Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Noul Testament
Evangheliile şi Faptele apostolilor
Matei - Marcu - Luca - Ioan
Faptele Apostolilor
Epistolele Sfântului Apostol Pavel
Romani
I Corinteni - II Corinteni

Galateni - Efeseni
Filipeni - Coloseni
I Tesaloniceni - II Tesaloniceni
I Timotei - II Timotei
Tit - Filimon
Evrei

Epistolele soborniceşti
Iacov
I Petru - II Petru
I Ioan - II Ioan- III Ioan
Iuda
Apocalipsa
Apocalipsa lui Ioan
Persoane din Noul Testament
Iisus - Fecioara Maria - Dreptul Iosif
Ioachim şi Ana- Ioan Botezătorul
Cei 12 apostoli: Petru - Ioan - Iacov (fiul lui Zevedei)
Matei - Filip - Toma
Iacov (fiul lui Alfeu) - Iuda - Simon
Matia - Bartolomeu
Iuda Iscarioteanul
Farisei drepți: Nicodim - Iosif din Arimateea
Pavel - Gamaliel
Simeon
Conducători: Irod cel Mare - Arhelau
Irod Antipas-Irodiada
Pilat din Pont
Femei credincioase: Maria Magdalena - Salomeea - Ioana Mironosiţa
Maria din Betania-Marta din Betania
Alte persoane: Lazăr
Descoperiri arheologice biblice
Editaţi această casetă

Apocalipsa este ultima carte a Noului Testament, fiind scrierea profetică în care este arătată descoperirea Mântuitorului Hristos făcută apostolului evanghelist Ioan, care o consemnează spre a o face cunoscută creştinilor.

Cuprins

Introducere

Ultima carte a Noului Testament este o carte cu conţinut profetic, numită Apocalipsa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. Cuvântul ,,apocalips’’ înseamnă descoperire. Iar în cazul de faţă Apocalipsa Sfântului Ioan este scrierea în care se arată descoperirea Mântuitorului Hristos făcuta apostolului Ioan, spre a o face cunoscută creştinilor. Ea a fost scrisă de sfântul evanghelist Ioan.

Contextul istoric al cărţii

Papirusul 98, pagină din textul biblic Apocalipsa 1:13-2:1, sec al II-lea

Se ascute conflictul dintre creştinism şi puterea imperiului roman. Nucleul acestui conflict îl constituie apariţia fenomenului cunoscut sub numele de „apoteoza imperială“. Conducătorii unui imperiu vast, cosmopolit şi cu o mare diversitate religioasă îşi dau seama din ce în ce mai mult că unitatea lui poate fi menţinută şi consolidată numai dacă şeful statului îşi va asuma şi atribute divine. Începutul, prudent, se făcuse după moartea lui Iuliu Cezar, căruia i se acordase titlul de divus (divin, dumnezeiesc). Octavian August face pasul decisiv; el se proclamă zeu şi porunceşte ca în toate oraşele imperiului să i se ridice statui, alături de acelea ale noii zeiţe Roma. Cetăţenii imperiului au libertatea de a-şi cinsti zeii proprii, dar şi obligaţia de a aduce rugăciuni şi jertfe la picioarele statuii imperiale, întru cinstirea „zeului“ unificator. Paranoia câtorva din urmaşii lui Octavian August va împinge acest fenomen până la forme şi dimensiuni demenţiale. De aici începe conflictul. Creştinii cred şi mărturisesc că numai un singur om este, în acelaşi timp, şi Dumnezeu: Iisus Hristos. În consecinţă, ei refuză să-i recunoască cezarului titlul de divus (divin) şi de Kyrios (Domn), refuzând să-i aducă jertfe sau orice alt fel de închinare. Atitudinea lor e interpretată ca un refuz de a-i recunoaşte şefului statului - şi statului însuşi - autoritatea legitimă, şi astfel un proces de conştiinţă pur religioasă se transformă într-un proces politic de o mare încrâncenare şi cruzime, care se anunţă - şi va fi - de lungă durată. Creştinii sunt suspectaţi, pândiţi, persecutaţi, hăituiţi, vânaţi ca fiarele, târâţi în tribunale, supuşi la îngrozitoare interogatorii şi torturi, condamnaţi la moarte, executaţi în temniţe şi-n arene publice. Unii rezistă şi devin martiri, alţii ajung la capătul puterilor şi apostaziază, alţii pactizează cu stăpânirea şi adoptă forme acoperite. Oricum, pericolul e puternic şi ameninţător. Unul din cei mai sângeroşi persecutori ai creştinilor este Domiţian. Îi cade victimă şi Sfântul Ioan Evanghelistul, foarte bătrân, retras în Efes. În anii 94-95 el este exilat în insula Patmos. Aici, în stări de extaz, primeşte el de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos, descoperirea (apocalipsa) unor taine pe care le va consemna în ceea ce va deveni Apocalipsa lui Ioan.

Apocalipsa în contextul Bibliei

După o serie de cărţi istorice şi didactice, în care se istoriseşte despre viaţa şi învăţătura Mântuitorului- evangheliile: despre răspândirea creştinismului în lume- Faptele Apostolilor, despre organizarea Bisericii şi interpretarea învăţăturii Domnului Hristos- epistolele, urmează o carte unde se vorbeşte de confruntarea Bisericii cu adversităţile lumii şi despre izbânda Sa finală. Despre aceste fapte vorbeşte Apocalipsa.

Locul şi data

Locul scrierii este cel indicat în ea (1.9), insula Patmos, iar timpul, către sfârşitul domniei lui Domiţian (95-96) Apostolul Ioan este exilat în insula Patmos din Marea Egee în timpul împăratului Domiţian (81-96), care întreprinde o cruntă persecuţie împotriva creştinismului. El este trimis acolo spre a-l izola de păstoriţii săi şi unde erau trimişi cei socotiţi duşmani periculoşi ai statului.

Autorul cărţii şi auntenticitatea ei

Autorul cărţii este Apostolul Domnului Hristos, Ioan, fiul lui Zevedeu. Mărturii externe ne furnizează Tradiţia Bisericii chiar din primele veacuri. Astfel Papia, ucenicul Sfântului Ioan şi episcop în Ierapole din Frigia cunoaşte apocalipsa şi întemeiază pe ea credinţa sa hiliastă. Îi recunosc autenticitatea Policarp al Smirnei, Sfântul Iustin Martirul, Teofil de Antiohia, Sfântul Irineu de Sirmium, Clement Alexandrinul şi Origen. Fragmentul Muratori, Tertulian şi Ciprian al Cartaginei o atribuie tot sfântului Ioan. Autorul se numeşte , chiar de la începutul scrierii, cu numele de Ioan, robul lui Hristos (1.1,4,9 şi 22.8) înţelegându-se prin aceasta apostolul şi Evanghelistul Ioan. Se spune că a fost exilat în insula Patmos pentru zelul său religios şi că poseda harisma profeţiei (1.9-10). Are o deosebită autoritate şi este cunoscut Bisericilor din Asia, cărora le adresează scrierea şi prin ele întregii creştinătăţi. Toate acestea concordă cu cele ce le ştim despre apostolul Ioan.

Din comparaţia cuprinsului şi stilului apocalipsei cu acela al Evangheliei a IV-a se observă o foarte mare asemănare. Astfel în ambele scrieri Domnul Hristos, Cuvântul întrupat este înfăţişat drept colaboratorul lui Dumnezeu la facerea lumii; ca Mielul lui Dumnezeu, ce S-a jertfit pentru neamul omenesc, singurul mijlocitor dintre om şi Dumnezeu, Judecător al celor văzute şi nevăzute. În ambele scrieri se vede antiteza dintre Dumnezeu şi Satan, dintre creştinism şi păgânism, dintre Hristos şi Antihrist. Atât în apocalipsă cât şi în Evanghelie există cuvinte, expresii şi simboluri identice: Cuvânt, Miel, Fiul Omului, Păstor, Viaţa, Lumină, Adevăr.

Scopul scrierii

Ioan era foarte îngrijorat de soarta fiilor săi duhovniceşti şi de persecuţiile ce se îndreptau împotriva lor, de descurajarea unora, de delăsarea altora, de influenţele nefaste ale mediului înconjurător şi de unele obiceiuri rele. În această situaţie el are o descoperire cerească asupra situaţiei Bisericii în lume; a ceea ce a fost, a ceea ce este şi asupra evenimentelor ce vor veni cu obligaţia de la Hristos de a le scrie şi trimite celor şapte Biserici din Asia(1.11)

Deci, scopul scrierii sale este de a încuraja şi întări în credinţă pe cei slabi, de a mustra pe cei rătăciţi şi de a ameninţa cu pedeapsa dumnezeiască pe adversarii Bisericii, arătându-le tuturor că în pofida adversităţilor creştinismul va deveni biruitor.

Destinatarii

Destinatarii sunt conducătorii Bisericilor din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadefia şi Laodiceea, localităţi din jurul Efesului situate în Asia proconsulară. Scrierea era dusă în fiecare localitate de către un curier, care trecea pe la Bisericile respective lăsând câte o copie de pe manuscris. Numărul de şapte mai are şi un sens simbolic. Scrierea era adresată întregii creştinătăţi.

Caracteristicile scrierii

Apocalipsa fiind o carte profetică, are o limbă şi un stil deosebit, care trebuie avute în vedere pentru aflarea sensului ei just. Astfel, aici abundă simbolul, metafora, parabola şi alegoria. Unele din acestea sunt explicate de autor, altele nu. Simbolismul cifrelor şi numerelor este foarte mare: numărul Unu evocă unitatea Fiinţei divine; cifra doi înseamnă cele două firi ale Mântuitorului; trei persoanele Sfintei Treimi; patru-cele patru puncte cardinale; şapte-zilele săptămânii dar mai simbolizează şi desăvârşirea; şase înseamnă imperfectul; 666 înseamnă maximum de răutate; trei şi jumătate semnifică o durată scurtă; o sută – o cantitate nu prea mare; o mie- o mulţime nesfârşită, o durată nelimitată, 12 aminteşte de cele 12 seminţii ale lui Israel, cei 12 apostoli ai neamului omenesc. În apocalipsa adversarii Bisericii sunt arătaţi prin animale sălbatice, monştri marini sau pământeşti; instituţiile anticreştine prin mădularele acestor fiare.

Structură și conținut

Cartea Apocalipsei este formată din 22 de capitole:

  • Cap. 2-3: Scrisorile către cele șapte Biserici din Asia Mică.
  • Cap. 4:01 - 8:01: Cele șapte peceți.
  • Cap. 08:02 - 11:19: Cele șapte trâmbițe.
  • Cap. 12-14: Persecutarea Bisericii, balaurul și cele două fiare.
  • Cap. 15-16: Cele șapte potire de aur.
  • Cap. 17:1-20:6: victoria lui Mesia asupra lui Satan.
  • Cap. 20:7 - 22:5: Lumea nouă a lui Dumnezeu.
  • Cap. 22:6-21: Epilog: subliniază apropierea vremii și Domnul vine.

Cartea se încheie cu rugăciunea Bisericii "Amin, vino Doamne Iisuse."

Învăţături dogmatice referitoare la histologie şi eshatologie

  1. Domnul Isus Hristos Cuvântul Întrupat (19.13), Făcător al întregii lumi (3.14; 4.11), adevăratul Dumnezeu (1.17,18; 2.8; 19.16), Mijlocitor unic între Dumnezeu şi oameni (1.5;5.5), Răscumpărător al tuturor oamenilor (5.9), biruitor asupra lui Satan (20.1,20.15); Distrugător definitiv asupra lui Antihrist şi al lui Satan la Parusie (19.20), Judecător al tuturor celor vii şi morţi la a doua Sa venire (6.17; 20.10-15); Izvor al vieţii şi fericirii veşnice (22.3-5,7)
  2. Împărăţia de mii de ani, adică nesfârşită, pentru cei drepţi (20.4)
  3. Antihrist va exercita puterea sa de înşelare asupra credincioşilor patruzeci şi două de luni (13.5), va atrage pe mulţi (13.7-8), prin false minuni (13.14)
  4. Preamărirea drepţilor în cer (4.4; 6.9; 7.9-10)
  5. Mijlocirea sfinţilor şi venerarea lor (5.8; 8.3-4)
  6. Despre pronia lui Dumnezeu(2.7,10,23; 3.9)
  7. Despre îngeri (5.11;8.2,3,6,8;9.1)
  8. Despre Satan şi ucenicii săi, demonii (12, 7,9; 20.2,7), pedeapsa lor (20.10)
  9. Despre amintirea Duminicii şi deci serbarea ei (1.10)
  10. Biruinţa finală a Bisericii şi fericirea ei veşnică (21.1-4)

Idei morale şi de viaţă creştină

  1. Libertatea creştină (3.20)
  2. Condamnarea indiferentismului religios (3.15-16)
  3. Ameninţări grave pentru păcătoşi (2.23; 3.1-2)
  4. Îndemn la pocăinţă (2.5,16;3.3,19); la suferinţă şi răbdare (2.10; 13.10); îndemn la fapte bune (2.26)
  5. Răsplata pentru adevărata viaţă creştină şi fapte bune (3.11-12: 22.12)

Apocalipsa este o carte de înaltă zidire spirituală, care ridică sufletul de la zădărnicia lucrurilor pământeşti spre valorile spirituale cereşti. Este o carte de întărire a virtuţii, a răbdării şi a sacrificiului. Prin citirea ei dobândim respect şi admiraţie pentru martiri şi sfinţi.

Bibliografie

  1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1997, Bucureşti, ISBN 973-9130-88-7
  2. I. Constantinescu- Studiul Noului Testament, pag 351-366, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2002, ISBN 973-9332-75-7
  3. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Valeriu Anania, pag. 1752, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2
Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi