Erezie

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Ereziile (gr. hairesis și lat. haeresis = opțiune, alegere) sunt "concepții particulare fie despre Sfânta Treime, fie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în ipostasul Său dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele de erezii hristologice. Se cunosc și erezii pnevmatologice, întâlnite în teologie sub numele de subordinaționism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie" [1]. De asemenea, ereziile care afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc erezii eclesiologice.

Cuprins

Etimologie

Termenul de "erezie" vine din grecescul αιρεσις, hairesis (de la αιρεομαι, haireomai, "a alege [ceva]", "a opta [pentru ceva]"), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate - de întregimea învățăturii celei drepte, și de trupul Bisericii celei adevărate. Erezie și eretic sunt cuvintele pe care le folosește Irineu de Lyon în scrierea sa Contra Haereses (Împotriva tuturor ereziilor) pentru a descrie învățătura și pe cei care se opun Bisericii creștine, în opoziție cu poziția ortodoxă (de la ortho- "dreaptă" + doxa "gândire/credință") a Bisericii creștine.

Aceeași filieră etimologică exploatează în zilele noastre teologul grec Christos Yannaras atunci când spune : "Erezia înseamnă a te opri numai la o parte din întreg și a o absolutiza, a o lua drept întregul în ansamblul lui. Cred că cea mai bună definiție a ereziei este aceasta: absolutizarea relativului și relativizarea absolutului." [2].

Erezii creștine vechi

Preocupări imperioase privitoare la uniformitatea credinței și cultului au caracterizat creștinismul încă din primele zile. Procesul de stabilire a ceea ce înseamnă creștinismul ortodox a fost în toi de la mijlocul până la sfârșitul secolului I, când Apostolul Pavel a scris epistolele care constituie o mare parte din Noul Testament. În diverse ocazii, prin epistolele sale, el și-a apărat lucrarea apostolică și i-a îndemnat pe creștinii din diverse locuri să îi evite pe falșii învățători, sau pe cei care învață orice este în contradicție cu ceea ce el le-a transmis. Epistolele lui Ioan și a lui Iuda, de asemenea, avertizează cu privire la falșii învățători, așa cum face și Cartea Apocalipsei.

În primele secole, creștinismul a fost permanent proscris din cauză că se opunea venerării împăraților romani și a zeilor romani. În consecință, atunci când Biserica își eticheta inamicii ca "eretici" și îi alunga din comunități sau când rupea legăturile cu bisericile dizidente, ea nu avea puterea de a le persecuta. Totuși, aceia numiți "eretici" mai erau numiți și cu diverse nume (de exemplu "nebuni", "câini sălbatici", "slujitorii Satanei"), astfel încât, cuvântul "eretic" a avut o asociere negativă încă de la începuturi, așa cum s-a și intenționat.

La mijlocul secolului al II-lea, trei grupuri neortodoxe de creștini au aderat la o serie de doctrine care au divizat comunitățile creștine din Roma:

Primele atacuri asupra acestor erezii au constituit conținutul lucrării lui Tertulian, Rețete împotriva ereticilor (cu 44 de capitole și scrisă la Roma) și a lui Irineu Contra ereticilor (cca 180, în cinci volume), scrisă la Lyon după reîntoarcerea sa dintr-o vizită la Roma. Scrisorile lui Ignatie de Antiohia și a lui Policarp al Smirnei către diverse biserici au avertizat împotriva falselor învățături, iar Epistola lui Barnaba, acceptată de mulți creștini din secolul al II-lea ca parte componentă a Scripturii, avertiza asupra amestecării iudaismului cu creștinismul, la fel ca și alți scriitori. Toate acestea au condus la deciziile luate la Sinodul I Ecumenic, care a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare la Niceea în 325, ca răspuns la controversele polemice din cadrul comunităților creștine, în cazul de față disputele ariene privind natura Sfintei Treimi.

Irineu a fost singurul care a susținut că poziția "proto-ortodoxă" era aceeași credință pe care Iisus a transmis-o apostolilor și că identitatea apostolilor, a succesorilor și învățăturile acestora sunt cunoștințe publice bine cunoscute. Acesta a fost, așadar, un prim argument, pe baza succesiunii apostolice. Oponenții lui Irineu au pretins că au primit învățături secrete de la Iisus prin ceilalți apostoli care nu au fost făcute publice. Gnosticismul se bazează pe existența unor cunoștințe ascunse, cu toate că scurte referințe la învățăturile private ale lui Iisus au supraviețuit și în Scriptura canonică. Oponenții lui Irineu au pretins, de semenea, că izvorul nesecat al inspirației divine nu a secat, de aici provenind doctrinele revelației continue.

Înainte de anul 325, natura "eretică" a unor credințe a fost subiectul unor dezbateri îndelungate în cadrul Bisericii. În biserica primară, ereziile erau uneori stabilite de un sinod de episcopi aleși sau de un sinod ecumenic, cum a fost Primul Sinod de la Niceea. După 325, unele opinii au fost formulate ca dogme prin intermediul canoanelor emise de sinoade. Fiecare frază din Crezul de la Niceea, care a fost fixat la Sinodul de la Niceea, conține unele aspecte care au fost subiectul unor discuții aprinse și care astfel au fost stinse prin puterea deciziei a 300 de episcopi aleși cu grijă din întreg imperiul. Cu toate acestea, Sinodul nu a reușit să împiedice ca arienii, învinși în 325, să domine majoritatea bisericii în cea mai mare parte a secolului al IV-lea, adesea cu ajutorul împăraților romani care îi favorizau. În Răsărit, adepții lui Chiril i-au declarat pe Nestorie și pe adepții lui eretici și le-au confiscat și ars scrierile.

Biserica avea o posibilitate redusă pentru a-i pedepsi într-adevăr pe eretici în perioada primară, în afară de excomunicare, o pedeapsă spirituală, sau, în cazul lui Arie asasinarea (cu toate că acest lucru este discutabil, el fiind sprijinit de către împărat iar sfârșitul lui a fost unul mai mult decât ciudat. Ne este descris astfel: "Pe când Arie călătorea pentru a sluji Sfânta Liturghie cu episcopul, care fusese obligat la acest lucru pentru a arăta poporului că nu este într-adevăr nici o diferență între credința Bisericii și a lui Arie, tradiția ne spune că Arie s-a oprit pentru necesități firești. La scurt timp, ucenicii săi au intrat peste el să vadă ce s-a întâmplat și de ce întârzie. În mod evident, îi ieșiseră intestinele afară din el"). Pentru aceia care o acceptau, o excomunicare era cea mai grea formă de pedepsire, deoarece prin aceasta erau separați de trupul lui Hristos, Biserica Sa, și astfel era împiedicată mântuirea. Excomunicarea, sau doar amenințarea cu aceasta, era suficientă pentru a convinge majoritatea ereticilor să renunțe la vederile lor. Pustnicul hispanic Priscillian de Avila a fost prima persoană executată pentru erezie, la doar șase ani după Primul Sinod de la Niceea, în 385. El a fost executat din ordinul împăratului Magnus Maximus, care a trecut peste obiecțiile procedurale ale episcopilor Ambrozie al Milanului și Martin de Tours.

Unele dintre credințele pe care Biserica le consideră eretice sunt cele care privesc Hristologia, firea lui Iisus Hristos și relația dintre Hristos și Dumnezeu Tatăl. Învățătura istorică spune că Hristos a fost Dumnezeu deplin și om deplin în același timp și că cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt egale și eterne. Este de remarcat că această poziție nu a fost declarată oficial ortodoxă până când nu a fost pusă sub semnul întrebării de Arie în secolul al IV-lea (Crezul de la Niceea în 325); și nici Noul Testament nu a fost pus în forma prezentă până la sfârșitul secolului al IV-lea (Atanasie al Alexandriei a fost primul care a alcătuit lista celor 27 de cărți pe care le avem în prezent în Noul Testament, în anul 367.

De-a lungul anilor, numeroși profesori și predicatori creștini au fost în dezacord cu Biserica privind diverse subiecte și doctrine. Când Biserica a luat cunoștință de aceste credințe, ele au condamnate ca eretice. Istoric, acest lucru s-a întâmplat adesea atunci când credința a contestat, sau a părut că o face, autoritatea Bisericii sau a dus la o formarea unui grup de adepți care contestau ordinea socială stabilită. Din motive pe de-a-ntregul seculare, unii oameni influenți au avut un interes în menținerea unui status quo sau în condamnarea unui grup pe care îl doreau îndepărtat. Explicațiile din interiorul Bisericii pentru acțiunile proprii se bazau în întregime pe obiecții la credințe și filozofii mai mult decât pe opoziția la interpretare Sfintei Scripturi sau pe interpretarea oficială a Sfintei Tradiții.

Cele mai cunoscute erezii sunt următoarele:

Utilizare contemporană

Deși termenul este adesea utilizat pentru a indica orice credință neortodoxă, cum ar fi păgânismul, prin definiție, erezia nu poate fi comisă decât de o persoană care se consideră ea însăși ca fiind creștină, dar respinge învățăturile Bisericii creștine. O persoană care renunță complet la creștinism nu este considerată eretică, ci apostată; o persoană care renunță la autoritatea Bisericii, dar nu la învățăturile sale este o schismatică, în timp ce un individ din afara Bisericii Ortodoxe care se consideră el însuși creștin poate fi numit heterodox. De obicei, ereticii nu își definesc învățătura ca fiind eretică. Erezia este expresia unei vederi din interiorul unui sistem de credință stabilit. De exemplu, romano-catolicii îi consideră pe protestanți eretici, în timp ce unii necatolici consideră catolicismul ca fiind "marea apostazie."

Surse

  • Art. "Heresy" pe http://orthodoxwiki.org/
  • Art. "Erezii", în: Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, București, 1981

Note

  1. Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, 1981, art. "Erezii", pag. 152-153
  2. Christos Yannaras, Ortodoxie și Occident, Ed. Bizantină, București, 1995, p. 73-74.
Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi