Arsenie (Boca)

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Părintele Arsenie Boca

Arsenie Boca (n. 29 septembrie 1910, Vaţa de Sus, jud. Hunedoara - m. 28 noiembrie 1989, Sinaia), a fost un ieromonah, teolog şi artist român din secolul XX.

Biografie

S-a născut la 29 septembrie 1910 la Vața de Sus în județul Hunedoara. Părinții săi, Iosif și Cristina, i-au pus la botez numele de Zian.

Studiile şi formarea

Zian Boca a făcut școala primară în satul natal (4 clase). A urmat apoi Liceul naţional ortodox "Avram Iancu" din Brad, pe care l-a terminat ca şef de promoţie în 1929. În acelaşi an se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, pe care o absolvă în 1933. Primeşte o bursă din partea Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, pentru a urma cursurile Institutului de Arte Frumoase din Bucureşti. În paralel, audiază cursurile de medicină (în special cele de anatomie) ţinute de profesorul Francisc Rainer şi pe cele de mistică creştină predate de Nichifor Crainic.

Frecventează și alte cursuri în domeniul culturii și artei.

Remarcându-i talentul artistic, profesorul Costin Petrescu i-a încredinţat pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul de la Ateneul Român. Trimis de chiriarhul său, călătoreşte la Muntele Athos pentru documentare şi experienţă duhovnicească.

Hirotonirea şi tunderea în monahism la Mănăstirea Sâmbăta

Pe 29 septembrie 1935 este hirotonit diacon celibatar de către mitropolitul Nicolae Bălan. În anul 1939 petrece trei luni la Schitul Românesc Prodromu de la Muntele Athos, apoi este închinoviat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus (judeţul Braşov), iar la 3 mai 1940, în Vinerea Izvorului Tămăduirii din acel an, este tuns în monahism, primind acum numele de Arsenie. La 10 aprilie 1942 este hirotonit preot.

Din 1940 declanşează la Mănăstirea de Sâmbăta de Sus ceea ce s-a numit "mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta", despre care Nichifor Crainic spunea: "Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir Constantin Brâncoveanu!". Mișcarea de aici capătă o anvergură națională până în 1948, când este obligat să părăsească această mănăstire. La 7 mai 1948, de Izvorul Tămăduirii, este ultimul mare praznic sărbătorit la Sâmbăta.

Tot în 1948 Patriarhul Justinian se gândește să-l cheme pe Părintele Arsenie la treapta arhieriei, dar renunță în urma violenței cu care Părintele era hărțuit de Securitate/Siguranță.

Mănăstirea Prislop

1948 - în 25 noiembrie Mitropolitul Nicolae Bălan îl aduce personal pe ieromonahul Arsenie Boca la Mănăstirea Prislop.

1949 - în 8 mai, de pomenirea Sfântului Ioan Evanghelistul, este primul hram la Prislop.

1949 - în 14 septembrie, de Înălţarea Sfintei Cruci, Vlădica Andrei săvârşeşte, în curtea mănăstirii, prima liturghie arhierească ortodoxă. Cu acest prilej, Părintele stareţ Arsenie este hirotesit protosinghel.

1950 - Activitatea Părintelui Arsenie ca stareţ se încheie în 1950. Prislopul devine mănăstire de maici. Părintele rămâne în continuare la Prislop ca duhovnic, ajutat pentru o vreme şi de Ieromonahul Dometie Manolache.

1951 - în noaptea de 15 spre 16 ianuarie oamenii autorităţii de stat îl „ridică” pe Părintele Arsenie pentru anchetă. Nu se prezintă nici un ordin. Procedeul e brutal. Părintele este dus la Canal.

1952 - în 17 martie este eliberat. Se întoarce la Prislop în aprilie. Participă la slujbe, pictează şi lucrează în grădina mănăstirii. Evită contactul cu pelerinii.

1955 - Este anchetat la Timişoara. Urmează 6 luni de detenţie.

1959 - Prin actul Episcopiei Aradului nr. 2407/1959 semnat şi parafat de Episcopul Andrei Mageru, este îndepărtat din mănăstire.

București

1959 - Părintele Arsenie îşi începe pribegia în Bucureşti. Este angajat la Biserica Sfântul Elefterie ca pictor secund pe lângă pictorul Vasile Rudeanu.

1961 - Este angajat la Atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor.

1968 - Iese la pensie. începe pictura bisericii parohiale din Drăgănescu, de lângă Bucureşti.

Între București și Sinaia

1969-1989 - După izgonirea forţată din Mănăstirea Prislop, obştea de maici se reorganizează într-un aşezământ mănăstiresc în oraşul Sinaia (acum Metocul Mănăstirii Prislop). În acest aşezământ Părintele Arsenie şi-a avut chilia şi atelierul de pictură din anul 1969 până în anul 1989. Aici lasă într-o rânduială desăvârşită predici, meditaţii şi desene.

1989 - în 28 noiembrie se mută la Domnul. Prohodit de o mulţime impresionantă de credincioşi, Părintele Arsenie este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Prislop, în ziua de 4 decembrie 1989.

Contribuţia la colecţia Filocalia

Începând cu anul 1939, Părintele Arsenie îl ajută pe părintele profesor Dumitru Stăniloae (fostul său profesor de la Sibiu) în demersul de a traduce Filocalia. Îi aduce o serie de manuscrise din călătoria la Muntele Athos, îl încurajează la lucru, recitind textele, scrie după dictarea Părintelui Stăniloae, realizează coperta colecţiei, susţine lucrarea pentru tipărire prin numărul mare de abonamente pe care le procură. Drept pentru care Părintele Dumitru Stăniloae îl numește "ctitor de frunte al Filocaliei româneşti".

Prigoana

Încă din 1943 intră în vizorul Siguranței, pe baza unor presupuse legături cu Mișcarea Legionară. În 1945 este anchetat la Râmnicu Vâlcea, iar în 1946 la Brașov.

Imediat după instaurarea regimului comunist, Părintele Arsenie a intrat în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948 și anchetat la Făgăraș, pentru a-i fi ajutat creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului. Atât pentru aceste bănuieli, cât şi datorită notorietăţii sale în creştere printre credincioşii creştini, este anchetat de Securitate, invocându-se pretinse legături cu Mişcarea Legionară. Părintele Arsenie a respins însă acuzaţiile, demonstrând inexistenţa oricărei legături cu lumea politică.

Strămutat forţat de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop (1948), devine acolo stareţ; iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas acolo ca duhovnic până în 1959, când comuniştii au risipit obştea şi părintelui Arsenie Boca i-au stabilit domiciliul forţat la Bucureşti.

Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg.

A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ţinut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu supravegheat de Securitate (iar ultima acţiune de urmărire, consemnată în dosarul său, datează din perioada 5 februarie 1975 - 29 septembrie 1989).

În ultima parte a vieţii avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu - unde a pictat biserica timp de 15 ani, începând din 1968 - şi Sinaia, unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde obişnuia să se retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochii, la 28 noiembrie 1989, în vârstă de 79 de ani. A fost înmormântat, după dorinţa proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989.

Mormântul părintelui Arsenie de la mănăstirea Prislop constituie azi unul din importantele locuri de pelerinaj din ţară, unii considerându-l sfânt pe Părintele Arsenie Boca.

Autobiografia scrisă după arestarea de către Securitate

„Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vața de Sus, jud. Hunedoara. Școala primară și liceul în orășelul Brad, același județ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinație spre singurătate și spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Așa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele rațiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.”

La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie și foarte bun pedagog cu fiul său. Știu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi și n-am uitat până acum, și de multe ori mi-a folosit în viață.

În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul și muzica. Terminând liceul și luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre științele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviație la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinația contemplativă, sau speculativă și în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.

În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram și bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor și nici nu mă înduram, întrucât era divorțată de tata iar eu eram dat tatii prin sentința de divorț, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la școală. În timpul teologiei mi se lămurea frumusețea chipului viețuirii călugărești și doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieții. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine și cât mai fără corespondență, ca oarecum să mă uite și să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Așa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoștință cu fete. Ceea ce n-am reușit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie și fetelor să studieze teologia, și m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoștințe în oraș am izbutit să n-am. Asta am reușit toată vremea teologiei, deși făceam parte și din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, și care era mixtă. Aveam problema voinței în stăpânirea simțurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experiență, cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărțile asupra actelor reflexe, și asupra instinctelor, că anume sunt independente de voință și controlul conștiinței. Experiența mea personală însă mi-a dovedit că acțiunea voinței și a conștiinței se poate întinde și peste instincte și actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri și studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din București, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din București, și-mi parveneau pe această cale.

Toate acestea mă interesau să le aflu și să le probez în vederea călugăriei. Mă abțineam de la „voia în oraș”, ci stam în curtea școlii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieșeam în oraș decât dacă trebuia în interesul școlii, a vreunui profesor, sau însoțiți de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat și n-am învățat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – și mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac așa ceva.

De viața altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferență și necunoștință. Toate preocupările mele erau și sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă știu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie își alesese nevoința tăcerii, prin care s-a desăvârșit interior.

Teza de licență în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârșire interioară a omului, și purta titlul: „Încercări asupra vieții duhovnicești”. Terminam teologia prin 1933.

În vacanță mă ocupam cu pictura.

Pictura mi-a lungit școala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din București, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Șirato, Costin Petrescu și Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor și grevelor studențești, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea și cunoștințele de anatomie și antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-și țină cursul. Abia aci m-am lovit de mișcările politice studențești, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mișcări studențești n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universității, ci ca o școală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenții ce să se poată înscrie în centrul studențesc București. Am fost complet în afară de orice mișcare studențească sau înscriere în vreo mișcare politică.

Vremea în București am petrecut-o nelipsind de la școală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineața și mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanție pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau și studenți legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Școala mă absorbea total și n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)

Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind și discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Așa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în românește, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.

În vremea aceea, mișcarea legionară era în toi și se discuta de ea în toate părțile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinație către mișcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morți, Moța și Marin, am ieșit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviței”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviței. Deci am privit o parte din convoi și pe cei doi morți. Atâta tot.

Colegi la școală am avut de toate soiurile și neamurile. Aveam, la alți profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roșie, însă discuții n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Ițhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu ești evreu și eu creștin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine și tu n-ai să te poți supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viață.

Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.

Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieși din țară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obținut pașaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliției din Sibiu.

Iar întrucât eram diacon, am obținut și încuviințările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului și a Atenei, precum și a celor două guverne: român și grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârșirea interioară prin meșteșugul călugăriei.

M-am întors în țară la 8 iunie 1938. Țin minte data pe aceea, că intrând în țară prin Moravița am văzut drapelele românești, de acel 8 Iunie de odată.

De la data aceasta, până la Paștile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învățat la Chișinău cu niște meșteri ruși poleitura cu aur „cicanca”, și alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.

În Vinerea Izvorului după Paștile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.

Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul și singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraș. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învățat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor și evlavie la Mănăstire și călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoția – eu simțindu-mă nevrednic. A primit-o. Așa au început slujbele la Mănăstire după puteri.

Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deși nu eram preot. Știam că tot ce pățesc oamenii, li se trage de pe urma greșelilor sau păcatelor. Așa m-am văzut silit să primesc preoția și misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat și Om adevărat, precum și a sfințirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viață. I-am învățat să fie curați față de oameni și față de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetățenească, dajdie etc.) și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat și trup curățit de patimi).

Despre această învățătură, martori îmi sunt toți cei ce-au ascultat povețele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toți oamenii, fără deosebire, și viața curată, care fac cu putință reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăși în Împărăția de obârșie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cumințeniei și a iubirii noastre, pe pământ, în stadia și arena vieții.

Asta îmi este toată misiunea și rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deși eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părțile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu și sfințirea oamenilor prin iubire.

De alte gânduri și rosturi sunt străin.”
(R. Vâlcii. 17 iulie 1945 Ieromonahul Arsenie.)


Scrieri

Deşi se pare că ultima dorinţă a Părintelui Arsenie a fost ca opera sa să nu fie publicată, totuşi după căderea comunismului mai multe din scrierile sale care au circulat în manuscris (şi adesea în mai multe forme) au fost publicate:

  • Părintele Arsenie Boca, Cărarea împărăţiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului şi Mănăstirea Prislop, 1995
  • Ioan Gînscă, Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002 - ISBN 973-85376-5-7
  • Arhim. Serafim Popescu, Mărgăritare duhovniceşti - Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca, Editura Pelerinul, 2002
  • Părintele Arsenie Boca, Trepte spre vieţuirea în monahism, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003 - ISBN 973-85376-6-5
  • Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Pr. Arsenie Boca, Editura Agaton, Făgăraş, 2004
  • Arsenie Boca - Fotografii şi ziceri (12 fotografii, scurtă biografie, 103 ziceri), Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2005 - ISBN 973-87255-0-X
  • Părintele Arsenie Boca - Biserica de la Drăgănescu: "Capelă Sixtină" a Ortodoxiei româneşti, Deva, 2005
  • Noi mărturii despre Părintele Arsenie Boca, Editura Agaton, Făgăraş, 2005
  • Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Deva, 2006

Învățătura

Selecție din zicerile Părintelui Arsenie Boca:

  • Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.
  • Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine.
  • Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu.
  • Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui pe noi înşine, pe viaţă.
  • Este neînchipuit de mare nepotrivire între ce cer oamenii de la Dumnezeu şi între ce cere Dumnezeu oamenilor.
  • Cred că cea mai deformată fiinţă în capul oamenilor este Dumnezeu.
  • Grija omului de Dumnezeu simplifică grija omului de om.
  • Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.
  • Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.
  • Dumnezeu coboară între oameni şi suie oamenii la Sine pe scara Sfintei Liturghii.
  • Zicea Părintele Arsenie referindu-se la trup: Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate.
  • Aşa creşte cel care face ascultare o personalitate a spiritului, când izbuteşte să treacă peste grămada sa de oase ca şi cum ar trece altul.
  • Ascultarea stinge personalitatea de pe planul lumii şi, dacă e ceva de capul ascultătorului, toată înzestrarea lui se preschimbă în sfinţenie, pe care, de multe ori, se poate întâmpla să n-o ştie nimeni fără numai Dumnezeu.
  • Păstrarea capacităţii de încadrare în disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale.
  • Când ţi-a dat Dumnezeu un dar, asigură-l cu întrebarea şi ocroteşte-l cu smerenia şi cu atât mai vârtos nu ieşi din sfatul unuia dintre nebăgaţii în seamă slujitori ai lui Dumnezeu.
  • Convertirea talentelor este un mare talent. Înzestrările lui Dumnezeu nu sunt date ca simple ornamente de care să ne bucurăm numai noi.
  • Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale, căci cel rău ştie doar ce vorbeşti nu şi ce gândeşti şi ţi le nimiceşte.
  • Nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.
  • Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti.
  • De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!
  • Călugăria slăbeşte în suflete slabe şi se întăreşte în suflete mari.
  • Lepădarea de lume e o convingere, pe care poţi s-o ai şi-n mijlocul lumii stând, precum poţi să n-o ai în mijlocul pustiei petrecând.
  • Mirenii mai vin la mănăstire pentru rugăciune, călugării nu se mai duc în lume să se odihnească. Toate profesiunile au vacanţă sau concediu, numai călugăria nu. Aşa ceva ar însemna încetarea călugăriei.
  • Un călugăr trist este un călugăr cu luminile stinse.
  • Dintre cele trei făgăduinţe monahale, cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile minţii care „discută” cu Dumnezeu, în loc să asculte fără discuţie.
  • Adevărul este fiinţă vie.
  • Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare, este starea omului împotriva adevărului.
  • Focul iubirii divine, de dragul Adevărului, între potrivnici se aprinde şi se menţine.
  • Aşa sunt gândurile de hulă: răbufniri de păcură în raza de soare.
  • Credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului.
  • Ateismul este o infirmitate, o monstruozitate şi o eroare fundamentală a naturii umane.
  • Necredincioşii, spre ruşinea noastră, îşi cred necredinţei lor mai mult decât credem noi credinţa noastră.
  • Religia nu face ştiinţă, ci conştiinţă.
  • Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbia răutăţii. Orbia răutăţii nu are leac, dar are pedeapsă.
  • Nimic mai greu, mai periculos decât să te lupţi cu îngustimea şi cu formalismul.
  • Sunt multe chipuri de a intra în împărăţia lui Dumnezeu, dar numai o singură uşă: Iisus.
  • Iisus doreşte de la toţi credincioşii lumii o linişte de adâncime: liniştea credinţei în Dumnezeu. Aceasta ar da de înţeles că în jurul unui om liniştit (din cauza rădăcinilor lui în cer) se face linişte pe pământ.
  • Păcătoşii au un prieten, pe Iisus. Din momentul în care cunoşti că eşti păcătos, te-ai schimbat din vrăjmaşul lui Dumnezeu în prietenul lui Dumnezeu.
  • E bine ca povăţuitorii să grăiască totdeauna din conştiinţa slujirii lui Hristos, ca în faţa lui Hristos şi atunci vor fi blânzi întru dojană şi smeriţi întru mustrare.
  • Dacă Domnul e ascuns în poruncile Sale, fireşte că este şi în strădania pentru dobândirea virtuţilor. El este puterea sau sufletul nevoinţelor virtuţii.
  • Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materială şi cu faţa pe crucea spirituală.
  • Aceasta este raţiunea ascunsă a Providenţei: toată lumea este ispitită să se ciocnească de Iisus.
  • În legătură cu sexualitatea în familie, Părintele Arsenie zicea: Nici abuzul, nici refuzul.
  • Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină.
  • Naşteţi-vă sfinţi!
  • Tinerii să se mute de la bătrânii care le strică casa.
  • Copiii nefăcuţi strică pe cei făcuţi.
  • Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia.
  • Cei care opresc copiii de la credinţă sunt osândiţi mai rău ca sinucigaşii.
  • Dacă nu poţi vorbi cu copiii tăi despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu despre ei.
  • Cine face curte nu face carte.
  • Nu te răspândi cu multe cărţi.
  • Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!
  • Din cauza avorturilor românilor ne vor stăpâni ţiganii.
  • Nu suntem din maimuţă, dar mergem cu paşi repezi spre ea.
  • Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi în cumpănă cu slava noastră viitoare.
  • Învierea este noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este făcut destinul care ne atrage Acasă.
  • Să ne îngrijim mai ales de cei care vor primi mucenicia în prigoana de la sfârşit.
  • Relele de pe pământ aşa de mult vor strânge oamenii, încât nu mai rămâne istoriei altă soluţie decât sfârşitul ei.
  • Doar Sfânta Liturghie mai ţine lumea.
  • Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea Satanei, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea.
  • În zilele noastre se văd mulţi călători la iad cu Scriptura în mână.
  • Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.
  • Gândurile omului nu sunt ca şi gândurile Domnului.
  • Râvna fără întrebare şi părerea sar măsura.
  • Dreapta socoteală-i mai mare ca postul.
  • Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e bine.
  • Creştinismul reînvie în raport invers proporţional cu încercările de a-1 stinge.
  • Creştinismul nu e numai o afacere de Duminică, ci e o strădanie de toate zilele.
  • Însuşirile copilului atârnă de gradul de pervertire la care a ajuns instinctul maternităţii la femeie.
  • Mare este acela care numai de mărimea lui nu se ocupă.
  • Neghinele vrăjmaşului vor sălbătici oile împotriva păstorilor.
  • Când ţi-a găsit Dumnezeu vreo treabă pentru împărăţia Sa între oameni, ai isprăvit toate obligaţiile lumii.
  • În veacul al VlII-lea al erei creştine a fost, printre altele, o mare luptă pentru icoane. A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor, al Vll-lea, să apere cinstirea sfintelor icoane. Atunci erau iudeii care pârau icoanele la împăraţi, precum că sunt chipuri cioplite şi închinare la lemne. Deşi atunci s-a pus capăt răutăţii şi multe veacuri icoanele au fost în cinste, astăzi iarăşi li se găseşte vină. Atunci li se zicea că-s o închinare greşită lui Dumnezeu. Azi vina lor e că amintesc de Dumnezeu. Dar mai e o icoană în primejdie: icoana lui Iisus, pe care o avem în noi, în fiecare, căci de la Botez fiecare suntem destinaţi să fim o icoană a lui Iisus. împotriva acestei icoane a lui Iisus în noi se dă azi o luptă mai vrăjmaşă ca odinioară împotriva sfintelor icoane. Se dă o luptă împotriva icoanei omului! Unde-i sunt apărătorii!?
  • Vecinul tău bate crâşmele? Verişoara ta a fugit necununată? Feciorul tău fuge de biserică? Copiii tăi umblă la joc seara şi scuipă după preot? N-ai pe nimeni de adus la Iisus? Poate ai de gând să te aduci pe tine!
  • Nu sunteţi şi voi căutând pe Iisus? Voi ştiţi despre Iisus o mulţime de lucruri, dar nu-L ştiţi pe El. Şi până nu-L găseşti pe Dumnezeu, nu te afli nici pe tine, nu-ţi găseşti nici sensul tău, nici sensul lumii.
  • Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.
  • Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.
  • Mustrarea învinge, dar nu convinge.
  • În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.
  • Sfârşitul beţivului e sau în şanţ sau în casa de nebuni; iar sufletul îi este în iad încă de aici. Urmaşii lui, nu mai zic nimic, mila mă opreşte; totuşi, mai am şi o milă preventivă, pentru viitor, care mă face să scriu.
  • Nu-l judeca pe cerşetor că fumează.
  • Mai bine o rugăciune pentru cel care înjură decât observaţie.
  • Nu da cu bâta în viespile sectare.
  • Aşa-i firesc omului păcătos, când îi loveşti dracii, zice că tu eşti drac.
  • Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţie ţi se şterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.
  • De cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde ajungem.
  • Bobul care nu vrea să moară, fie chiar şi de grâu, nu mai aduce nici o roadă.
  • Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.
  • Cine nu se va lepăda de sine nu va fi liber.
  • Iubirea trupească de sine şi plină de trufie numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate scoate şi desăvârşit s-o facă scrum, prin umilinţele cu care o arde.
  • Cea mai primejdioasă este mândria sfântului, de aceea sfinţii adevăraţi sunt cei ce nu ştiu că sunt sfinţi, ce ţin morţiş că-s păcătoşi.
  • Pocăinţa trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului şi a sănătăţii întregi.
  • Fraţilor, ascultaţi de Biserică, fiindcă cei ce ascultă de preoţii ei, aşa cum sunt, de Dumnezeu ascultă.
  • Toată lumea este a ta când ai renunţat la ea. Atunci eşti mai tare ca ea şi te ascultă.
  • Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic.
  • Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi pentru oameni.
  • Suferinţa acceptată, smerită, face din Lazării acestei lumi un Lazăr din sânul lui Avraam încă din lumea aceasta.
  • Să nu uităm că una e lupta şi suferinţa omului mărturisit şi alta e suferinţa omului nemărturisit.
  • Suferinţa şi iubirea se cresc în progresie una pe alta.
  • Cunoştinţa cea din păţanie sau învăţăturile din durere -singura cale care poate învăţa ceva pe oameni.
  • Necazurile vieţii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu către oamenii mai grei sau mai vicleni la minte.
  • Nu uita că Iisus a fericit pe săraci, pe Lazări şi pe smeriţi.

Legături externe