Grupul misticilor: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m (Ortografie + adăugare imagine)
m (Activități culturale: Corectare legătură)
 
(Nu s-au afișat 2 versiuni intermediare efectuate de același utilizator)
Linia 1: Linia 1:
'''Grupul misticilor''' a fost considerat „cel mai periculos”<ref name="acnsas">Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (A.C.N.S.A.S.),fond Documentar, dosar nr. 12609, vol. 6, f. 78.</ref> grup din închisorile comuniste românești până la sfârșitul perioadei de încarcerare în 1964. Deși a abandonat lupta politică încă din 1941, grupul misticilor a folosit arme mult mai periculoase pentru regimul ateist-comunist: [[Cruce|Crucea lui Hristos]], [[credința]], [[nădejdea]], și [[iubirea]]. Astfel, misticii prezentau un pericol de „popularizarea misticismului religios”<ref>A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 233727, vol. 1, f. 177</ref>, devenind „cel mai numeros”<ref name="acnsas" /> grup din Aiud la momentul eliberărilor.  
+
{{SfințiiÎnchisorilor}}'''Grupul misticilor''' a fost considerat „cel mai periculos”<ref name="acnsas">Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (A.C.N.S.A.S.),fond Documentar, dosar nr. 12609, vol. 6, f. 78.</ref> grup din închisorile comuniste românești până la sfârșitul perioadei de încarcerare în 1964. Deși a abandonat lupta politică încă din 1941, grupul misticilor a folosit arme mult mai periculoase pentru regimul ateist-comunist: [[Cruce|Crucea lui Hristos]], [[credința]], [[nădejdea]], și [[iubirea]]. Astfel, misticii prezentau un pericol de „popularizarea misticismului religios”<ref>A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 233727, vol. 1, f. 177</ref>, devenind „cel mai numeros”<ref name="acnsas" /> grup din Aiud la momentul eliberărilor.  
  
 
Așadar, grupul misticilor reprezintă o mișcare [[isihasm|isihastă]] unică în [[Istoria Bisericii Ortodoxe Române (cronologie)|istoria Ortodoxiei românești]]: luptători ai [[Rugăciunea inimii|Rugăciunii inimii]], au transformat celulele de închisoare atât în [[chilie|chilii]] monastice cât și în arene romane cu fiare sălbatice<ref name="ianolide-carte" />. Au dat un număr nespus de [[mucenic]]i și [[mărturisitor]]i—atât [[laicat|mireni]] cât și [[cleric]]i—întemnițați pentru credința lor și deveniți îndrumători și ocrotitori ai neamului românesc chiar și după trecerile lor la Domnul.
 
Așadar, grupul misticilor reprezintă o mișcare [[isihasm|isihastă]] unică în [[Istoria Bisericii Ortodoxe Române (cronologie)|istoria Ortodoxiei românești]]: luptători ai [[Rugăciunea inimii|Rugăciunii inimii]], au transformat celulele de închisoare atât în [[chilie|chilii]] monastice cât și în arene romane cu fiare sălbatice<ref name="ianolide-carte" />. Au dat un număr nespus de [[mucenic]]i și [[mărturisitor]]i—atât [[laicat|mireni]] cât și [[cleric]]i—întemnițați pentru credința lor și deveniți îndrumători și ocrotitori ai neamului românesc chiar și după trecerile lor la Domnul.
Linia 96: Linia 96:
 
* Sfinții Părinți - [[Dionisie Areopagitul]], [[Patericul egiptean]], [[Efrem Sirul]], [[Vasile cel Mare]], [[Grigorie de Nazianz]], [[Ioan Gură de Aur]], [[Maxim Mărturisitorul]], [[Ioan Damaschin]], [[Grigorie Palama]], [[Viețile Sfinților]], ș.a.;
 
* Sfinții Părinți - [[Dionisie Areopagitul]], [[Patericul egiptean]], [[Efrem Sirul]], [[Vasile cel Mare]], [[Grigorie de Nazianz]], [[Ioan Gură de Aur]], [[Maxim Mărturisitorul]], [[Ioan Damaschin]], [[Grigorie Palama]], [[Viețile Sfinților]], ș.a.;
 
* [[Biblia|Sfânta Scriptura]];
 
* [[Biblia|Sfânta Scriptura]];
* Patristică: [[Evagrie Ponticul]], [[Pelerinul Rus]], Agapie Criteanul („Mântuirea Păcătoșilor”);  
+
* Patristică: [[Evagrie Ponticul]], [[Pelerinul rus]], Agapie Criteanul („Mântuirea Păcătoșilor”);  
 
* Cursuri teologice de la facultatea de teologie (Dogmatică, Mistică, Ascetică, Arheologie biblică);
 
* Cursuri teologice de la facultatea de teologie (Dogmatică, Mistică, Ascetică, Arheologie biblică);
* Altă literatură: Nikolai Berdyaev, Mihail Bulgakov, Giovanni Papini, Thomas Kempis („Urmarea lui Hristos”), John Milton, Pascal.  
+
* Altă literatură: Nikolai Berdyaev, Mihail Bulgakov, Giovanni Papini, Thomas Kempis („Urmarea lui Hristos”), John Milton, Pascal.
  
 
== Conflictele din închisoare (1944-1946) ==
 
== Conflictele din închisoare (1944-1946) ==
Linia 388: Linia 388:
 
* Teologul Vasilică Militaru. ''Biserica din temniță: mărturisire și jertfă creștină în închisorile comuniste România 1948-1964'', Bacău: Vicovia, 2008. ISBN 978-973-85459-7-7.
 
* Teologul Vasilică Militaru. ''Biserica din temniță: mărturisire și jertfă creștină în închisorile comuniste România 1948-1964'', Bacău: Vicovia, 2008. ISBN 978-973-85459-7-7.
 
* Ciprian Voicilă, ''Dumitru Uță, doctorul fără de arginți.'' Ziarul Lumina, 11 februarie 2024. URL: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/dumitru-uta-doctorul-fara-de-arginti-187197.html
 
* Ciprian Voicilă, ''Dumitru Uță, doctorul fără de arginți.'' Ziarul Lumina, 11 februarie 2024. URL: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/dumitru-uta-doctorul-fara-de-arginti-187197.html
 +
 +
[[Categorie:Istoria Bisericii]]
 +
[[Categorie:Ortodoxia în România]]
 +
[[Categorie:Mișcări, curente, grupări în cadrul Bisericii Ortodoxe]]

Versiunea curentă din 10 iulie 2024 22:30

Acest articol face parte din seria
Sfinții Închisorilor
Sfintii inchisorilor icoana.jpg
General
Introducere
Experimentul Pitești
Mucenicii din Gherla
Grupul misticilor –– Rugul Aprins
Rugăciunea inimii
Spiritualitatea luptei anticomuniste
Mucenici
Valeriu GafencuConstantin Oprișan
Mircea VulcănescuGherasim Iscu
Gheorghe JimboiuIlarion Felea
Mărturisitori
Arsenie PapaciocIustin Pârvu
Benedict GhiușGheorghe Calciu
Ioan IanolideAdrian Făgețeanu
Radu GyrSofian Boghiu
Dumitru StăniloaeArsenie Boca
Liste
Sfinții închisorilor
Poeții închisorilor
Cărți
Alte resurse

Grupul misticilor a fost considerat „cel mai periculos”[1] grup din închisorile comuniste românești până la sfârșitul perioadei de încarcerare în 1964. Deși a abandonat lupta politică încă din 1941, grupul misticilor a folosit arme mult mai periculoase pentru regimul ateist-comunist: Crucea lui Hristos, credința, nădejdea, și iubirea. Astfel, misticii prezentau un pericol de „popularizarea misticismului religios”[2], devenind „cel mai numeros”[1] grup din Aiud la momentul eliberărilor.

Așadar, grupul misticilor reprezintă o mișcare isihastă unică în istoria Ortodoxiei românești: luptători ai Rugăciunii inimii, au transformat celulele de închisoare atât în chilii monastice cât și în arene romane cu fiare sălbatice[3]. Au dat un număr nespus de mucenici și mărturisitori—atât mireni cât și clerici—întemnițați pentru credința lor și deveniți îndrumători și ocrotitori ai neamului românesc chiar și după trecerile lor la Domnul.

„Aceste lupte au fost îngăduite de Dumnezeu pentru un anumit tip de structură sufletească, practic au fost niște aleși ai lui Dumnezeu. A fost ceva ce nu a mai cunoscut Biserica.”
(Starețul Augustin Varvaruc[4])

Context istoric

Părintele Augustin Varvaruc, starețul Mănăstirii „Înălțarea Sfintei Cruci” din Aiud explică contextul primelor arestări antonesciene:

Ideologia regimului bolșevic era foarte clară în sensul că era o luptă directă împotriva lui Dumnezeu, se dorea distrugerea Bisericii atât din interior cât și din exterior, dar mai mult decât atât credința din sufletele oamenilor. Acești tineri care au văzut un pericol imens (și) au considerat de cuviință să se organizeze într-o formă de rezistență în primul rând sufletească.
Mareșalul Ion Antonescu, datorită rebeliunii, a considerat de cuviință să închidă foarte mulți tineri, spunea el, pentru a fi o disciplină în țară.
Vorbim practic de o elită care a fost adusă aici în Aiud - elita României din perioada interbelică - și închisoarea din Aiud special pentru asta a fost pregătită. (Și dacă erai ) un om bine-văzut în sat, un om harnic, un exemplu (dacă) stârneai credință în Dumnezeu, stârneai corectitudine, bunătate față de semenii tăi erai considerat o elită și adus aici.

Începuturile (1941-1944)

Introducere

„Odată cu venirea celorlalți tineri care-au fost condamnați pentru activitatea în Frățiile de Cruce, cea mai mare parte abuziv, nu a fost o activitate explicit legionară, ci doar pentru că se crease această suprapunere, vina politică i-a marcat și justiția antonesciană i-a condamnat la ani grei de închisoare fără să facă ceva efectiv.”
(Dr. Dragoș Ursu[5])

Astfel, începutul acestei mișcări care va pătrunde prin toate închisorile comuniste de-a lungul a 23 de ani de activitate carcerală își are rădăcinile în Aiud. Doctorul în drept, avocatul Traian Trifan și fratele său nedespărțit de luptă și credință, Traian Marian au fost închiși în 1941 sub regimul antonescian alături de mulți alți tineri.

„Noi tinerii, ne adresam celorlalți cu apelativul respectuos și totdeauna vechi românesc ”bădie”. Pentru cei vârstnici foloseam apelativul ”domnule”. Pentru Traian Trifan, în vârstă cam de 45 de ani pe atunci, comandant ajutor legionar, doctor în drept și fost prefect legionar la Brașov, respectul era încă mai deosebit. Figura lui de dac, preluată de pe columna lui Traian, lumina ochilor care străluceau a răsculat de-al lui Horia, poate și ținuta simplă, dar îngrijită, a zeghei de deținut, ca și toată comportarea câtă putea fi văzută de la distanță, impuneau: ”domnul”. Mersul puțin legănat, pe un picior și apoi pe celălalt, sau vreo împrejurare de apropiere ni-l dezvăluiau nouă copiilor, sub aspectul lăuntric cald și de multă bunăvoință ”bădia”. Printre cei care au avut influență formativă asupra noastră, a celor tineri, Bădia Trifan, este, cred, cel mai important.”
(Nicu Mazăre[6])

Renunțarea la politică

În același an în care au fost încarcerați, nu doar că se formează un grup ascetic în jurul celor doi îndrumători, dar se și stabilește renunțarea la lupta politică.

Dosarele din fondul Documentar din arhiva CNSAS păstrează o scrisoare de la Traian Trifan adresată celorlalți deținuți în 1941, în care afirmă că deținuții „nu mai fac politică și se preocupă de desăvârșirea spirituală personală, de mântuirea lor și a neamului”[7]. În septembrie 1941, grupul misticilor „se declară mai întâi creștini și pe urmă legionari” [8].

Conform documentelor securității, Traian Trifan și Traian Marian sunt excluși din Mișcarea Legionară deoarece refuzau să participe la lupta politică[9].

Cine erau misticii?

„Vorbim de o reacție a sufletului care în momentul în care ia contact cu demonul (...) aleargă către Dumnezeu.”
(Starețul Augustin Varvaruc)

În anii 1941-1942, sunt condamnați abuziv, pe motive politice, o sumedenie de tineri care au activat în Frățiile de Cruce fără a avea o activitate „explicit legionară”[5]. În timp ce unii dintre legionari încep deja o activitate politică în închisori, sperând la a prelua puterea în stat după o așteptată eliberare, mulți tineri încep să se detașeze de astfel de idealuri.

Astfel grupul misticilor este format din tinerii care s-au alăturat seniorilor Traian Trifan și Traian Marian. Printre ei pot fi amintiți: Valeriu Gafencu care va deveni unul dintre cei mai cunoscuți deținuți, Ioan Ianolide care va deveni viitorul lider al grupării și cel mai activ membru de-a lungul încarcerărilor, Anghel Papacioc, viitorul arhimandrit Arsenie Papacioc, un lider duhovnicesc al întregului neam în perioada post-comunistă, Virgil Maxim, Marin Naidim, preotul Vasile Serghie, Nicolae Mazăre, Iulian Bălan, Dumitru Uță, Constantin Țoțea, Aurel Dragodan, Ion Schiau, Constantin Pascu, ș.a.

Așadar, din aceste începuturi se va naște o mișcare ce se va difuza nu doar în restul închisorilor, dar și în toată țara, supraviețuind mult timp după prăbușirea comunismului.

„Prin experiența lor, prin exemplul lor duhovnicesc, au reușit să coaguleze și să catalizeze viața duhovnicească prin toate închisorile prin care au trecut.”
(Dr. Dragoș Ursu)

Descrierea grupului

„Efortul duhovnicesc al misticilor (...) a transformat temnița Aiudului într-o lavră monahală.”
(Dr. Dragoș Ursu[10])

Dintr-o notă informativă către securitate de la a deținutului Nicolae Orbulescu[11], un critic al misticilor, se pot afla informații despre principiile grupului. Orbulescu folosește prima dată termenul de mistici, peiorativ, explicând în 4 puncte poziția misticilor[10]

  1. Aprofundarea învățăturii creștine;
  2. Crearea „liniei verticale”, care voia să denumească modul de activitate al grupului, constând din eforturi pentru desăvârșire spirituală realizată prin imitarea pustnicilor, studiați în biografiile consacrate;
  3. Repudierea „liniei orizontale” care indica preocupările politice, cu excepția zelului anticomunist, omologat verticalei, din cauza ateismului activ al ideologiei marxist-leniniste;
  4. Față de administrație, conform „dați Cezarului ce este al Cezarului”, purtare totală subordonată.

În privința „aprofundării învățăturii creștine”, același Nicolae Orbulescu menționează: „orientarea pe care se situau Papacioc și Trifan era linia creștină a pustniciei, teoretizată de Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Evagrie Ponticul și statornicită a instituție creștină cu canoanele respective de Antonie cel Mare din Tebaida”[12].

„O (altă) categorie era cea a misticilor. Aceștia, conștienți fiind că lupta în care erau și ei implicați transcende lumescul, dându-se în spirit, au rezistat cu seninătate, fără să cârtească, asumându-și suferința ca pe o datorie a vieții lor. (Ceilalți) au rezistat sperând încă la o salvare în veac, pe când cei din ultima categorie rezistau pentru a se salva în eternitate.”
(Demostene Andronescu[13])

Preocupările grupului

Rugăciunea inimii

A se vedea și secțiunea Rugăciunea inimii în temnițele comuniste din articolul Rugăciunea lui Iisus.
„Ceea ce a particularizat Grupul Misticilor în temnițele antonesciene și apoi comunist a fost Rugăciunea Inimii.”
(Dr. Dragoș Ursu)

Atât Virgil Maxim cât și Ioan Ianolide își amintesc de un anumit moment din iarna din 1943, într-un context extrem al izolării din zarca al lui Gafencu, el dobândește Rugăciunea inimii:

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alții, în zarca cu regim sever, fără cărți, fără contact cu familia și cu o rație de hrană insuficientă care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Începutul bun era pus, orientarea era certă, așa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat. Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi și pocăință iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu și unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Îndrumătorul care i-a stat la dispoziție a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată „Pelerinul rus”. Acum celelalte preocupări dispar pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, îi revelează în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire. Și astfel, în acel regim sever de temniță căruia el îi dăduse rol spiritual, Valeriu era plin de bucurie și de cântec. Impetuozitatea tinereții sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cerești nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Iisus îi devenise prieten și de aici înainte nu se vor mai despărți niciodată.[3]

Evenimentul petrecut în 1943 a transfigurat viața întregului grup, „toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea”[12].

Alături de Rugăciunea lui Iisus, misticii din Aiud rosteau ori de câte ori puteau Psalmii lui David, pe care le scriau și pe pereții celulelor[14].

Slujbe

în perioada antonesciană exista în penitenciarul Aiud o capelă ortodoxă ce permitea săvârșirea săptămânală a Sfintei Liturghii de către preoții-deținuți.

Slujbe se oficiau și în cadrul celulelor, un rol activ având părintele Vasile Serghie.

Spovedania

Având un preot ca membru de bază al grupului, misticii se puteau spovedi la Părintele Vasile Serghie. Astfel, exista un program de spovedanie regulată și deosebit de serioasă[15]:

În programul duhovnicesc, în afară de rugăciune, studiu, meditație, convorbiri exegetice, intra și o zi pe săptămână de tăcere completă, făcută tot cu scopul unei adânciri și întâlniri tainice cu Dumnezeu; o analiză scrupuloasă a tuturor momentelor și actelor vieții, pe care apoi, într-o mărturisire, o analizam, adâncind-o și mai mult și încercând să găsim soluții de vindecare și îndreptare sau de încuviințare, după cum era cazul. După o astfel de ”punere sub lupă” a vieții sale, părintele Vasile Serghie, care nu se menaja în nici un fel, a avut un moment de mare cutremur sufletesc:
– Fraților, sunt tulburat, gândindu-mă cum de am îndrăznit să fiu hirotonit preot? Probabil de aceea m-a adus Dumnezeu aici ca să-mi dau seama cu adevărat de nevrednicia mea. Ce taină este aceasta, ce obligații apasă asupra conștiinței slujitorului și ce răspundere are în fața lumii și a lui Dumnezeu! Mă cutremur și nu cred că voi mai putea să împlinesc această misiune, dându-mi seama că starea preoției mă depășește! Și decât s-o fac cu nevrednicie, mai bine n-o mai fac!…
Eu stăteam uimit, cu privirea aplecată, uluit de mărturisirea părintelui. Anghel Papacioc, apropiindu-se de dânsul, cu ochii plini de lacrimi i-a zis:
– O, Părinte Vasile, acum cu adevărat ești un bun Preot! Acum când trăiești cu conștiința nevredniciei tale! „Căci puterea lui Dumnezeu întru neputință se arată și celor smeriți Dumnezeu le dă harul Său”. Ce bine ar fi, a continuat Anghel, dacă fiecare preot ar trăi cu această conștiință a nevredniciei sale. Cu câtă atenție, cu câtă frică și cutremur și-ar împlini slujirea lui de apostol al lui Hristos pe pământ?!
Căzând unul în brațele celuilalt plângeau; lacrimi de mângâiere și bucurie încurajatoare se împreunau pe obrajii lor.

Activități culturale

Atât documentele securității cât și memorialistică dovedește că în timpul regimului antonescian, deținuții aveau acces la unele texte, având chiar o bibliotecă în penitenciar.

Printre cărțile citite de deținuți se numără:

Conflictele din închisoare (1944-1946)

Introducere

Pe 23 august 1944, guvernul antonescian este înlăturat de o coaliție compusă din țărăniști, liberali, socialiști, și comuniști. Amnistia politică care a eliberat unii deținuți în 1944 îi exceptează pe legionari, care nu sunt eliberați. În schimb, în 1945-1946 au sosit la Aiud „criminalii de război”, condamnați de comuniști și liberali.

Situația devine deosebit de învolburată politic, formându-se mai multe grupuri pe fundament politic, principalele fiind următoarele trei[16]:

  1. Un grup pro-comunist, compus din deținuți precum Horia Gheorghiță și Șerban Rogojanu, care dorea împăcare cu regimul în vederea eliberării;
  2. Un grup al „intransigenților” (Victor Biriș și alți în jurul lui) care se opuneau oricărui discurs;
  3. Și se trasează grupul de mistici în continuare, care intră în conflict cu ambele facțiuni, fiecare acuzându-i de trădare.

Conflictele

În aceste timpuri există de asemenea un moment tensionat între intransigenți și mistici. Grupul lui Victor Biriș îi acuză pe mistici că au trădat Mișcarea Legionară, criticând „devierea sectară religioasă de la linia legionară”[17] a misticilor. Certurile devin violente, iar Arsenie Papacioc este amenințat cu moartea dacă mai continuă această linie. Ion Palea, un mistic apropiat de Pr. Papacioc este lovit cu o rangă de fier și înjunghiat cu un cuțit în timp ce se ruga. Palea ajunge în infirmerie, unde refuză să reclame evenimentul, iar grupul Biriș este izolat în zarcă.

Auzind „că legionarii se omoară între ei”[18], deținuții comuniștii din Aiud încearcă, fără rezultat, să atragă misticii de partea lor.

În astfel de împrejurări, grupurile sunt despărțite de administrație, unii find trimiși în colonii de muncă. Traian Trifan, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Marin Naidim, Costică Dumitru, și alți mistici sunt trimiși la Galda de Jos.

Galda de Jos (1946-1949)

Ioan Ianolide (stânga), Valeriu Gafencu, și mama lui Gafencu la colonia de la Galda de Jos.

Introducere

„Prin anii 1946-1947 am fost duși să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oarecare libertate. Valeriu muncea și se ruga. Muncea și cânta. Muncea și-L slăvea pe Dumnezeu. Munca era epuizantă, mâncarea insuficientă. Țara se socializa.”
(Ioan Ianolide[3])

Deși regimul în colonie era semideschis, deținuții au suferit multe greutăți, deoarece proprietarul moșiei pentru care lucrau nu le permitea să consume roadele pământului. Cu toate acestea, li se permitea să comunice cu rudele lor, să meargă la cea mai apropiată biserică și să părăsească moșia pentru scurt timp.

Munca în câmpuri era epuizantă; aproape întotdeauna trebuiau să lucreze flămânzi, dar își îndulceau munca cu rugăciune, îndemnuri frățești și iubire, așa cum obișnuiau să facă în închisoarea Aiud.

Filocalia

În 1947, Dumitru Stăniloae începuse un curs de Mistică Ortodoxă la Facultatea de Teologie din București care avea să schimbe felul în care mulți ortodocși români se raportau la spiritualitatea creștină. Arhimandritul Roman Braga, închis în 1948, își amintește despre acel curs astfel[19]:

Acel curs, împreună cu Filocalia, ne-au surprins. Era tot ce ne lipsea nouă la vremea aceea. Ele formau o gnoză perfectă, un sistem antropologic bazat pe jurnalele de rugăciune, adică pe experiența Sfinților Părinți din răsărit, despre arta coborârii în noi și întâlnirea intimă cu Dumnezeu în punctul ontologic al ființei noastre, care este de fapt și centrul personalității omului; disciplina respirației în rugăciune, controlul câmpului emoțional, introducerea minții în inimă, până la vederea Luminii necreate, prin practica «Rugăciunii lui Iisus»

În această perioadă, Dumitru Stăniloae a început să publice mai multe volume ale lucrării Filocalia, ce aveau să se răspândească prin toată țara, inclusiv către misticii de la Galda.

Prin surorile lui Valeriu Gafencu care merg la Mănăstirea Sâmbătă, Arsenie Boca le trimite misticilor primele trei volume al Filocaliei, apărute în 1947 la Sibiu. Filocalia amplifică trăirile lor, pe de o parte dezvăluind în mod livresc ceea ce ei deja au dezvoltat prin suferință și contemplare, iar pe altă parte oferind o îndrumare patristică proaspăt răspândită în România.

Pitești (1949-1950/1951)

Articol principal: Experimentul Pitești.

Introducere

„Ei au dus o luptă împotriva diavolului care îl voiau distrus pe Dumnezeu din sufletul oamenilor și ei erau în linia întâi.”
(Starețul Augustin Varvaruc[20])

Odată cu instaurarea comunismului în decembrie 1947-1948, începe un val represiv în care coloniile sunt închise, iar deținuții sunt aduși în primă fază la Aiud.

În această perioadă, o parte din mistici se răspândesc. Arsenie Papacioc este eliberat temporar; Valeriu Gafencu, Ianolide, Constantin Țoțea și alții trec prin îngrozitorul experiment din Pitești; Traian Trifan și Marin Naidim rămân închiși la Aiud; Virgil Maxim este transferat la Târgșor; preotul Vasile Serghie fusese deja eliberat în 1945, urmând să fie arestat din nou în 1958 împreună cu membrii Rugului Aprins; Dumitru Uță refuză ferm propunerea de a fi eliberat: „Aici pot salva vieți omenești. Pe aceștia nu-i ajută nimeni. Sunt fericit că-mi stă-n puteri să fac acest lucru. Voi face tot ce este omenește posibil, tot ce stă în puterile mele, pentru a readuce acești oameni la o viață normală. Îi voi urma oriunde”[21].

Deși, în teorie, grupul s-a despărțit, acesta a fost un prilej prin care principiile misticilor au ajuns să se răspândească în toate închisorile comuniste.

Duhul de înnoire duhovnicească din temnița Aiudului s-a transferat împreună cu membrii grupului în toate închisorile comuniste, oferind modelul de supraviețuire pentru deținuți în fața presiunilor și a torturilor venite din partea noilor prigonitori ai lui Hristos.[22]

Misticii în Pitești

La Pitești, misticii erau țintele principale ale torționarilor, unii dintre ei sfârșind în Pitești, omorâți în bătaie[23]:

Teroarea cea mai cruntă s-a revărsat asupra cercurilor mistice formate din grupul studenților rămași în închisoare încă din 1941, la care s-a adăugat un întreg șir de noi arestați. Dacă în demascările celor mulți se evita omorârea, la demascarea misticilor ura nu a mai putut stăpâni mâna schingiuitorului.

În Pitești, Ianolide și Gafencu erau vizați ca liderii misticilor[23]:

Trecând prin reeducare, deținutul Ion se spovedește lui Ianolide (în lipsa preotului) și-i dezvăluie că a fost trimis să-i spioneze pe el și pe Gafencu. „Împreună cu Gafencu, formați rezistența mistică din această închisoare. Nu vor să vă ucidă, ci vor să vă facă să- L batjocoriți pe Hristos în Care credeți… Fiara se dezlănțuie aici.”

Alți mistici au fost omorâți în bătaie în timpul sărbătorilor sfinte[23]:

În camera 4 spital de la Pitești, Crăciunul anului 1949, s-a desfășurat cam așa. Pe un perete a fost spânzurat cu niște curele, de două cuie, un tânăr care fusese înainte torturat, dar refuzase orice colaborare cu cei de la reeducare. Țurcanu îl bătuse o zi și o noapte, spunându-i: „Ca pe Hristosul mătii, mă banditule am să te răstignesc, dar tu nu ești Dumnezeu, ca ăla, ca să înviezi, învia-l-ar mama dracului de mincinos, că de la el se trag toate ororile săvârșite de legionari…din spirit de sacrificiu, ca El, nu? Bine, o să fiți ca El … dar nu, n-o să fiți a El, o să fiți ca nimeni în lume! Bă, nu te lăsăm până nu vei spune, cu gura ta, că Hristos a fost un șarlatan care a înșelat lumea! Și nu numai atât, bă, va trebui să-ți răstignești tu singur prietenii, ca să le scoți pe Hristos din capetele alea verzi! S-a terminat cu jertfa! Aici vă facem oameni, bă, oameni, nu bandiți, nu mistici!” Studentul a murit atârnat pe perete.

Torturile și înjosirile se accentuau deosebit în astfel de perioade[23]:

Iată și sărbătorirea Învierii, din anul 1951, tot la camera 3 subsol la Pitești. Toată săptămâna Patimilor inclusiv în cele trei zile de Paști, s-a cântat tot timpul pe melodia Prohodului, de cei din comitetul de reeducare, un repertoriu de pornografii, măscări și scabrozități, care depășeau orice imaginație. Misticii, inclusiv Bordeianu, au fost purtați timp de opt zile, în genunchi prin cameră, în frunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut coroană de spini iar celorlalți li s-au dat cutii de conserve cu mangal arzând, pentru tămâiere. „L-am văzut pe Ungureanu plângând ca niciodată, îngrozit de ceea ce ne-au forțat să facem… La sfârșitul celor opt zile de chin și umilință, de dimineața până seara, distruși sufletește, scârbiți de noi înșine, de neputința și slăbiciunea noastră, imploram Cerul să ne ia zilele.”

Târgu Ocna (1950-1952)

„Rugăciunea inimii a stat în centrul vieții duhovnicești și la Târgu-Ocna.”
(Dr. Dragoș Ursu[24])

Introducere

Cei ce se îmbolnăveau de TBC erau transferați la Văcărești sau la Târgu Ocna. Atât Ioan Ianolide cât și Valeriu Gafencu au fost transferați în 1949-1950 la Târgu Ocna, unde s-a putut relua în mod concret activitatea misticilor prin acești doi piloni ai trăirii isihaste.

Dr. Dragoș Ursu relatează:

În jurul lui Gafencu-Ianolide gravitează alți deținuți atunci încarcerați Iustin Paven, Mihail Lungeanu (mai târziu devine preot), Gheorghe Jimboiu, Aristide Lefa, Nicolae Itu, și alți deținuți, care acolo (...) reiau viața duhovnicească. Securitatea documentează foarte bine lucrul ăsta. Pe de o parte ajutorul dintre deținuți (sacrificiile, hrană, alimente, medicamente, îmbrăcăminte), apoi suportul moral... au o viață culturală intensă, compun poezii, dezbat fiecare cu pregătirea lui din libertate, și mai ales, viața duhovnicească.
„Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide au transformat, pentru trei ani, închisoarea-sanatoriu într-un spațiu al solidarității, efervescenței culturale și căutării spirituale”
(Dr. Dragoș Ursu)

Ioan Ianolide

Introducere

„Numeroasele note și rapoarte informative ale Securității îl prezintă pe Ioan Ianolide în centrul activității de întrajutorare a deținuților, dar mai ales ca animator al vieții spirituale: „Popularizarea misticismului religios revine total deținutului Ianolide Ioan, care în orice ocazie caută să arate celorlalți că e păcat să faci rău altcuiva, că e bine să înlături toate pornirile rele, că adevărata viață este viața viitoare și alte lucruri de felul acesta prin care caută să mențină în această situație elementele tinere”.”
(Dr. Dragoș Ursu[22])

Gafencu era foarte bolnav și se va duce la Domnul în februarie 1952. Astfel, la Târgu-Ocna, motorul vieții duhovnicești este Ianolide.

Un informator din Târgu-Ocna nota astfel: „Ianolide Ioan spune că această trăire se realizează printr-o permanentă încordare a tuturor gândurilor omului la Dumnezeu. Acest exercițiu trebuie făcut timp îndelungat și că la un moment dat omul ajunge să simtă pe Dumnezeu care coboară deasupra capului său și îl luminează, și că din acel moment harul lui Dumnezeu intră în omul respectiv. De asemenea, Ianolide afirmă că, spunând în acest timp în mod permanent anumite rugăciuni scurte, ca de ex.: Doamne, miluiește-mă pe mine păcătosul, omul ajunge să spună apoi această rugăciune în mod automat. În urma acestui exercițiu, omul ajunge să fie permanent însoțit de Dumnezeu și să nu mai facă păcate, fiind deci un om perfect”[22].

Deținutul M.

„El (Ianolide n.n.) însuși un mare trăitor creștin a îndrumat duhovnicește deținuții care aveau nevoie să ajungă la Dumnezeu. A fost mângâiere pentru mulți muribunzi de la Târgu Ocna. Prin trăire a fost ca un monah și asemenea unui preot prin slujirea aproapelui.”
(Vasilică Militaru[23])

Într-o zi, unul din „reeducații” de la Pitești a venit la Târgu-Ocna. Când venise avea o privire „îngrozitoare, halucinantă, satanică”, și, deși grav bolnav, se comporta ca un „necruțător reeducat, înjurând, acuzând, ba chiar, cu eforturi imense, lovind”. Ianolide povestește un episod dintr-o întâlnire cu acest tânăr[3]:

Într-o zi i-am spălat pe mâini și pe picioare. Cruste groase de mizerie și sânge le acopereau pielea. Am încălzit apă și cu răbdare am încercat să înmoi și să îndepărtez crustele, dar riscam să fac răni, așa încât am procedat la mai multe spălături, până ce am ajuns la pielea curată. M. s-a supus fără murmur. Am observat că privirea lui era tristă și m-am bucurat. Într-un moment când a simțit că nu este auzit de vecinul său reeducat, mi-a șoptit:
-Mă spălați pe mâini și pe picioare, dar pe ele nu e numai mizerie, ci este sângele pe care l-am vărsat. Sângele fraților și prietenilor mei.
A tăcut puțin și a adăugat:
- Știți că vă așteptam să intrați în „tură” și că v-aș fi ucis cu aceste mâini?
Sufletul meu tremura de emoție, de milă, de durere. Ce puteam să-i spun?
- Taci, i-am zis, totul a trecut! Ne-a scăpat Dumnezeu! Dacă poți, roagă-te!
Emoționat, el mi-a prins mâna și mi-a sărutat-o. Mă va arde toată viața acel sărut fantastic. Înțeleg acum mai bine intensitatea scenei de pe Golgota, când tâlharul pocăit l-a mustrat pe cel ticălos

Ultimele cuvinte ale acestui tânăr au fost acestea: „Iertați-mă! Cred în Dumnezeu și în viața veșnică. Nu mă părăsiți. Vă rog… vă rog…”[3].

Alte istorisiri

Ioan Ianolide relatează și alte situații din Târgu-Ocna[3]:

Și totuși, viața în Târgu-Ocna putea fi și frumoasă. Cei mai mulți tineri de acolo deveniseră interesați de credință și căutau izvoare de viață lăuntrică. Suferința șlefuise asprimile firii și acum ieșeau la iveală gingășii sufletești nebănuite. Se făceau gesturi de mare noblețe și dăruire.
Printre medicii deținuți era unul care nu se scula de lângă bolnavi până ce nu avea certitudinea că depășiseră criza, chiar dacă el își risca sănătatea. Câțiva au încercat să-l tempereze, dar el așa era și nu se putea schimba. Acest tânăr medic avea un suflet feciorelnic și o veselie copilărească, dar o maturitate gravă de gândire. Era gata oricând să-și dea și viața pentru aproapele.

Gafencu și Richard Wurmbrand

Ianolide relatează[3]:

În calculele tactice ale politrucilor din Târgu-Ocna intrau și elemente șocante. Așa se explică faptul că au permis să pătrundă în sanatoriu 10 grame de streptomicină pentru Richard Wurmbrand. A fost un adevărat pelerinaj. Toți bolnavii se duceau să o vadă ca pe un miracol iar medicii săvârșeau un întreg protocol când o manevrau. Wurmbrand a decis să dea această streptomicină lui Valeriu.
- Îți mulțumesc din suflet dar nu o pot primi, de ea depinde sănătatea ta! i-a zis emoționat Valeriu.
- Eu nu sunt atât de grav bolnav și condamnarea mea este mică. Am toate șansele să supraviețuiesc. Deci te rog să o primești! a insistat Wurmbrand.
B. a auzit și a spus:
- Avem datoria să-l salvăm pe W.! El este un apostol al lui Hristos și poate fi de folos oamenilor. Propun deci să-i dăm lui streptomicina.
Situația era delicată, căci atât pastorul cât și Valeriu erau primii candidați la moarte apropiată.
- O voi da lui Valeriu, a hotărât stăpânul medicamentului.
Valeriu a ascultat liniștit și a spus :
- Iată un prilej în care ne putem arăta dragostea pentru poporul evreu, dincolo de atitudinea lui față de Hristos. Sunt deci de părere să-i dăm lui W. streptomicina.
- Nu! s-a împotrivit R.. Rămân la prima mea hotărâre. Dorim să trăiești, avem nevoie de astfel de oameni!
- Bine, a zis Valeriu. Primesc streptomicina și-ți mulțumesc. Sunt nevrednic de dragostea ta.
A luat deci streptomicina și a dăruit-o la rândul său lui W.. Era atât de ferm în gestul lui încât nici R. și nici nimeni nu a putut obiecta. Acele 10 grame de streptomicină au salvat viața lui W.. El trăiește iar Valeriu s-a stins din viață.
„După ce Valeriu a plecat dintre noi, R.W. mi-a cerut să-l botez ortodox cu numele de Valeriu. L-am amânat până în vară ca să-i dau prilej să cugete bine. I-am explicat că nu trebuie să se grăbească, întrucât consecințele spirituale și bisericești sunt mari. El însă dorea cu ardoare viața în Hristos Cel Adevărat. Dorea să se mântuiască, fiindcă văzuse aevea cum poate intra un om în Împărăția veșnică. În urma stăruințelor lui i-am împlinit dorința. Datorită prigoanei în care trăiam acolo, nu am făcut public acest act. O anume îngrijorare stăruia în sufletul meu și căutam să-l ocrotesc pe W.. Atâta vreme cât am fost împreună el creștea în adevăr, iubire și smerenie. Dar în toamna lui 1952 eu am fost expediat din Târgu-Ocna la Caransebeș, apoi la Galați și Aiud și de atunci nu l-am mai văzut. Din puținele cercetări ce le-am făcut am aflat cu durere că nu s-a comportat ca un creștin ortodox. A fost eliberat în 1955 și până la rearestare a activat tot la luterani și neoprotestanți.”
(Ioan Ianolide[3])

Perioada 1952-1957

În aceasta perioadă, unii deținuți au fost eliberați. Ianolide și alții din grupul lui nu sunt eliberați nici în această perioadă.

În luna decembrie 1954, Ianolide este internat la secția de TBC-osos. Doctor curant în această secție era profesorul universitar Gheorghiu, deținut la rândul său. Pentru că era un om cu suflet mare doctorul le punea bolnavilor la dispoziție petice de hârtie rămase de la medicamente și cu care deținuții scriau cu ajutorul unui bețișor ascuțit. Astfel, secția TBC a devenit un fel de facultate în care se învăța filozofie, psihologie, pedagogie, matematici, chimie, limbi străine și multe altele, de la ale cărei ”cursuri” nu a lipsit nici Ioan[25].

Însă și aici, dragostea lui se va revărsa cu prisosință peste frații de suferință. Unul dintre aceștia, Mihai Pușcașu, va consemna în memoriile sale cum avea să se trezească dintr-o stare de febră avansată, în timp ce Ioan îi purta de grijă, ”schimbându-i o compresă pe frunte, ajutându-l a se ridica în capul oaselor, învăluindu-l cu un zâmbet blând, scăpat de sub mustăcioara-i neagră.”[25].

Reîntâlnirea la Aiud (1958-1964)

Introducere

Unii dintre deținuți, precum Ioan Ianolide, nu au fost niciodată eliberați începând cu 1941. Alții precum Arsenie Papacioc au fost eliberați temporar dar arestați din nou în 1958. Exista de asemenea o categorie de deținuți, membri ai Rugului Aprins, care nu fuseseră arestați până în acel moment. Toți acești deținuți aveau să se întâlnească sau să se reîntâlnească la Aiud, de data aceasta cu o experiență mult mai însemnată.

Dacă Ianolide era adolescent când își făcea ucenicia pe lângă Traian Trifan și Traian Marian, acum era un avvă al închisorilor, ieșind imediat în evidență ca un lider al misticilor din Aiud împreună cu acum ieromonahul Arsenie Papacioc.

„Pentru succesul procesului reeducării, desfășurat între anii 1959-1964, regimul a investit masiv, deopotrivă la nivel uman, instituțional și material. Astfel, la conducerea penitenciarului este adusă o nouă echipă, formată din tineri ofițeri de Securitate, în fruntea cărora se afla experimentatul colonel Gheorghe Crăciun. Se construiește un nou cadru instituțional, Grupul Operativ Aiud, asimilat unei regionale de Securitate, condus de colonelul Crăciun, și care avea ca principal obiectiv coordonarea reeducării deținuților legionari (...) Scopurile reeducării, din perspectiva regimului, au fost deopotrivă politice și umane: anihilarea capacității legionarilor de a-și relua activitatea politică după eliberare; desolidarizarea deținuților legionari de trecutul politic și asumarea publică a încadrării în noul regim; „autoflagelarea” politică și personală și, nu în ultimul rând, compromiterea morală a deținuților tocmai prin participarea la reeducare.”
(Dr. Dragoș Ursu[10])

Condamnarea grupului Ianolide

În 1958, „Securitatea va căuta să înnoiască condamnările foștilor deținuți, inclusiv a acelora care încă nu se eliberaseră”[25].

Dr. Dragoș Ursu explică procesul prin care grupul Ianolide este condamnat din nou, pe seama activității religioase din Târgu-Ocna:

Pentru activitatea de la Târgu-Ocna, în iunie 1959 se deschide un nou proces în care sunt incriminați toți membrii grupului Ianolide, considerat „grup infracțional organizat”. Rechizitoriul și motivarea condamnărilor devoalează modul în care Securitatea a instrumentalizat și condamnat dintr-o perspectivă politică viața religioasă a deținuților. Astfel, pentru regimul comunist, solidaritatea, meditația, rugăciunile în comun și efortul isihast reprezintă manifestări contrarevoluționare, iar aprofundarea disciplinelor teologice în vederea hirotoniei se transformă în pregătire legionară.
Procesul se constituie într-un exemplu concludent al represiunii împotriva credinței camuflate în spatele acuzațiilor politice. Se relevă astfel identitatea reală a martirilor, a căror suferință pentru Hristos era asimilată unei activități legionare. Regimul practică în mod conștient această manipulare pentru a conspira scopurile ultime ale represiunii - decreștinarea omului.

Condamnarea Rugului Aprins

Articol principal: Mișcarea Rugul Aprins.

Tot în acest timp, membrii Rugului Aprins sunt arestați abuziv, fiind acuzați de activitate legionară indiferent de faptul că nu a existat astfel de activitate printre ei. Printre ei, se găsesc și vechi membri ai grupului misticilor, precum Arsenie Papacioc care, împreună cu Ianolide, vor deveni noii lideri ai misticilor în această „regrupare”.

Condițiile la Aiud

În acest ultim experiment se folosește mai puțin violența fizică, unii dețiunți fiind deja închiși de peste 15-20 de ani. Este folosit un regim de exterminare prin violență psihică, înfometare, și izolare.

A existat, de asemenea, o reprimare a vieții spirituale activă. Rapoartele Colonelului Crăciun dau indicații cum să se procedeze: este scris în ele să se țină conferințe cu caracter explicit anti-religios, de propagare a ateismului, batjocorind Biblia, duminica dimineața când deținuții țineau liturghiile.

Liderii misticilor erau izolați în zarcă (Ianolide, Papacioc, Ioan Iovan). Ianolide a fost cel mai mult închis, fiind aproape permanent ținut în zarcă. Demostene Andronescu relata că „zarca era caracterizată de: foame, bătaie, frig, umilință, izolare completă, boli netratate, presiuni morale sistematice”[13].

Pentru deținuți, reeducarea la Aiud a însemnat „reeditarea celei de la Pitești, urmărindu-se crearea unei psihoze, conform căreia oamenii să ajungă la un asemenea grad de deformare psihologică, încît să-și autoimpute fapte din trecut, convingeri intime și credințe moștenite; să se năruie în ei prietenii și valori morale, să se orbească sufletele prin impunerea unor complexe hidoase de auto-disprețuire[26].

Activitatea misticilor

Activitatea misticilor, al căror număr a crescut în perioada comunistă a penitenciarului, este redată și în rapoartele informative ale Grupului Operativ:

Agentul „Olteț” semnalează că Nedelcu Nicolae, în discuții condamnă legionarii care nu sunt credincioși, se roagă aproape toată ziua și spune că și‑a găsit mulțumirea în rugăciune. Cunoaște Biblia și rugăciuni mai bine decât chiar preoții. Hârțan Ioan, la cererea Nedelcu Nicolae, oficiază slujbe religioase în cameră, spune rugăciunile înaintea meselor și face anafură care este dată și celorlalte camere[27]

Slujba la Aiud

Alături de sprijinul moral și sfatul duhovnicesc, părintele Arsenie se dedică întru totul vieții religioase din celulă, slujind zilnic (utrenie și liturghie) și predicând din Pateric, Filocalie și Pidalion.

Informatorul Andreescu Teodor detaliază cu privire la modul de săvârșire a Liturghiei de Arsenie Papacioc și obiectele de cult improvizate[28]:

A trecut ușor peste toate greutățile întâmpinate și a improvizat simplu și practic toate ustensilele care-i erau necesare. În loc de epitrahil, fără de care nu se putea face Sf. Slujbă, a făcut un laț din sfoară pe care dimineața îl trece cu multă evlavie, după ce mai întâi îl binecuvânta, pe după gât, când termină slujba îl înfășoară pe după un nasture de la haină. Soba ține loc de Sf. Masă, Sfânta Cruce din două bețe minuscule păstrate desfăcute, pentru a nu da nimic de bănuit. Pe acestea le potrivește cu multă grijă pe sobă înainte de a începe slujba de dimineață și pune în fața lor un lemn mai gros pentru a nu fi zărit prin vizetă, Sf. Disc, dintr-o bucată de lemn plată pe care o poartă cu multă grijă în buzunarul din dos al pantalonilor. Cana de apă ține loc de Sf. Potir, în care pune apă în loc de vin, și pâine oprește din rația primită dimineața tăind cu un anumit ritual numai din partea de deasupra, ca din Sf. Agneț. Singurul lucru care-i lipsește, Sf. Antimis, pe care nu-l mai poate improviza, pentru că trebui sfânt os de mucenic. Avea și din acesta la început (Sf. Mercurie), dar le-a pierdut cu multă durere într-o percheziție la Jilava. Până la ora 7, când vine deschiderea, Liturghia se termină și urmează momentul împărtășirii, când fiecare din cei din cameră trec pe rând primind câte o bucățică de pâine și o înghițitură de apă. „Eu fac slujba ca la Biserică și dacă bunul Dumnezeu vede nevoința noastră și vrea, pâinea aceasta și apa sunt chiar trupul și sângele Său”, încerca părintele să scuze lipsurile în care era obligat să oficieze slujba, și, pentru că această practică este oficiată zilnic, acum fiecare pe rând dă din pâinea sa bucata care e folosită a doua zi ca împărtășanie.

Nu doar Pr. Papacioc făcea asta: Pr. Ioan Iovan și el săvârșea Sfânta Liturghie în fiecare zi, iar acum, spre deosebire de începuturile din 1940, erau mulți preoți închiși: Sofian Boghiu, Teodor Bej, Dumitru Stăniloae, Daniil Sandu Tudor, Ilarion Felea, Adrian Făgețeanu, ș.a.

„În momentele de prigoană, în momentele de mari încercări pentru Biserică, Sfânta Liturghie se mai poate sluji și fără antimis pe pieptul unui muribund. Părintele Iustin a slujit 3 sfinte liturghii în astfel de situații. (...) Majoritatea știau Sf Liturghia pe de rost (...) Nu era vin (...) atât de încercată a fost această credință încât au slujit cu apă și au desăvârșit această credință a prefacerii apei în vin și acea apă s-a prefăcut în vin.”
(Starețul Augustin Varvaruc[29])

Convertiri

Introducere

„A te crampona pe aceste poziții vechi înseamnă irosire inutilă de energie și în ultimă instanță sinucidere. Or, sinuciderea este în contradicție cu teza creștină. Primul comandament, azi, este salvarea bisericii, și aceasta are nevoie de luptători.”
(Pr. Arsenie Papacioc[30])

Deși mulți se considerau creștini, numai contactul cu misticii i-a adus la o conștiință duhovnicească a ce înseamnă creștinismul. Astfel, când s-au efectuat eliberările în 1964, cei mai mulți deținuți adoptaseră principiile, lupta, și teza grupului mistic.

Corneliu Hartaș

Minimalizarea identității politice în detrimentul asumării credinței se regăsește la un număr însemnat de deținuți

Un exemplu relevant fiind cel al deținutului Corneliu Hartaș, despre care s‑a semnalat că:

în ultimul timp a căzut într‑o manie religioasă, rugându‑se toată ziua. În timp cât se roagă, stă cu picioarele adunate sub el și cu o legătură peste ochi. Susține că pe el nu‑l mai interesează politicul, că de la legionar, el s‑a ridicat cu o treaptă mai sus, spre sfințenie, crezându‑se sfânt, afirmând că pentru el închisoarea a fost o binefacere, căci l‑a făcut să‑l regăsească pe Dumnezeu. Cunoaște Evanghelia lui Ioan, cuvânt cu cuvânt, fără nicio greșeală și susține că atunci când va merge acasă o va readuce la adevărata credință și pe soția lui.

Manifestări comune

Alături de manifestări individuale ale religiozității, întâlnim și momente ce exprimă comuniunea credinței, precum cel din 13 septembrie 1959 când, „fiind triați pentru muncă aproximativ 150 deținuți ce se găseau într‑o cameră mare, fiind duminică, s‑au adunat mai mulți la un loc printre care și Niculescu Sebastian și alții pe care agentul nu‑i cunoaște, și au ascultat acatistul”[31]

Pr. Teodor Bej

Un rol central în desfășurarea și generalizarea preocupărilor spirituale a aparținut preoților, a căror activitate „dușmănoasă” era semnalată de către Grupul Operativ: „Preoții și studenții în teologie întrețin în rău starea de spirit întrucât preoții în preajma sărbătorilor întreabă „cine se spovedește” sau „cine se împărtășește” sau că începe postul și așa mai departe, nu toți dar unii din ei și aș putea spune că majoritatea”[32].

Un asemenea preot este Teodor Bej, asupra căruia s‑a deschis acțiune de urmărire informativă încă din 1952, când a fost unul dintre organizatorii slujbei de Înviere oficiate de către deținuți în mina de la Baia Sprie. Fiind considerat element periculos, deoarece „este un nume bine cunoscut între legionari și este deosebit de activ în răspândirea Bibliei”, colonelul Crăciun a înaintat conducerii ministerului, în preajma eliberării acestuia (mai 1963), propunerea trimiterii în judecată, sau a fixării domiciliului obligatoriu în localitatea Fundata, Slobozia.

Pentru a argumenta propunerea făcută, colonelul Crăciun atașa raportului o notă informativă în care erau redate discuțiile dintre Teodor Bej, Adrian Mărăscu, Nicolae Grebenea și Nicolae Cojocaru, din perioada 12‑18 februarie 1963.

Poziția profetică a părintelui Bej reliefează soliditatea convingerilor anticomuniste, fundamentate religios, reprezentând un îndemn la rezistență adresat, deopotrivă, colegilor de celulă, dar și contemporanilor săi:

„Comunismul este fiara roșie de la apocalipsă. Actele comunismului au devenit fapte și au stăpânit puterea de credință cu toată spurcăciunea și cu moartea trupească și sufletească a oamenilor de azi. Dacă nu ne vom trezi și nu vom porni la luptă vrășmașă împotriva fiilor răsculați ai întunericului, prăbușirea va veni și aici. Să nu lăsăm urmașilor noștri o țară fără biserici, o casă fără icoane și un suflet fără Dumnezeu.”
(Pr. Teodor Bej[33])

Reacția ministerului față de o asemenea atitudine nu s‑a lăsat așteptată, locotenent‑colonelul Olimpiu notificând raportul colonelului Crăciun: „Cred că trimiterea în judecată nu se poate face. Propun ca ancheta să se facă la Aiud. De asemenea cred că e cazul ca să prezentăm propunerea ca B.T. (Bej Teodor) să fie internat la Periprava și să fie urmărit informativ în continuare”.

Dumitru Uță

Doctorul Dumitru Uță a fost alături de deținuți încă din 1941. Dr. Dragoș Ursu îl descrie astfel[10]:

Aflat într-o permanentă căutare spirituală și animat de dorința de a-i sprijini pe ceilalți deținuți, doctorul Uță a oscilat de-a lungul experienței carcerale între grupul misticilor, de care se apropie, fără să-i aparțină, în perioada antonesciană, și speranțele politice ale legionarilor.
În perioada reeducării de la Aiud îl reîntâlnește pe părintele Arsenie Papacioc, care-i devine duhovnic. Apropierea de Arsenie Papacioc îi limpezește căutările, Dumitru Uță „subordonând totul elementului religios și interpretând totul sub acest unghi”, cum nota informatorul „Andreescu Teodor”.
Perspectiva religioasă în care doctorul Uță se străduia să interpreteze întreaga viață s-a reflectat și în viziunea pe care acesta o avea asupra vieții sociale sau politice, într-o discuție din mai 1964 cu Gheorghe Ungurașu susținând că „oamenii trebuie să ajungă la un moment dat să se conducă în stat după principiile creștine”.

Legionar „intransigent”

Ilie Niculescu, fost „intransigent” din grupul lui Victor Biriș, ajunge la o conștiință creștină, abandonând principiile legionare[34]:

Decenii de-a-rândul ne-am hrănit cu conștiința că suntem mai mult decât un partid politic, și chiar mai mult decât o școală: că suntem o religie și am acordat ideologiei și luptei noastre atributele adevărurilor absolute. (...) Acum trebuie să pricepem că nu comunitatea neamului, ci cea a bisericii operează mântuirea omului și că pretenția mesianismului nostru legionar nu a fost altceva decât o încercare de a ne substitui funcțiunii soteriologice a bisericii.
Trebuie să ne dăm seama că, prin politizarea patronajului arhanghelului Mihail, noi i-am limitat cultul – aruncându-l în subversivitate, odată cu noi – că i-am deformat sensul moral, transformându-i simbolul spiritual al sabiei în armă de violență și asasinat; că i-am degradat imaginea iconografică, transformând-o în insignă politică.
Măcar acum trebuie să recunoaștem că această falsă viziune asupra creștinismului ne-a creat orgoliul de a ne considera o cruciadă modernă și că nu numai că n-am izbutit că promovăm o linie de înaltă trăire religioasă, așa cum năzuiam, dar ne-am pomenit că nefericita noastră istorie a fost străbătută de un curent morbid înlăuntrul căruia s-au petrecut numeroase acte de violență, mergând până la crimă.
E momentul să știm că asasinatul chiar când este făcut în numele neamului, nu poate fi justificat cu texte biblice, că jertfa legionară, mergând până la sacrificarea mântuirii proprii, nu poate fi o jertfă creștină, ci, dimpotrivă, anularea însăși a calității de creștin; că, prin enunțarea și însumarea jertfei nicadorice, ne-am plasat de-a dreptul în plină erezie origenistă, oficial condamnată de biserica universală, prin hotărâre ecumenică.
Astăzi e necesar să mărturisesc că, amestecarea planului religios cu cel politic a dus, până la urmă, la sacrificarea celui dintâi, că prin aceasta am făcut un rău serviciu integrității doctrinare a fiecăruia dintre noi și că, deși am fost credincioși, n-am fost totdeauna bine credincioși, ci adeseori rău credincioși.
În ceea ce mă privește, îmi dau astăzi seama de toate acestea și declar că nu înțeleg să fac din credința mea religioasă nici un fel de instrument de luptă politică.
Vă spun, pentru mine garantez mult mai puțin, că am dat dovadă că sunt încă solid ancorat într-o orientare, dar pentru un Virgil Maxim, pentru Naidin, pentru Papacioc, pentru un Ianolide, sau care mai sunt acolo în Zarcă, pentru aceștia garantez. De ce? Pentru că în alte împrejurări, nu în momentul de față când, orișicât pentru fiecare apare în fața ochilor o posibilitate de a se elibera și este tentat de a face anumite concesii. Dar acești tineri care acum 20 de ani erau cu totul altfel orientați și încă de acum 20 de ani spuneau că este greșit și trebuie găsită o altă orientare, au mers pe linia aceasta creștină integrală, eu pe aceștia îi cred. Pentru ei nu se pune problema unei despărțiri de Mișcarea Legionară, pentru că ei au operat-o în conștiință, nu au operat-o formal, așa cum se întâmplă cu X, cu Y, cu Z. Deci în conștiința lor ei nu mai sunt legionari și condamnă legionarismul ca o aberație sau ca o erezie în raport de orientarea lor creștină.

Eliberările din 1964

„Le numesc Sfinte Moaște chiar dacă nu există un veridct clar al Sfântului Sinod, o spun din evlavie, din credință, din mărturiile pe care le am legate de cei care au suferit în închisorile din Aiud, și nu am nicio îndoială în privința această.”
(Starețul Augustin Varvaruc[35])

Ultimele rapoarte

Pe finalul reeducării din Aiud, în aprilie 1964, colonelul Crăciun face un raport sinteză al deținuților care se opun reeducării sau care reprezintă un pericol pentru regim. În acel raport, el spune că dintre cei ce refuză reeducarea „prima categorie, cea mai numeroasă și pe care o considerăm cea mai periculoasă este a deținuților mistici”[36] care „nu renunță la credința creștină”. A doua categorie este a celor „oscilanți” care acceptaseră formal reeducarea, iar ultima era cei ce spun pe față că sunt și rămân pe viață legionari.

Totuși regimul îi considera mai periculoși pe misticii care renunță la viața politică decât pe cei care spuneau pe față că sunt și rămân legionari. Până la urmă misticii erau cei mai periculoși deoarece regimul „nu îi mai puteau controla; erau învingătorii deplini ai comunismului”[37].

În iulie 1964, colonelul Crăciun face un raport extins cu numele care au refuzat complet reeducarea, iar pe această listă „se regăsesc întru totul deținuții mistici”: Ioan Ianolide, Arsenie Papacioc, Nicolae Mazăre, Marin Naidim, Virgil Maxim, Ioan Iovan, și restul.

Sfârșitul detenției

Luna următoare, în august 1964, se încheie detenția și deținuții sunt eliberați.

Despre Ioan Ianolide, colonelul Crăciun scrie, că „a plecat în libertate ca un mistic încarnat” și că „prezintă pericol de propagare a misticismului.”

Profeția lui Aurel Călin

Aurel Călin avea „o discuție profetică”[38] în 1961, când nici nu se știa dacă deținuții vor fi eliberați vreodată. El spunea că aici la Aiud o să se ridice o catedrală în memoria celor ce au murit în închisoarea Aiudului și celelalte închisori comuniste, și o să se construiască un muzeu care să conțină date despre fiecare deținut.

Aceasta s-a întâmplat după 1990.

Note

  1. 1,0 1,1 Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (A.C.N.S.A.S.),fond Documentar, dosar nr. 12609, vol. 6, f. 78.
  2. A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 233727, vol. 1, f. 177
  3. 3,0 3,1 3,2 3,3 3,4 3,5 3,6 3,7 Ioan Ianolide. Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4
  4. TVR Târgu-Mureș. Biruitorii Grupul Misticilor din Aiud, partea a 7-a, YouTube. URL: https://www.youtube.com/watch?v=mhThMlqu2-c
  5. 5,0 5,1 TVR Târgu-Mureș. Biruitorii Grupul Misticilor din Aiud, partea 1, YouTube. URL: https://www.youtube.com/watch?v=oLGdoIgFi8o
  6. Mărturia lui Nicu Mazăre – Mărturisesc…. Robul 1036, ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 93-97. URL: https://fericiticeiprigoniti.net/viata-noastra-trebuie-sa-se-desfasoare-in-cadrul-paragrafelor-legii-dumnezeiesti/
  7. A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 259801, vol. 1, f. 47.
  8. A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 375778, vol. 2, f. 10
  9. ANIC, fond Ministerul de Interne, dosar nr. 15/1942, f. 82.
  10. 10,0 10,1 10,2 10,3 Dragoș Ursu, Misticism și reeducare. Avataruri ale confruntării dintre deținuți și regim în cadrul reeducării de la Aiud, Caietele CNSAS: Reeducare și propagandă. Revistă semestrială editată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Anul VIII, nr. 2 (16)/2015.
  11. Confrom Dr. Dragoș Ursu, „deținutul Nicolae Orbulescu, contemporan cu misticii în închisoarea Aiud în perioada antonesciană, devine în timpul reeducării una din sursele cele mai active ale colonelului Crăciun, oferind informații despre activitatea deținuților din penitenciarului Aiud, din 1941 până în perioada reeducării.”
  12. 12,0 12,1 Dr. Dragoș Ursu, Grupul misticilor din temnița Aiudului, Ziarul Lumina, 19 martie 2017. URL: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/grupul-misticilor-din-temnita-aiudului-120907.html
  13. 13,0 13,1 Demostene Andronescu. Reeducarea de la Aiud, Lucrare publicată în serial în revista Puncte Cardinale,în anii 1993 - 1996 numerele 8/93 - 2/96
  14. TVR Târgu-Mureș. Biruitorii Grupul Misticilor din Aiud, partea a 3-a, YouTube. URL: https://www.youtube.com/watch?v=NfgN58Z4HcE
  15. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002.
  16. Dr. Dragoș Ursu, Istoria sistemului concentraționar comunist: Fenomenul reeducării de la închisoarea Aiud - Rezumatul tezei de doctorat, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de istorie și filosofie, școala doctorală „Istorie, cultură, civilizație”, 2019. URL: https://teze.doctorat.ubbcluj.ro/doctorat/teza/fisier/5115
  17. A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 13845, vol. 10, f. 226.
  18. A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 185003, vol. 3, f. 183
  19. Arhimandrit Roman Braga, RUGUL APRINS, Lumină Lină, Mai 1991. URL: https://www.candelarugulaprins.ro/rugul-aprins-arhimandrit-roman-braga-%e2%80%a02015/
  20. TVR Târgu-Mureș. Biruitorii Grupul Misticilor din Aiud, partea a 7-a, YouTube. URL: https://www.youtube.com/watch?v=mhThMlqu2-c
  21. Ciprian Voicilă, Dumitru Uță, doctorul fără de arginți. Ziarul Lumina, 11 februarie 2024. URL: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/dumitru-uta-doctorul-fara-de-arginti-187197.html
  22. 22,0 22,1 22,2 Dr. Dragoș Ursu. Ioan Ianolide, misticul închisorilor comuniste Ziarul Lumina, 5 februarie 2017. URL: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/ioan-ianolide-misticul-inchisorilor-comuniste-119536.html
  23. 23,0 23,1 23,2 23,3 23,4 Teologul Vasilică Militaru. Biserica din temniță: mărturisire și jertfă creștină în închisorile comuniste România 1948-1964, Bacău: Vicovia, 2008. ISBN 978-973-85459-7-7.
  24. TVR Târgu-Mureș. Biruitorii Grupul Misticilor din Aiud, partea a 4-a, YouTube. URL: https://www.youtube.com/watch?v=RZZWOqbX7K8
  25. 25,0 25,1 25,2 Dan Tudorache. Viața lui Ioan Ianolide. URL: https://ioanianolide.wordpress.com/viata/
  26. Ion Cîrja, Întoarcerea din infern, 1969-1972
  27. ACNSAS, fond Documentar, dosar 13.484, vol. 2, ff. 28‑29.
  28. A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 185003, vol. 3, ff. 194-195
  29. TVR Târgu-Mureș. Biruitorii Grupul Misticilor din Aiud, partea a 6-a, YouTube. URL: https://www.youtube.com/watch?v=HAhX1wl0tkg
  30. A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 185003, vol. 3, f. 183
  31. ACNSAS, fond Documentar, dosar 13.484, vol. 2, ff. 28‑29.
  32. Dr. Dragoș Ursu. Reeducare și viață cotidiană în penitenciarul Aiud, Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Volumul VIII, 2013
  33. ACNSAS, fond Documentar, dosar 13.484, vol. 13, f. 74.
  34. A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 375778, vol. 1, ff. 294-294
  35. TVR Târgu-Mureș. Biruitorii Grupul Misticilor din Aiud, partea a 7-a, YouTube. URL: https://www.youtube.com/watch?v=mhThMlqu2-c
  36. TVR Târgu-Mureș. Biruitorii Grupul Misticilor din Aiud, partea a 9-a, YouTube. URL: https://www.youtube.com/watch?v=Zg1q9cQlGhg
  37. TVR Târgu-Mureș. Biruitorii Grupul Misticilor din Aiud, partea a 9-a, YouTube. URL: https://www.youtube.com/watch?v=Zg1q9cQlGhg
  38. TVR Târgu-Mureș. Biruitorii Grupul Misticilor din Aiud, partea a 7-a, YouTube. URL: https://www.youtube.com/watch?v=mhThMlqu2-c

Surse

Memorialistică

Dr. Dragoș Ursu

  • Dr. Dragoș Ursu, Misticism și reeducare. Avataruri ale confruntării dintre deținuți și regim în cadrul reeducării de la Aiud, Caietele CNSAS: Reeducare și propagandă. Revistă semestrială editată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Anul VIII, nr. 2 (16)/2015.
  • Dr. Dragoș Ursu, Istoria sistemului concentraționar comunist: Fenomenul reeducării de la închisoarea Aiud - Rezumatul tezei de doctorat, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de istorie și filosofie, școala doctorală „Istorie, cultură, civilizație”, 2019.
  • Dr. Dragoș Ursu. Reeducare și viață cotidiană în penitenciarul Aiud, Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Volumul VIII, 2013
  • Dr. Dragoș Ursu, Grupul misticilor din temnița Aiudului, Ziarul Lumina, 19 martie 2017. URL: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/grupul-misticilor-din-temnita-aiudului-120907.html
  • Dr. Dragoș Ursu, Ioan Ianolide, misticul închisorilor comuniste, Ziarul Lumina, 5 februarie 2017. URL: https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/ioan-ianolide-misticul-inchisorilor-comuniste-119536.html

Altele