvârşite de confesiunile neortodoxe. Aceste Taine n-ar avea valoare sacramentală în sine, dar recunoscute «prin iconomie» de Biserica Ortodoxă, ele se umplu de substanţă sacramentală. Prin aplicarea iconomiei, Biserica Ortodoxă recunoaşte, de pildă, validitatea botezului în confesiunile neortodoxe, nemaiţinând seama de aspectele juridice şi disciplinare în vigoare, care ar împiedica o astfel de recunoaştere. Biserica, în aplicarea mijloacelor sale de mântuire, are dreptul să stabilească în ce cazuri şi în ce condiţii face uz de iconomie. Desigur, Biserica nu poate să aplice totuşi principiul iconomiei în ce priveşte învăţătura de credinţă. într-o scrisoare către Amphilochius, sfîntul Vasile, vorbind de practica acceptării botezului ereticilor, se referă la «obiceiuri» bisericeşti şi nu la excepţii de la norme fixate de autoritatea bisericească. Prin urmare, iconomia nu este o excepţie, o dispensă, ca în dreptul canonic roman, care ar implica o abandonare, o suspendare a canoanelor, ci o imitare a iubirii lui Dumnezeu într-un caz concret. Iconomia are la bază principiul paulin potrivit căruia poruncile dumnezeieşti lasă posibilitatea şi libertatea sfatului pastoral. Planul divin nu numai că permite un mare spaţiu libertăţii umane, ci şi solicită conlucrarea totală a acesteia.

A 4-a Conferinţă Panortodoxă (Chambesy, 1968) fixase printre temele pentru viitorul Sinod ortodox «iconomia în Biserica Ortodoxă», dar propunerea a fost abandonată de către cea dintâi conferinţă preconciliară (1976).

Citate

«Cel ce a dat fiinţă întregii zidiri văzute şi nevăzute numai cu puterea voinţei Lui, a avut înainte de toţi vecii, deci înainte şi de facerea lumii, un plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea. Iar acesta a fost ca să se împreune El însuşi, fără schimbare, cu firea oamenilor, prin unirea adevărată într-un ipostas şi să unească cu Sine în chip neschimbat firea omenească. Aceasta pentru ca El să devină om, precum numai El a ştiut, tar pe om să-l facă dumnezeu prin unire cu Sine. în acest scop a împărţit veacurile cu înţelepciune, rânduindu-le pe unele pentru lucrarea prin caic S-a făcut pe Sine om, iar pe altele pentru lucrarea prin care face pe om dumnezeu. Sfârşitul veacurilor mai dinainte hotărâte pentru lucrarea prin bare S-a făcut pe Sine om a ajuns ta noi, sfatul lui Dumnezeu cu privire la întrupare aflându-şi împlinirea prin înfăptuirea lui. La aceasta gândindu-se dumnezeiescul Apostol şi văzând că sfatul cu privire la veacurile hotărâte de Dumnezeu ca să Se facă om s-a împlinit prin însăşi întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, spune că «la noi a ajuns sfârşitul veacurilor». Aşadar nu e vorba pur şi simplu de toate veacurile gândite de noi, ci de cele rânduite pentru înfăptuirea tainei întrupării, care au ajuns la capătul lor prin hotărârea lui Dumnezeu». (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 22, în Filoc. rom., voi. 3, p. 69).

Bibliografie

• Isidor Todoran, Principiile iconomiei din punct de vedere dogmatic, în «Studii Teologice», VII (1955), nr. 3—4, p. 140—149;
• J. Kotsonis, Problemes de l'economie ecclesiastique, Gembloux ; Duculot, 1971 ;
• L'economie dans l'Eglise Orthodoxe, în «Istina», XVIII (1973), nr. 3, p. 377—378 ;
• Liviu Stan, Iconomie şi intereomuniune, în «Ortodoxia», XXII (1970), nr. 1, p. 5—19.

Surse

• Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Iconomie”