Evanghelia după Luca

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Noul Testament
Evangheliile şi Faptele apostolilor
Matei - Marcu - Luca - Ioan
Faptele Apostolilor
Epistolele Sfântului Apostol Pavel
Romani
I Corinteni - II Corinteni

Galateni - Efeseni
Filipeni - Coloseni
I Tesaloniceni - II Tesaloniceni
I Timotei - II Timotei
Tit - Filimon
Evrei

Epistolele soborniceşti
Iacov
I Petru - II Petru
I Ioan - II Ioan - III Ioan
Iuda
Apocalipsa
Apocalipsa lui Ioan
Persoane din Noul Testament
Iisus - Fecioara Maria - Dreptul Iosif
Ioachim şi Ana - Ioan Botezătorul
Cei 12 apostoli: Petru - Ioan - Iacov (fiul lui Zevedei)
Matei - Filip - Toma
Iacov (fiul lui Alfeu) - Iuda - Simon
Matia - Bartolomeu
Iuda Iscarioteanul
Apostolul Pavel
Farisei drepți: Nicodim - Iosif din Arimateea
Pavel - Gamaliel
Simeon
Conducători: Irod cel Mare - Arhelau
Irod Antipas-Irodiada
Pilat din Pont
Femei credincioase:
Maria Magdalena - Salomeea - Ioana Mironosiţa
Maria din Betania-Marta din Betania
Alte persoane: Lazăr
Descoperiri arheologice biblice
Locuri din Noul Testament
Locuri din Evanghelii: Betleem - Nazaret
Muntele Tabor - Betania - Samaria - Ierihon
Ierusalim
Cezareea
Alte locuri: Antiohia - Damasc - Efes - Iconium
Editaţi această casetă

Evanghelia după Luca, a treia Evanghelie canonică (şi sinoptică) este considerată, atât de mărturiile antice cât şi de critica modernă, opera aceluiaşi autor al Faptele Apostolilor: Luca.

Evanghelia şi Faptele Apostolilor trebuie considerate ca o operă unitară sub profil literar şi teologic pentru că, într-adevăr, ele sunt inseparabile atât prin continuitatea narativă cât şi prin afinitatea lingvistică.

Cuprins

Autorul Evangheliei

Papirusul 45. Luca 11:50–12:12 şi 13:6-24, primele feţe ale paginilor 13, 14, parte a Papirusului Chester Beatty, sec al III-lea

Persoana istorică – personaj biblic din Noul Testament, unul din cei patru evanghelişti, despre care sunt puţine informaţii. În Noul Testament numele lui este întâlnit de două ori: în Coloseni 4,14, înscris pe lista colaboratorilor lui Pavel şi pus în evidenţă cu apelativul „medicul drag” şi în Filimon versetul 24, în context identic: pe lista colaboratorilor.

Numele este, foarte probabil, o abreviere a lui Lucano. Conform tradiţiei creştine (redată şi de istoricul Eusebiu de Cezareea: cf. Historia ecclesiastica, III,4,4-6), s-a născut într-o familie păgână, în Antiohia |Siriei, unde profesa medicina. Originea sa păgână este atestată indirect şi de Paul, care nu-l pune pe Luca printre cei care provin din circumciziune (cf. Col 4,10-14). A devenit creştin, l-a însoţit pe Apostolul Pavel în a doua călătorie misionară a acestuia, precum şi la Ierusalim, în primăvara anului 58 (cf. Fapte 20,5-12; 21,1-18), unde a intrat de-îndată în legătură cu Iacob, probabil, şi unde a mai întâlnit cel puţin una dintre acele femei pe care doar el le pomeneşte în Evanghelie (cf. Luc 8,2-3; 24,10). Tot acolo a mai întâlnit şi aşa zişii „miniştri/slujitorii ai cuvântului”, care au constituit unul dintre izvoarele evangheliei sale (cf. 1,1u.). Nu în ultimul rând, Ierusalimul este locul unde a fost martor al arestării Apostolului, pe care apoi l-a însoţit la Roma, în prima „călătorie misionară” (prima temniţă). Asupra acestei călătorii a lăsat un preţios „jurnal” al călătoriei furtunoase pe mare (cf. Fapte 27,1-28 şi cap. 16).

Este alături de Pavel în cea de-a doua captivitate la Roma (cca. 66-67), când toţi ceilalţi l-au părăsit pe apostol (cf. 2Tim 4,9-11).

O antică tradiţie răsăriteană îl face episcop de Teba „cetatea celor şapte porţi”.

Sfântul Ieronim crede că ar fi scris în Boeţia şi Achaia.

Este considerată legendară informaţia conform căreia Petru şi Pavel i-ar fi consacrat episcopi pe Marcu şi pe Luca.

A trăit probabil 84 de ani. Nesigure însă sunt locul şi felul morţii. Ca loc e numită Boeţia (cf. Nichifor Calixt, în Historia ecclesiastică, 2,43; iar anticele Prologuri ale lui Acaciu şi Patras vorbesc de martiriu.

Este prăznuit la 18 octombrie.

Scriitorul – Numele lui Luca atribuit la două opere din Noul Testament, în general nu este pus la îndoială: dacă ar fi fost cazul de o pseudografie (un autor anonim care ar fi valorificat opera sa atribuind-o unui personaj faimos), ar fi fost ales un personaj de importanţă mai mare în Biserica primară. Despre Luca, tradiţia antică – plecând de la jumătatea sec. al II-lea – afirmă, în mod unanim, că a fost medic şi însoţitor al lui Paul în călătoriile sale misionare.

Cu privire la profesia de medic a lui Luca n-au fost identificate urme specifice în interiorul operei lucane, deşi – nu puţini autori – consideră că descrierile precise şi, uneori, detaliate ale diferitor boli ar fi o urmă în acest sens.

Cât priveşte faptul că Luca ar fi fost însoţitorul lui Pavel, critica modernă este împărţită:

- unii acceptă informaţia ca fiind, istoric, credibilă, iar folosirea persoanei întâia plural în aşa-zisele «secţiuni-noi» (cartea Faptele apostolilor de la cap. 16 până la sfârşit) semnalul prezenţei autorului alături de Pavel, cel puţin, în anumite momente ale călătoriilor misionare;
- alţii, evaluează negativ datele tradiţiei, considerându-le „infestate” de tendinţa apologetică din sec. al II-lea, tendinţă preocupată să numească personaje minore – ca Luca, de ex. – alături de figuri principale – ca Pavel. În plus, pun accentul pe faptul că Luca nu cunoaşte Scrisorile lui Pavel şi pare să nu fie bine informat asupra evenimentelor importante ale vieţii lui Pavel (de ex. viziunea total diferită a celor doi asupra Sinodului apostolic de la Ierusalim: Fapte 15 // Galatieni 2,1-10).
- acord unanim este în privinţa faptului că Luca a fost un personaj cult, familiarizat cu cele două culturi: elenă şi iudaică, că a fost de origine păgână şi că a trăit în aria paulină, în legătură cu Bisericile care l-au avut pe Pavel ca fondator şi pentru care era o figură de importanţă fundamentală, dată fiind marea importanţă pe care i-o acordă Faptele Apostolilor.

Autenticitate

Argumente externe

Pentru a dovedi unele informaţii, Clement Alexandrinul spune că:,,acestea sunt scrise în evanghelia lui Luca”(Stromata 1.21). Fragmentul Muratori atribuie evanghelia lui Luca, medicul şi colaboratorul apostolului Pavel. La fel o fac Sfinţii Părinţi: Atanasie cel Mare, Chiril al Ierusalimului şi Grigore de Nazianz. Este citată de Părinţii Apostolici: Clement Romanul, Ignaţiu, Policarp al Smirnei, Epistola lui Barnaba şi Iustin Martirul.

Argumente interne

Din prologul evangheliei (1.1-4) se spune că autorul ei nu este un martor direct, un apostol, ci un ucenic al apostolilor, al martorilor oculari (1.2). Limba în care este scrisă trimite la un om cult. Expunerea cronologică a faptelor, contextul lor cu celelalte evenimente din istoria profană, dovedeşte o cultură extinsă. De asemenea denumirea multor boli vindecate de Mântuitorul sunt menţionate cu termenul lor specific, ceea ce denotă că este vorba de un specialist în ştiinţa medicală. În sfârşit faptul că în evanghelia a treia există multe fraze şi cuvinte asemănătoare cu cele folosite de Pavel (instituirea Sfintei Euharistii 22.19 şi următoarele cu 1Cor11.24 şi următoarele) arată strânse legături şi influenţe pauline. Toate acestea arată că evanghelia a treia îl are ca autor pe medicul şi omul de cultură Luca, ucenicul apostolului Pavel.

