Noul Testament

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Noul Testament
Evangheliile şi Faptele apostolilor
Matei - Marcu - Luca - Ioan
Faptele Apostolilor
Epistolele Sfântului Apostol Pavel
Romani
I Corinteni - II Corinteni

Galateni - Efeseni
Filipeni - Coloseni
I Tesaloniceni - II Tesaloniceni
I Timotei - II Timotei
Tit - Filimon
Evrei

Epistolele soborniceşti
Iacov
I Petru - II Petru
I Ioan - II Ioan - III Ioan
Iuda
Apocalipsa
Apocalipsa lui Ioan
Persoane din Noul Testament
Iisus - Fecioara Maria - Dreptul Iosif
Ioachim şi Ana - Ioan Botezătorul
Cei 12 apostoli: Petru - Ioan - Iacov (fiul lui Zevedei)
Matei - Filip - Toma
Iacov (fiul lui Alfeu) - Iuda - Simon
Matia - Bartolomeu
Iuda Iscarioteanul
Apostolul Pavel
Farisei drepți: Nicodim - Iosif din Arimateea
Pavel - Gamaliel
Simeon
Conducători: Irod cel Mare - Arhelau
Irod Antipas-Irodiada
Pilat din Pont
Femei credincioase:
Maria Magdalena - Salomeea - Ioana Mironosiţa
Maria din Betania-Marta din Betania
Alte persoane: Lazăr
Descoperiri arheologice biblice
Locuri din Noul Testament
Locuri din Evanghelii: Betleem - Nazaret
Muntele Tabor - Betania - Samaria - Ierihon
Ierusalim
Cezareea
Alte locuri: Antiohia - Damasc - Efes - Iconium
Editaţi această casetă

Noul Testament (gr. Καινή Διαθήκη) este cea de-a doua parte a Sfintei Scripturi (după Vechiul Testament), care a fost scrisă după învierea lui Iisus Hristos. Termenul încetăţenit astăzi este o traducere din latinul: Novum Testamentum, care traduce aproximativ grecescul Η Καινη Διαθηκη, I Keni Diathiki, ce înseamnă "Noul Legământ". Acest termen a fost folosit iniţial de către primii creştini pentru a descrie relaţia lor cu Dumnezeu (vezi 2 Corinteni 3:6-15; Evrei 9:15-20) şi mai târziu pentru a desemna o colecţie anume de 27 de cărţi. Noul Testament, numit şi Noul Legământ, detaliază viaţa Mântuitorului şi învăţăturile Bisericii Primare; el este o împlinire a profeţiilor vechi testamentare şi cel mai important text din viaţa Bisericii. Este acceptat de majoritatea creştinilor că a fost scris de numeroşi autori între anii 48 şi 140 d.Hr.

Cuprins

Istorie și canon

Manuscris aurit al Evangheliei (din secolul al VI-lea), reprezentând pe Iisus Hristos vindecând un orb

După învierea Sa din morți, Mântuitorul Iisus Hristos îi trimite pe apostoli și pe ucenici să mărturisească și să predice evanghelia mântuirii (Efeseni 1, 13) „în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). Predica apostolilor este pusă în scris de către unii dintre ei în timp, în scrierile care se vor numi „evanghelii”, în epistole sau în alte scrieri. O parte din aceste scrieri se răspândesc treptat în toate bisericile și capătă o autoritate apostolică recunoscută în toată Biserica. Acestea se vor constitui în timp într-un corpus ce se va numi Noul Testament, și care este aproape complet format la începutul secolului al II-lea (doar două cărți rămânând disputate până în secolul al IV-lea: Epistola către Evrei și Apocalipsa Sf. Ap. Ioan).

Astfel, la sfârşitul secolului I Clement al Romei (c. 95), citează în scrierile sale din epistolele Sf. Ap. Pavel, din epistola întâia a Sf. Ap. Petru, precum și din evangheliile după Marcu și după Luca.

Alți părinți apostolici, precum Ignatie Teoforul (adormit în 117) și Policarp al Smirnei (c. 115), citează din diferite cărți ale Noului Testament.

Didahia (scrisă la sfârșitul secolului I sau începutul sec, al II-lea) folosește și ea diferite scrieri apostolice.

Iustin Martirul și Filosoful (+165) numește evangheliile „memoriile apostolilor, numite evanghelii”.

Cu toate acestea, aceste texte nu erau denumite în mod uzual Scriptură așa cum era numită Septuaginta și, mai ales, nu erau lipsite de contestatări. Unii eretici au încercat să tăgăduiască veridicitatea unor părți din canonul biblic, în special Epistolele pauline. Spre sfârșitul secolului al IV-lea, Epifanie de Salamina (adormit în 402) în Panarion 29 spune că nazarinenii (o sectă considerată eretică) au respins epistolele pauline; Irineu de Lyon în Împotriva ereziilor 26.2[1] spune că ebioniții l-au respins pe el. Faptele Apostolilor 21, 21 prezintă un zvon cum că Pavel ar fi urmărit subminarea Vechiului Testament (vezi Romani 3, 8 și 31 ). Apostolul Petru spune că epistolele lui au fost denaturate de eretici care le-au întors pe dos „cum au făcut și cu celelalte Scripturi”. 2 Petru 3, 16. Eusebiu al Cezareii spune în a sa „Istorie bisericească”, la 6.38, că Elchasai „s-a folosit de textele Noului Testament și de evanghelii; el l-a respins total pe apostolul Pavel”. În aceeași operă, la 4.29.5, Eusebiu mai spune că „Tațian Sirianul a respins scrisorile lui Pavel și Faptele apostolilor” iar la 6.25 Eusebiu spune că Origen a acceptat cele 22 de cărți canonice ale evreilor, Macabeii și cele 4 evanghelii, menționând că Pavel nu a scris tuturor bisericilor pe care le-a învățat credința, și acelora cărora le-a scris nu le-a trimis decât câteva rânduri.[2].

Împăratul roman Constantin cel Mare (272-337) a avut un impact foarte mare asupra creștinismului ortodox. Prin al său Edict de la Milano din 313, creștinii au primit mult mai multă libertate iar conducerea Bisericii a luat o atitudine publică mult mai agresivă. Ca urmare, controversele Bisericii au dus la schisme publice, uneori violente. Constantin a considerat stingerea acestor răscoale religioase ca o sarcină a împăratului de drept divin și a convocat în 314 Sinodul din Arles împotriva donatiştilor și apoi Primul Sinod Ecumenic pentru a fixa unele probleme dogmatice care năpăstuiau creștinismul timpuriu. O mare parte dintre scrierile creștine au fost pierdute sau distruse în acele vremuri.

Cărţile Noului Testament

Noul Testament este format din 27 de scrieri: cele patru narațiuni ale propovăduirii lui Iisus Hristos, numite "Evanghelii"; o evocare a propovăduirii Apostolilor numită ,,Faptele apostolilor”, scrisă de Apostolul Luca, care este o continuare a celei de a treia Evanghelii, scrisă de același apostol; douăzeci şi una de ,,epistole" timpurii (în contextul biblic), care au fost scrise de mai mulţi autori şi care, în principal, conţin sfaturi şi instrucţiuni creştine; şi o profeţie apocaliptică (Apocalipsa lui Ioan), care, din punct de vedere tehnic, este a douăzeci şi doua epistolă.

Evangheliile

Fiecare Evanghelie povesteşte propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos. Savanţii zilelor noastre nu au căzut de acord referitor la cine, unde şi în ce formă iniţială a scris Evangheliile. Potrivit tradiţiei, acestea sunt:

Faptele

Cartea Faptele Apostolilor, numită şi Cartea Faptelor sau doar Faptele, este o descriere a propovăduirii Apostolilor după moartea Mântuitorului şi este o continuare a celei de a treia Evanghelii. Sfânta Tradiţie, dar şi stilul, frazeologia şi alte detalii, spun că autorul este Apostolul Luca. Luca a fost însoţitorul Apostolului Pavel, împreună cu care a călătorit la Roma.

Epistolele pauline

Epistolele pauline sunt acele epistole atribuite, în mod tradiţional, Apostolului Pavel, Ele sunt formate în principal din sfaturi morale şi de comportare, dar şi din învăţături teologice. Se pare că Pavel a dictat aceste epistole unui secretar şi apoi le-a semnat cu mâna sa. Epistolele Pauline sunt:

Epistolele soborniceşti

Epistolele soborniceşti sunt acele epistole adresate Bisericii în ansamblul ei ("sobornicesc" înseamnă "universal"). Epistolele soborniceşti sunt:

Profeţia

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, tradusă adesea şi ca Revelaţia, este atribuită în mod tradiţional Apostolului Ioan, fiul lui Zevedeu. Este numită adesea şi Apocalipsa Sfântului Ioan. Este singura carte a noului Testament care nu este citită în timpul slujbelor Bisericii Ortodoxe, din diverse motive, cum ar fi posibilitatea de interpretare greşită.

Apocrifele Noului Testament

În vremurile Bisericii Primare existau câteva scrieri creştine care se vroiau apostolice, dar care, în cele din urmă, au fost respinse de către Părinţii Bisericii şi nu au fost incluse în canonul Noului Testament. Aceste scrieri sunt considerate "apocrife" şi sunt incluse în corpul de texte numite Apocrifele Noului Testament. Cărţile apocrife includ şi un mare număr de texte gnostice, profeţii false, fantezii şi în general un mare număr de alte învăţături eretice. Mai jos sunt câteva exemple de lucrări apocrife (această listă scurtă nu este în nici un fel exhaustivă):


  • Evanghelia lui Toma – colecţie anonimă de învăţături gnostice atribuite lui Iisus Hristos; scrisă c. AD 50–140.
  • Evanghelia lui Petru, povestire sinoptică anonimă; scrisă c. AD 70–160.
  • Epistola lui Varnava – epistolă anonimă cu sfaturi pentru o audienţă necunoscută; scrisă c. AD 80–120.
  • Evanghelia greacă a egiptenilor, Evanghelie narativă anonimă; scrisă c. AD 80–150.
  • Evanghelia după Evrei, Evanghelie narativă anonimă; scrisă c. AD 80–150.
  • Apocalipsa lui Petru, profeţie anonimă privind sfârşitul lumii; scrisă c. AD 100–150.
  • Evanghelia lui Iuda, povestire anonimă atribuită lui Iuda Iscarioteanul; scrisă c. AD 130–170. Această "evanghelie," ca şi altele dintre cele amintite aici, cum ar fi Păstorul lui Herma, fac parte din scrierile zise pseudoepigrafe, sau scrieri care pretind că aparţin altcuiva(în general o persoană mult mai prestigioasă) decât autorului real.

Există însă şi cărţi din perioada apostolică, numite uneori apocrife, dar care, deşi nu au fost incluse în canonul Noului Testament şi pot conţine unele elemente îndoielnice, sunt considerate folositoare sufleteşte şi integrate în tradiţia Bisericii sub numele de scrieri ale Părinţilor apostolici. Între acestea se numără, de exemplu:

  • Didahia, text anonim cuprinzând diferite învăţături; scrisă c. AD 50–120.
  • Epistola I a lui Clement, epistolă cu sfaturi probabil scrisă de Clement, episcop al Romei şi adresată Bisericii din Corint, scrisă cca. AD 95–96.
  • Păstorul lui Herma, text anonim creştin atribuit, după cum se crede, Apostolului Hermas; are un conţinut variat, incluzând profeţii, instrucţiuni directe şi parabole; scrisă c. AD 100–160.
  • Protoevanghelia lui Iacov, un text din secolul al II-lea scris de Iacov cel Drept, fratele Domnului.
    Imagine a unei cruci dintr-un manuscris grecesc, limba Noului Testament, din secolul al VII-lea.

Limbaj şi stil

Limba populară vorbită în Ţara Sfântă în vremea lui Iisus era aramaica. Cu toate acestea, textul iniţial al Noului Testament a fost scris în majoritate în greaca Koine, dialectul popular din provinciile romane din secolul I şi de atunci a fost tradus în numeroase limbi, dintre care cele mai notabile sunt latina, siriaca şi copta. (Cu toate acestea, unii dintre Părinţii Bisericii par să încline spre faptul că Matei şi-a scris Evanghelia iniţial în ebraică sau - mult mai probabil - în aramaică. În plus, există o altă dispută referitoare la autorul Epistolei către Evrei, care ar fi fost scrisă în ebraică şi apoi tradusă în greacă de Luca. Nici una din aceste variante nu este agreată de către savanţii moderni, care argumentează că aspectele literare ale Evangheliei după Matei şi Evrei sugerează că acestea au fost scrise direct în greacă, ipoteză mult mai probabilă decât cea a unei traduceri ulterioare.)

Este de remarcat că multe cărţi ale Noului Testament, în special Evanghelia după Marcu şi Apocalipsa sunt scrise într-o greacă modestă. Acestea nu folosesc nici greaca atică, limba clasicizantă folosită de clasele înalte, de către elitele conducătoare şi de către filozofii instruiţi ai acelor vremuri. Excepţie fac într-o oarecare măsură Evangheliile după Luca şi Ioan şi Faptele Apostolilor.

Surse

Legături externe

Note

  1. Sfântul Irineu de Lyon a scris lucrarea Respingerea gnozei cu nume mincinos, cunoscută sub numele de Împotriva ereziilor (lat. Adversus Hæreses), către anul 180 d.Hr. (w:Irenaeus).
  2. În Corint, de pildă, sfântul apostol Pavel a petrecut 18 luni între anii 50–52, iar în anii 56–57 a mai petrecut trei luni acolo ("Paul, St" Cross, F. L., ed., The Oxford dictionary of the Christian church. New York: Oxford University Press. 2005). În Efes, un important centru al creștinismului primar, sfântul Pavel a stat trei ani, între 52 și 56 d.Hr. ("Paul, St". Cross, F. L., ed., The Oxford dictionary of the Christian church. New York: Oxford University Press. 2005). Este evident că epistolele sale către Corinteni și către Efeseni nu prezintă decât o mică parte din predica și faptele lui în aceste orașe de pe parcursul mai multor ani.
Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi