Marea Schismă

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 1 iulie 2024 21:56, autor: RappY (Discuție | contribuții) (Adăugare legătură)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare
LinkFA-star.png
Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului.
Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.

Marea Schismă este separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice dintre Biserica Romei (acum Biserica Romano-Catolică) și Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim (în prezent, Biserica Ortodoxă). Ruptura definitivă a raporturilor formale a avut loc în anul 1054.

Origini

Începând cu secolul al IV-lea, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți ulterior patriarhi: episcopul Romei, episcopul Alexandriei și episcopul Antiohiei. Lor li s-au alăturat ulterior episcopul Constantinopolului și episcopul Ierusalimului, confirmați în cadrul Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din 451. Acești cinci întâistătători alcătuiau Pentarhia.

Cauzele schismei sunt mai multe, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp și provenind cu mult înainte de purtătorii de cuvânt ai celor două Biserici (de Răsărit și de Apus) din timpul Marii Schisme, care au fost patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului și, respectiv, papa Leon al IX-lea.

Primele semne au apărut încă de la Sinodul II Ecumenic, care s-a ținut la Constantinopol în anul 381 d.Hr. Un aspect controversat al acestui sinod a fost dat de Canonul III adoptat atunci, care plasa Constantinopolul ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale. Atât Roma, cât și Alexandria au privit acest canon cu suspiciune, ambele Biserici temându-se de un joc de putere din partea Constantinopolului. În timp ce Constantinopolul se baza în solicitarea unei poziții mai înalte pe argumentul că era „Noua Romă”, Episcopul Romei considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, primul dintre apostoli, trebuia să aibă întâietate.

Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit și ea la dezbinarea din sânul Bisericii. Teodosie cel Mare, care a murit în 395, a fost ultimul împărat care a domnit peste un Imperiu Roman unit; după moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două jumătăți, răsăriteană și apuseană, fiecare având propriul împărat.[1] La sfârșitul secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus se dezintegrase sub presiunea triburilor germanice, în timp ce Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) se bucura de o relativă stabilitate. Astfel, unitatea politică a Imperiului Roman a fost prima care a cedat; în timp, acest fapt și-a pus amprenta și asupra unității religioase.

Cu timpul, pretenția episcopilor Romei de a fi mai mult de cât un „primus inter pares” s-a accentuat, ei începând să intervină în jurisdicțiile altor episcopi, îndeosebi cele din apus, care nu mai aparțineau Imperiului Roman. Ei și-au luat titlul de „Papă”, pentru a sublinia primatul lor în sânul Bisericii; primul episcop al Romei care a folosit acest termen pentru sine a fost Sf. Siricius (384-399).[2]

Faptul că episcopii Romei au devenit și suverani temporali a agravat rivalitatea dintre ei și ceilalți primați din cadrul Pentarhiei. În politica lor de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii Romei au invocat ca argument ideologic așa zisa Donatio Constantini („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui Constantin cel Mare, inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretențiile teritoriale și jurisdicționale ale episcopului Romei. Ceva mai târziu, în 756, a avut loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei de către regele francilor Pepin cel Scurt, formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. De jure, acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând Imperiului Roman de Răsărit; de facto actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene și, implicit, consolidarea stăpânirii temporale a papilor în centrul Italiei.

În ce privește chestiunile legate de dogmă, unitatea Bisericii a fost mult mai bine menținută în timp, o contribuție esențială având-o Sinoadele Ecumenice. De remarcat faptul că și la ultimul Sinod Ecumenic, ale cărui lucrări s-au desfășurat la Niceea în anul 787, reprezentanții papei Adrian I l-au sprijinit pe patriarhul Constantinopolului, Sf. Tarasie Mărturisitorul, susținând condamnarea iconoclasmului ca fiind o erezie și restabilirea cultului sfintelor icoane.

Un alt eveniment de natură politică, dar care a influențat negativ și unitatea Bisericii, a fost apariția unui nou imperiu creștin - cel carolingian. În anul 797, susținătorii Împărătesei Irina l-au detronat pe Constantin al VI-lea, declarând-o pe Irina unică împărăteasă. Papa Leon al III-lea nu a acceptat să o confirme pe Irina ca împărăteasă (pe motivul că aceasta era femeie); în schimb l-a încoronat la Roma pe regele francilor, Carol cel Mare (Charlemagne), ca împărat roman (25 decembrie 800); a fost momentul în care au apărut două imperii creștine: Imperiul Roman de Răsărit (Bizanțul) și Sfântul Imperiu Roman (transformat mai apoi, în secolul al X-lea, în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană). Carol cel Mare , în calitatea sa de „Patricius Romanorum”, apoi de „Imperator renovati Imperii Romani” a încercat de mai multe ori să-și subordoneze politica externă a Bisericii de la Roma și chiar să controleze afacerile interne ale Bisericii. Astfel, în anul 794 el a convocat un sinod la Frankfurt pe Main, la care au participat episcopi din regatele controlate de el, precum și clerici din Britania și trimiși ai Papei Adrian I. Acest sinod marchează începuturile înstrăinării creștinismului apusean de predania apostolică și patristică a Ortodoxiei: unele din hotărârile celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic sunt respinse (în principal datorită traducerii latinești greșite), iar articolul Filioque este introdus în Simbolul credinței.

Schisma

Marea Schismă de la 1054

În secolul al XI-lea tensiunile existente între Bisericile Răsăritene și cea Apuseană se acutizaseră. În afară de unele interpretări dogmatice diferite, apăruseră dispute jurisdicționale în Balcani, sudul Italiei și Sicilia. În plus, cererea papilor de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți patriarhi nu era acceptată de către aceștia, care îl considerau pe episcopul Romei doar ca pe un primus inter pares („primul între egali”). De asemenea, Patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie intrase în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici (cea Romană și cea Constantinopolitană), în special utilizarea azimei (pâine nedospită) la euharistie.[3]

Conflictul s-a adâncit și mai mult atunci când Biserica de la Roma a reușit să impună folosirea limbii latine la slujbele religioase printre creștinii normanzi din Sicilia. Mihail a reacționat obligând bisericile latinilor din Constantinopol să treacă la practicile religioase care erau uzitate în Biserica Răsăriteană. În corespondența care a urmat pe această temă între capii celor două Biserici, Papa Leon al IX-lea a evitat să-l numească pe Mihail Cerularie "Patriarh Ecumenic", iar Mihail i s-a adresat papei Leon cu titulatura de "Frate" în loc de "Tată". Deși mai târziu Mihail Cerularie a încercat să medieze aceste probleme, Leon nu a vrut să facă nici o concesie în această privință.

În 1054 papa Leon al IX-lea a trimis o delegație în frunte cu cardinalul Humbert de Silva Candida (care mai era însoțit de cancelarul papal Frederic de Lotharingia și de arhiepiscopul Petru de Amalfi[4]) la Constantinopol pentru a se confrunta în mod oficial cu patriarhul Mihail. Sosind la Constantinopol în aprilie 1054, delegații papei s-au simțit jigniți de primirea care li s-a făcut și au părăsit brusc palatul patriarhal, lăsând doar o scrisoare a papei către Mihail Cerularie, scrisoare al cărei conținut l-a umplut de mânie pe acesta. Apoi, Mihail a găsit sigiliile scrisorii ca fiind falsificate și acest fapt l-a motivat să nu mai ia în considerare nici scrisoarea, nici delegația papală[5].

Refuzul patriarhului Mihail de a mai discuta cu delegația papală a dus la măsuri extreme. La 16 iulie 1054, cardinalul Humbert a depus o scrisoare de excomunicare pe altarul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, scrisoare pe care el o avea deja pregătită, iar două zile mai târziu delegația papală a plecat în grabă la Roma. Dar cum Papa Leon al IX-lea murise deja pe 16 aprilie, scrisoarea de excomunicare nu era o bulă papală propriu-zisă, deoarece nu era semnată de către un papă. Ca măsură de represalii, patriarhul Mihail Cerularie a convocat la 24 iulie 1054 un sinod chiar în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, în cadrul căruia a rostit anatema asupra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert de Silva Candida și a celorlalți trimiși ai Romei, și a ordonat eliminarea numelui papei din diptice, marcând astfel începutul oficial al Marii Schisme.[1]

Din punct de vedere strict al dreptului canonic se poate obiecta că „Marea Schismă” a reprezentat o excomunicare reciprocă a unor persoane și nu a Bisericilor de Răsărit și de Apus.

Încercări ulterioare de reconciliere

Marea Schismă din 1054 a marcat o ruptură fără precedent între Biserica apuseană și cea răsăriteană, fiind resimțită ca un eveniment dureros de către majoritatea creștinilor. Foarte mulți credincioși sperau însă într-o reunire a Bisericilor și într-o comuniune asemenea celei din timpurile patristice. „Nu cred că greșelile latinilor sunt așa de multe și atât de grave, încât să poată motiva o schismă între Biserici”, spunea Teofilact al Bulgariei (+ 1108), iar egumenul cunoscutei mănăstiri italiene de la Monte Casino, Bruno de Segni spunea pe la 1150: „Credem cu tărie că în ciuda tuturor diferențelor de tradiție și de obiceiuri, între Biserici poate exista o singură familie legată indisolubil de capul ei, Hristos, după care prin credința în El formează și Biserica un singur trup[6].

Primele încercări de reunire

Încercările de reconciliere dintre cele două Biserici, cea răsăriteană și cea apuseană, au avut nu numai motive religioase ci și politice (cel puțin în Evul Mediu). Împărații bizantini, care cu greu mai puteau înfrunta expansiunea popoarelor turcice, au fost nevoiți să ceară sprijin militar de la puterile apusene; acestea condiționau însă acordarea acestui sprijin de reunificarea celor două Biserici sub autoritatea supremă a papei de la Roma. Astfel, în urma dezastrului de la Manzikert (26 august 1071, când însuşi împăratul Roman al IV-lea Diogenes a fost capturat de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan, iar bizantinii au pierdut cea mai mare parte a provinciei Asia Mică) împăratul Mihail al VII-lea Duca (1071-1078) a căutat o apropiere față de papa Grigore al VII-lea cerându-i ajutor împotriva turcilor și făcând prima încercare de reunire. Papa Grigore al VII-lea, în celebrele sale Dictatus Papae, a impus însă un alt mod de a privi lucrurile, în sensul că scaunul Romei este ecumenic și deci nu are nevoie de sinoade ecumenice, iar în această calitate el este deasupra puterii politice, idee care va fi susținută și ajunsă la apogeu în timpul papei Inocențiu al III-lea.[7] În fapt, papa Grigore al VII-lea a pus bazele noii atitudini a papalității față de ortodocși. Era o atitudine cu două fețe: una de speculare a situațiilor grele pentru bizantini și de unire acceptată; alta de aprobare și favorizare a unor planuri de cucerire a Imperiului Bizantin și de unire silită. Deși sunt două moduri de a proceda, ele trebuiau totuși să ducă la același rezultat: unire forțată, cauzată de primejdii creștine sau necreștine.[8] O scrisoare a lui Grigore al VII-lea către împăratul german Henric al IV-lea demonstra clar intențiile sale unioniste: „Ceea ce mă îndeamnă foarte mult la acesta, este faptul că Biserica de Constantinopole, care e despărțită de noi în chestiunea Sfântului Duh, așteaptă împăcarea ei cu Scaunul apostolic”.

Papa Grigore al VII-lea nu a reușit însă să-și concretizeze planurile de reunire sub egida papală, atât din cauza conflictelor pe care le avea cu normanzii care se stabiliseră în sudul Italiei și în Sicilia (iar ulterior și cu împăratul german Henric al IV-lea, conflict denumit ulterior „cearta pentru investitură”), cât și opoziției majorității ortodocșilor, care nu acceptau ca episcopul Romei să fie mai mult decât „primus inter pares”. În plus, odată cu urcarea pe tronul Bizanțului a împăratului Alexie I Comnen (1081-1118), are loc o adevărată renaștere a Imperiului Roman de Răsărit, atât de greu încercat în perioada anterioară. Acest împărat a reușit să refacă armata, bazându-se pe sistemul donațiilor feudale, și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi în Asia Mică. Bun diplomat, Alexie I Comnenul a reușit să înlăture dublul pericol normand și papal ce amenința Imperiul Bizantin, printr-o alianță cu împăratul german Henric al IV-lea. În aceste condiții, nu mai exista interesul politic pentru reconcilierea dintre cele două Biserici, cea răsăriteană și cea apuseană.

În perioada cruciadelor

La doi ani după începutul primei cruciade, papa Urban al II-lea a convocat un sinod la Bari (1098), unde, în urma pledoariei lui Anselm de Canterbury în favoarea lui Filioque, s-a hotărât excomunicarea împotriva celor care ar fi negat această formulare dogmatică.[6] Acest fapt a ridicat noi obstacole în calea unei reconcilieri a Bisericilor.

Tentativele de reconciliere au continuat totuși. Astfel, împăratul Alexie I Comnenul și-a exprimat dorința de a primi coroana imperială din mâinile papei. Papa Pascal al II-lea a fost de acord, dar cu condiția ca patriarhul din Constantinopol să recunoască primatul scaunului apostolic, iar vechile teritorii aflate la început sub jurisdicție romană să-i fie retrocedate. Tratativele purtate au fost însă sortite eșecului.

În timpul primei cruciade (1096-1099) relațiile dintre Imperiul Roman de Răsărit și cruciații apuseni au fost, inițial, de colaborare. Împăratul Alexie I Comnenul, al cărui principal scop era recucerirea de la turcii selgiucizi a teritoriilor pierdute, spera să poată prelua controlul asupra cruciaților. În schimbul sprijinului acordat pentru traversarea Mării Marmara spre Asia Mică și a proviziilor livrate, Alexie le-a cerut conducătorilor cruciați să-i jure supunere și să cedeze Imperiului Bizantin orice teritorii recucerite de la turcii selgiucizi. Căpeteniile cruciaților, deși la început au refuzat, au trebuit să respecte aceste condiții, după mai multe compromisuri și după ce aproape că au izbucnit lupte în Constantinopol și în vecinătatea acestuia. Ei (cu excepția contelui Raimond al IV-lea de Toulouse) au depus jurământ de credință împăratului Alexie. Armata bizantină, condusă de generalul Tatikios, s-a alăturat cruciaților în marșul lor prin Asia Mică. Primul obiectiv era Niceea, vechi oraș bizantin, ocupat de turcii selgiucizi. Alexie, temându-se că luptătorii cruciați vor jefui Niceea și o vor distruge, a acceptat în secret predarea orașului; cruciații s-au trezit astfel cu stindardele bizantine fluturând pe zidurile cetății. Lor nu li s-a permis să ia pradă din oraș, iar accesul în oraș era redus la mici cete, escortate de bizantini. Această situație a dus la o nouă escaladare a tensiunilor dintre cruciați și bizantini.[9]

După cucerirea Ierusalimului (1099), cruciații nu numai că nu și-au respectat jurământul de de credință față de împăratul Alexie, dar au înființat în orient Regatul Ierusalimului și alte „state cruciate” (la Edessa, Antiohia și Tripoli) pe teritorii care aparținuseră Imperiului Bizantin. Mai mult, la Ierusalim a fost instalat un „patriarh latin”, ceea ce a dus la o rupere aproape completă a relațiilor cu Constantinopolul.[10]

Menținerea schismei a fost profund influențată de evenimentele de la începutul secolului al XIII-lea. Imperiul Bizantin a primit o grea lovitură din partea foștilor aliați apuseni: la 12 aprilie 1204 Constantinopolul a fost cucerit de către cruciați. Cruciada a patra (1202–1204), convocată inițial pentru recucerirea Ierusalimului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea capitalei ortodoxiei și a Imperiului Bizantin, Constantinopol. Între 1204 și 1261, aici și-a avut capitala Imperiul Latin de Constantinopol. Unele familii dinastice bizantine au reușit să se refugieze în diferite părți ale imperiului: familia Comnen, care încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit aproape toată coasta Mării Negre din Anatolia, familia Duca a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, iar familia Lascaris a ajuns la Niceea, recucerind o parte din Asia Mică.

Cele trei sinoade „unioniste”

Împărații din dinastia Lascaridă stabilită la Niceea, care se considerau adevărații succesori ai Imperiului Roman de Răsărit și se aflau în conflict deschis cu „împărații latini” din Constantinopol, au încercat și ei la un moment dat să reconcilieze cele două Biserici. Astfel, între 1232-1254, la inițiativa lui Ioan Duca al III-lea Vatațis (1222-1254) s-au ținut trei sinoade „unioniste” la Niceea. Îndemnat de împărat, patriarhul Gherman al II-lea i-a trimis o scrisoare papei Grigore al IX-lea în care deplângea starea umilă a clerului din „Imperiul latin” de la Constantinopol, exprimându-și în final dorința unei păci între Biserici.[7] În răspunsul său, Grigore al IX-lea insistă pe primatul papal, veșnica obsesie a pontifilor romani. El face o adevărată teorie a „celor două săbii”: bazându-se pe pronumele „a ta” din cuvintele lui Iisus către Petru „bagă sabia în teacă”, papa susține că nu numai sabia spirituală ci și sabia materială îi aparține tot papei de la Roma.[11] Odată cu această scrisoare sosesc la Niceea și trimișii oficiali ai papei: doi călugări dominicani și doi franciscani, care au participat la așa zisele sinoade „unioniste” de la Niceea, sinoade care nu au dus însă la nici un rezultat concret.

Contactele au continuat și în timpul papei Inocențiu al IV-lea, care în lupta sa cu împăratul romano-german Frederic al II-lea (1220–1250), a fost silit să apeleze la ajutorul lui Ioan Duca Vatațis, încercând să-l scoată pe acesta din alianța lui cu Frederic și să realizeze unirea Bisericilor. Ioan Duca Vatațis, fiind însă ginerele lui Frederic, a refuzat o alianță militară cu papalitatea, dar s-a aratat din nou dispus să discute problema unirii Bisericilor. O situția critică avea să apară în anul 1253, când papa a lansat ideea unei cruciade împotriva lui Ioan Duca al III-lea Vatațis. În această situație împăratul a trimis o nouă delegație la Roma; el cerea retrocedarea Constantinopolului și restituirea sediilor patriarhale ortodoxe, oferind în schimb unirea Bisericilor concretizată în opt puncte, printre care și recunoașterea primatului papal. Moartea papei Inocențiu al IV-lea în 1254, a lăsat însă fără urmări această inițiativă. În plus, prin urcarea pe tronul bizantin de la Niceea, în același an, a lui Teodor al II-lea Lascaris, om cu o vastă erudiție și convingeri teologice ferme, care nu accepta unirea Bisericilor decât în urma discutării în sinoade a problemelor dogmatice în litigiu, aceste ultime încercări ale papalității de a-și impune supremația eșuează repede.[12]

După eliberarea Constantinopolului

Dintre formațiunile statale bizantine apărute după cucerirea Constantinopolului de către cruciații apuseni, cea de la Niceea este considerată adevărata succesoare a Imperiului Bizantin: după 57 de ani Lascarizii reușind să elibereze Constantinopolul și să restaureze Imperiul Roman de Răsărit.[13] La 25 iulie 1261 oștile bizantine au eliberat Constantinopolul, punându-l pe fugă pe Balduin al II-lea, ultimul împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, iar la 15 august 1261 Mihail al VIII-lea Paleologul a fost încoronat în catedrala Sfânta Sofia, restaurând astfel Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin).[14] Abuzurile ocupanților „latini” ai Constantinopolului, din perioada de 57 de ani în care au stăpânit cetatea, au lăsat urme adânci în memoria colectivă a bizantinilor ortodocși; s-a ajuns până acolo încât două secole mai târziu, când capitala era asediată de turcii otomani, unii dintre bizantini să spună: „mai bine turbanul sultanului decât mitra papei![15]

După recucerirea Constantinopolului și îndepărtarea pericolului reprezentat de turcii selgiucizi (datorită atât fărâmițării interne a statului acestora cât și invaziilor mongole) se părea că Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a intrat într-o nouă perioadă de pace, propice dezvoltării religiei, artelor și literaturii. Însă, la începutul secolului al XIV-lea, un nou pericol extern a apărut pentru Imperiul Bizantin: turcii otomani. Sub sultanul Osman I (considerat fondatorul imperiului otoman și cel care i-a dat numele), aceștia s-au extins în Asia Mică (Anatolia) până la granițele Imperiului Bizantin. Tot în timpul lui Osman I, capitala otomană a fost mutată la Bursa și a fost bătută prima monedă, ceea ce demonstra forța economică și politică a noului stat. Foarte curând, turcii otomani au început să cucerească una după alta majoritatea thémelor (provincii militare) bizantine din Anatolia, iar spre sfârșitul secolului al XIV-lea și-au început expansiunea în Europa, cucerind Adrianopolul în 1362 și Tesalonicul în 1387. În 1389, victoria obținută de turci în bătălia de la Kosovo Polje („Bătălia de la Câmpia Mierlei”) a marcat sfârșitul Țaratului Sârb, iar prin victoria din bătălia de la Nicopole (1396), obținută în fața unei coaliții formate din cavalerii cruciați apuseni, Regatul Ungariei și Țara Românească, turcii și-au asigurat supremația strategică în sud-estul Europei.[13]

Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a rezistat aproape două secole în fața valului de cuceriri ale turcilor otomani, dar din falnicul imperiu de altădată mai rămăsese doar capitala Constantinopol, cu periferiile sale, și câteva insule din Marea Egee. În aceste condiții, împărații bizantini au căutat din nou să obțină sprijin de la creștinii apuseni, dar aceștia au condiționat iarăși sprijinul lor militar de unificarea celor două Biserici. Biserica răsăriteană (bizantină) deși se opunea ferm uniunii „politice” (așa cum o vedea papalitatea), nu era principial opusă ideii unei uniuni negociate și încheiate conform vechilor uzanțe: pentru aceasta, ea cerea întrunirea unui sinod ecumenic în care spera, în ceea ce o privește, să facă să prevaleze Ortodoxia. Multă vreme papii au refuzat ideea unui sinod în care cele două părți să fie reprezentate în mod egal, totuși, ideea a reapărut la începutul secolului al XV-lea. Sinodul, reunit mai întâi la Ferrara, apoi la Florența (1438-1439), constituia astfel, prin el însuși, o adevărată victorie morală pentru Biserica Răsăriteană.[16] Delegația venită de la Constantinopol avea în fruntea ei chiar pe împăratul Ioan al VIII-lea Paleolog (1425 - 1448) și pe patriarhul Iosif al II-lea al Constantinopolului și cuprindea 23 de mitropoliţi şi delegaţi teologi din Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Discuțiile teologice purtate în cadrul Sinodul de la Ferrara-Florența au arătat dificultatea unui acord de fond: spiritele nu erau pregătite să-și revizuiască pozițiile adoptate. Mai cu seamă problema relativă la Filioque era blocată de deciziile dogmatice luate deja de Biserică romano-catolică, pe care aceasta refuza să le retracteze. Cât despre problema primatului papal, ea nu a fost nici măcar discutată serios. După câteva luni de dezbateri, bizantinii se găseau în fața unei alternative: să cedeze în fața punctului de vedere papal sau să întrerupă tratativele și să rămână singuri în fața pericolului otoman. Presiunile politice au înclinat balanța în favoarea primei soluții și, în cele din urmă, reprezentanții Bisericii răsăritene au cedat și au semnat actul unificării. Dintre delegați, numai mitropolitul Efesului, Marcu Evghenikos, a refuzat să semneza actul de unire. Un alt teolog răsăritean eminent, Ghenadie Scholarius (viitorul patriarh al Constantinopolului între 1453-1464), părăsise Florența înainte de sfârșitul dezbaterilor, iar patriarhul Iosif al II-lea murise chiar în timpul lucrărilor sinodului.

După revenire acasă, majoritatea delegaților răsăriteni și-au renegat semnătura din actul unificării în fața dezaprobării generale a poporului, care prefera jugul turcesc apostaziei. Mitropolitul Kievului, Isidor, revenit în Rusia, a fost întemnițat; a reușit, cu mare greutate, să se refugieze la Roma. Împăratul Ioan al VIII-lea Paleolog și urmașul sau, Constantin al XI-lea, au rămas credincioși unificării, dar nu au îndrăznit să o proclame oficial până în 1452, când Constantin al XI-lea, sub presiunea armatelor turcești care înconjuraseră deja Constantinopolul, a proclamat solemn, în catedrala Sfânta Sofia, unirea celor două Biserici.[16]

La 29 mai 1453 Constantinopolul era cucerit de către forțele Imperiului Otoman. Turcii, conduși de sultanul Murad al II-lea, au pus astfel capăt existenței milenare a Imperiului Roman de Răsărit. Împăratul Constantin al XI-lea a murit ca un martir creștin, apărând eroic zidurile cetății. Noul patriarh, Ghenadie Scholarius, a renegat „unirea de la Florența”, iar Marea Schismă a continuat.[16]

În perioada modernă

În 1964, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului Atenagora I s-a întâlnit cu Papa Paul al VI-lea, la Ierusalim. Această întâlnire a dus la ridicarea reciprocă a bulelor de excomunicare care au dus la Marea Schismă din 1054. A fost un pas semnificativ spre restaurarea comuniunii dintre Biserica apuseană și cele răsăritene, urmând apoi Declaraţia Comună Catolică-Ortodoxă din 1965, care a fost citită public la 7 decembrie 1965, simultan la o şedinţă publică la Conciliul Vatican II în Roma şi într-o ceremonie specială la Constantinopol (Istanbul). Declaraţia nu a încheiat schisma, dar a arătat dorinţa de reconciliere dintre cele două biserici.

Urmașul lui Atenagora I, Dimitrie I al Constantinopolului a primit vizita Papei Ioan Paul al II-lea (30 noiembrie 1979), împreună cu care a proclamat stabilirea dialogului oficial între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică. De asemenea, în 1987 Dimitrie I a călătorit la Roma, unde a fost primit de Papa Ioan Paul al II-lea. Într-o ceremonie solemnă oficiată în Basilica Sf. Petru din Roma, cei doi înalți ierarhi au recitat în limba greacă Crezul Niceo-Constantinopolitan, în varianta sa originală, fără adaosul Filioque.

În mai 1999, Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care, după Marea Schismă, a vizitat o țară ortodoxă: România. Întâmpinându-l, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, a declarat: „Al doilea mileniu de istorie creștină a început cu o vătămare dureroasă a unității Bisericii, dar sfârșitul acestui mileniu a văzut un angajament real pentru restaurarea unității creștine”. În declarația comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Teoctist, dată publicității la Vatican, se specifica: „Biserica Ortodoxă Română, centru de întâlnire și de schimburi între tradițiile bogate slave și bizantine ale Răsăritului, și Biserica Romei, care, în componența sa latină, exprima vocea occidentală a unicei Biserici a lui Hristos, trebuie să contribuie împreună la o misiune care caracterizează cel de al treilea mileniu. După expresia tradițională și așa de frumoasă, Bisericilor locale le place să se numească Biserici surori. Deschiderea spre această dimensiune înseamnă a colabora pentru a reda Europei etosul său cel mai profund și chipul său autentic uman”.[17]

Note bibliografice

  1. 1,0 1,1 Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5
  2. ReligionFacts - History and Development of the Papacy
  3. Enciclopedia Catolică - Michael Cærularius
  4. Historia - George Rădulescu: Când au aflat creștinii că se împart în catolici și ortodocși
  5. John Julius Norwich, The Normans in the South 1016-1130, Longmans, Green and Co., 1967, p. 102
  6. 6,0 6,1 Rămureanu, I., Șesan, M., Bodogae, T., Istoria Bisericească Universală, vol. II, București, 1993
  7. 7,0 7,1 Pr. Prof. Rusalin Isac: Încercări de unire între secolele XI-XIV.
  8. Lucian Gafton, Agravarea schismei prin încercările de unire în secolele XI-XV, Revista Ortodoxia, VIII (1956), nr. 3, p. 399
  9. Asbridge, Thomas (2004). The First Crusade: A New History. Oxford, pp. 126–130. ISBN 0-19-517823-8.
  10. Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. 2: The Kingdom of Jerusalem and the Frankish East, 1100-1187, Cambridge University Press, 1951.
  11. Pr. Dr. Ioan Zugrav, Încercările de unire, Cernăuţi, 1922, p. 22.
  12. Pr. Dr. Ioan Zugrav, Încercările de unire, Cernăuţi, 1922, pp. 23-24.
  13. 13,0 13,1 Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, București: Editura Minerva, 1976
  14. Steven Runciman, The last Byzantine Renaissance, Cambridge: Cambridge Univ. Press, 1970
  15. Steven Runciman, Căderea Constantinopolului - 1453 (ediția a II-a), Editura Enciclopedică, București, 1991, p. 34.
  16. 16,0 16,1 16,2 Jean Meyendorff: Schisma si tentativele de unificare.
  17. CrestinOrtodox.ro: Patriarhul Teoctist și Papa Ioan Paul al II-lea, împreună pentru unitatea Bisericii.

Legături externe