Limba

Limba evangheliei este greacă, dialectul comun, la fel ca toate celelalte evanghelii. O limbă curată, elegantă, înlăturând ebraismele grele.

Locul

Locul unde a fost scrisă evanghelia a fost Roma. Aceasta se poate deduce din faptul că ea este dedicată lui Teofil ,,prea-puternicul”din Roma. Este scrisă înaintea Faptelor apostolilor căci acolo Luca face referire la ,,cea dintâi carte a mea” (FA1.1). Şi cum Faptele apostolilor a fost scrisă în anul 63 conform părerii exegeţilor datorită faptului că evenimentele descrise acolo se încheie în anul 63, evanghelia trebuie să fi fost scrisă puţin înainte, tot în anul 63.

Sursele

El foloseşte, deopotrivă şi cu egală îndreptăţire, izvoarele scrise şi orale. Printre cele dintâi se află Evanghelia după Marcu şi, aproape sigur, cea după Matei, fie în versiunea aramaică, fie în cea greacă. Printre cei ce i-au furnizat relatări orale pot fi identificate mai multe persoane, precum ucenici ai lui Ioan Botezătorul, Apostolul Ioan sau ucenicii direcţi ai acestuia, sfintele femei care-L însoţiseră pe Domnul din Galileea la Ierusalim, Maria Magdalena, Ioana, Suzana, cele două surori ale lui Lazăr şi, mai presus de toate, Maica Domnului însăşi, din graiul căreia va fi aflat o seamă de lucruri pe care în mod obişnuit le păstra în inima ei (Lc 2, 19).(Valeriu Anania)

Destinatari

Destinatarul este ,,prea-alesul Teofil” (1.3) care, primind învăţătura Evangheliei prin viu grai (1.4), acum primeşte o întărire scrisă a acelora. El aminteşte calitatea sa de ucenic al celor care au fost martori oculari la cele întâmplate(1.2). Dar scopul evangheliei este mai larg, ea adresându-se tuturor creştinilor proveniţi dintre păgâni. Astfel genealogia Mântuitorului este arătată până la Adam, nu doar până la Avraam, cum făcuse Matei. (3.23-28).

Structura narativă şi teologică

După un prolog istoric – Luca 1,1-4 –, „evanghelia copilăriei” (1,5-2,52) trasează un paralelism şi o confruntare între două figuri: Ioan Botezătorul şi Iisus Hristos, prin cele două relatări de „bunevestiri” (1,5-25 / 1,26-38); două naşteri şi circumciziuni (1,57-66 / 2,1-21); două oracole profetice (1,69-79 / 2,22-39) şi două note asupra copilăriei (1,80 / 2,40).

Paralelismul şi confruntarea continuă în prezentarea misterului şi pregătirea ministerului (3,1 – 4,13) în care Ioan Botezătorul apare ca profet înainte-mergător (3,1-20) iar Iisus este prezentat în calitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu, Mesia consacrat şi călăuzit de Duhul Sfânt (3,21-4,13).

Ministerul lui Iisus în mijlocul poporului alianţei (4,14-9,50), inaugurat în mod programatic la Nazaret (4,16-30), poartă amprenta proclamării Veştii-Bune a Împărăţiei lui Dumnezeu (4,43; 7,22; 8,1) însoţită de victoria asupra puterilor răului (4,33-41), de semnele milostivirii (7,1-17) şi-ale iertării (7,36-50), de chemarea ucenicilor (5,1-11; 6,12-16), de instruirea acestora şi a poporului (5,20-49) şi de ruptura/separarea între credincioşi-necredincioşi, separare care se prefigurează deja (8,4-11).

Schimbarea la Faţă (9,28-36), cu prezicerea morţii care va fi la Ierusalim, anticipează marea călătorie spre Oraşul Sfânt, unde se vor plini evenimentele mântuirii.

Secţiunea care urmează (9,51-19,28) este specifică sfântului Luca.

Iisus înfruntă decis călătoria care-l va duce la moarte, la înviere şi la înălţarea la cer (9,51), totodată se intensifică controversa cu adversarii, plânsul lui Iisus asupra Ierusalimului (13,31-35; 19, 11-27) şi – mai ales – instruirea ucenicilor cu privire la exigenţele vieţii creştine: iubirea aproapelui (10,25-37); ascultarea Cuvântului (10,38-42); rugăciunea (11,1-13; 18,1-9); condividerea bogăţiilor şi a bunurilor (12,13-30. 51-53; 14,25-33; 16,1-31; 18,18-30).

La Ierusalim (19,29-24,53) Iisus învaţă în Templu (19,29-21,38) confruntându-se cu şefii poporului (20,1-8. 20-47), face aluzie la refuzul final (20,9-19), care va deveni cauză de ruină pentru Oraşul Sfânt (19,41-44; 21,20-24).

Înfruntă apoi Pătimirea (capitolele 22-23), în care este prezentat / mai mult chiar, însuşi se prezintă ca «Dreptul/Cel Drept» nedrept condamnat, care continuă să-i înveţe pe ucenicii săi cu pilda propriei sale vieţi.

În apariţiile pascale (24,1-49) cel înviat îi instruieşte pe ucenicii săi cu privire la împlinirea Scripturilor, realizată în moartea şi învierea Sa (24,6. 25-27) şi care mai trebuie să se realizeze încă în misiunea universală a ucenicilor, a comunităţii de credinţă (24,44-47).

Înălţarea le Cer (24,50-53) încheie definitiv «timpul» lui Iisus, care – trupeşte – nu mai este printre ai săi.

Teologia lui Luca

Luca este „catalogat” ca fiind «teologul istoriei mântuirii». Într-adevăr, dincolo de sublimarea fiecărei teme teologice în parte, Evanghelia şi Faptele Apostolilor au ca scop „re-de-semnarea” istoriei mântuirii, călăuzită continuu de iniţiativa şi de planul divin.

Luca îi reinterpretează fazele prin schema: «promisiune-împlinirea».

Israelul este destinatarul promisiunilor divine. Figurile care se mişcă în evanghelia copilăriei (capitolele 1 şi 2): Zaharia, Simeon şi Ana, Maria şi – mai ales – profetul şi precursorul Ioan Botezătorul (şi chiar al lui Pavel, în Fap.) reprezintă speranţa lui Israel în împlinirea făgăduinţelor divine. Întreaga Scriptură (fie luată global, fie luată în texte particulare) este înţeleasă de Luca drept profeţie ce tinde la realizarea mântuirii mesianice. Această promisiune se împlineşte în primul rând în Iisus, în ministerul său profetic (Lc 4,18-21) şi, mai ales, în moartea şi învierea lui (24,25-27.44-46).

«Timpul lui Iisus», cuprins între Botez şi înălţarea la cer (Fap 1,22), este aşadar «astăzi» al mântuirii (Luca 2,11; 4,21; 5,26; 19,5; 23,43), mântuire ce devine posibilă prin prezenţa sa personală. Dar făgăduinţa profetică priveşte şi oferta universală de mântuire (Lc 3,6; 24,48). Odată cu Înălţarea la cer a lui Iisus, iată, deschizându-se «timpul bisericii», în care, prin forţa Duhului Sfânt, făgăduinţa ajunge la plinire în vestirea dusă de martori până „la marginile pământului” (Fap 1,18) şi oferită – mai întâi iudeilor, apoi păgânilor (Fap 3,26; 13,46).

Dumnezeu, aşadar, este fidel făgăduinţei sale de mântuire făcută lui Israel. O împlineşte în Iisus Hristos şi, prin lucrarea martorilor, o oferă păgânilor.

Comunitatea lui Luca

Luca adresează opera sa Bisericii compuse în majoritate din creştini proveniţi din păgânism, probabil, dintre „temătorii de Dumnezeu”, care erau deja apropiaţi de iudaism.

Cufundate în istorie, angajate în misiune, aceste Biserici suferă o criză de identitate: cum se pot simţi parte din istoria mântuirii, ele care nu provin din Israel, căruia Dumnezeu îi făcuse promisiunile sale?

Rescriind istoria mântuirii, Luca le asigură: Dumnezeu cel credincios (fidel) a realizat în Iisus Hristos făgăduinţele mântuirii şi în folosul acestei comunităţi; pentru toţi oamenii.

Bibliografie

  1. I. Constantinescu- Studiul Noului Testament, pag 99-130, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2002, ISBN 973-9332-75-7,
  2. Noul Testament comentat, pag90-91, versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, ediţia doua revizuită şi îmbunătăţită,Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1995, ISBN 973-9130-08-9
  3. Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, ISBN 0 564 01708 6
  4. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1997, Bucureşti, ISBN 973-9130-88-7
  5. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2

Legături externe

Surse

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi