Grigorie Decapolitul

Sfântul Cuvios şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Grigorie Decapolitul s-a născut la sfârşitul secolului VIII, în jurul anului 790. A dus o viaţă monahală exemplară şi a rămas renumit pentru dârzenia cu care a apărat cultul icoanelor. A murit într-o mănăstire din Constantinopol, în ziua de 20 noiembrie 842.

Cinstitele sale moaşte, după mai multe veacuri de mutări datorate vitregiei vremurilor, au fost aduse la Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea, unde se află şi în prezent. În anul 1950 Sfântul Sinod a hotărât generalizarea cultului său în toată Biserica Ortodoxă Română, prăznuirea sa fiind pe 20 noiembrie.

Viaţa

Sfântul Grigorie Decapolitul s-a născut în oraşul Irinopolis din Decapolea Isauriei, în sud-estul Asiei Mici, care aparţinea pe atunci Imperiului bizantin. Din punct de vedere etimologic, supranumele Decapolitul i se trage de la locul de naştere: Decapolis (grec. deka = zece, polis = oraş) era un grup de zece oraşe situat în Isauria (Iordania şi Siria de astăzi); în limba română folosită în scrierile religioase, s-a preferat forma arhaică Decapolea, în loc de Decapolis. Se crede că s-a născut prin anii 780-790, deci chiar în vremea când a avut loc Sinodul VII Ecumenic de la Niceea din anul 787, sinod care a condamnat iconoclasmul, adică pe cei care respingeau cultul icoanelor. Făcea parte dintr-o familie înstărită, mama sa Maria fiind şi o femeie foarte evlavioasă. La vremea potrivită, a fost dat la învăţătura, pentru a putea fi mai târziu de folos semenilor săi. Încă de copil manifesta o înclinare spre cele duhovniceşti. Lua parte la slujbe, se ruga, citea Sfânta Scriptură, făcea fapte de milostenie, arăta o dragoste sinceră faţă de toţi cei din jurul sau. Adesea se retrăgea în locuri ascunse pentru a se ruga şi a medita. Apoi a respins îndemnul părinţilor săi de a se căsători cu o tânără aleasă de aceştia şi s-a retras în Munţii Isauriei. Acolo a cunoscut pe un fost episcop din Decapole, refugiat din pricină că se dovedise un vrednic apărător al cultului icoanelor. Arătându-i dorinţa de a se călugări, episcopul l-a îndemnat să între într-o mănăstire din apropiere, pentru a se iniţia în tainele vieţii monahale.

Între timp, tatăl său a murit. Mama sa, aflând unde este, l-a îndemnat să plece într-o altă mănăstire, unde era şi un alt frate al său, ca împreună să-şi ducă mai uşor viaţa de călugăr, închinată numai lui Dumnezeu. A ascultat deci îndemnul evlavioasei sale mame şi s-a aşezat în acea mânăstire, alături de fratele său. Dar în curând şi-au dat seama că egumenul mănăstirii, ca şi unii călugări, trecuseră de partea iconoclastilor, adică a duşmanilor icoanelor. Plin de râvnă pentru apărarea dreptei credinţe şi a hotărârilor luate de către Sinodul de la Niceea, Grigorie a avut curajul să îl mustre pe egumen în faţa tuturor călugărilor din obştea respectivă. Acesta a poruncit însă că Grigorie să fie bătut. În această situaţie, cu trupul plin de răni, tânărul monah a fugit într-o altă mânăstire din Decapole, unde era egumen un frate al mamei sale, cu numele Simeon. Aici a rămas timp de 14 ani.

Urcând mereu pe treptele vieţii duhovniceşti, a cerut îngăduinţa să se retragă într-o peşteră din Munţii Isauriei, pentru a trăi singur. A trăit aici mai mulţi ani, luptând cu ispitele şi cu lipsa de hrană, dar stăruind mereu în rugăciune şi meditaţie, în legătură tainică neîncetată cu Dumnezeu. Curăţit astfel de patimile trupeşti şi sufleteşti, Grigorie a auzit o chemare de sus care l-a îndemnat să părăsească peştera şi locurile natale, pentru ca să poată fi de folos şi altora. Dând urmare îndemnului venit de sus, Grigorie se îndreptă spre Apus, întâmpinând multe lipsuri şi chiar prigoane. A petrecut o iarnă întreagă într-o mânăstire din Efes, apoi cu o corabie ajunge în oraşul Proconez, unde a fost găzduit în casa unui om sărac, dar pe care mai apoi Dumnezeu l-a binecuvântat cu cele trebuitoare traiului. Părăsind apoi pe acest creştin ospitalier, Grigorie a ajuns la Enos, în Macedonia, unde este bătut de un tânăr, dar cuviosul se rugă lui Dumnezeu să-l ierte. Cu o corabie a unor piraţi, uimiţi de curajul său, a ajuns la Tesalonic, unde este găzduit într-o mânăstire de către egumenul Marcu. Împreună cu un călugăr de aici, se îndreptă spre Roma. Au mers pe uscat până la Corint, în sudul Greciei, apoi cu o corabie au ajuns la Roma.

Acolo, a trăit câteva luni neştiut de nimeni. Vindecarea unui om poseat de demoni l-a făcut însă cunoscut, dar el plecă pe ascuns la Siracuza (în Sicilia). A vindecat şi aici câţiva bolnavi prin rugăciunile sale şi a îndrumat spre o viaţă mai curată pe mulţi locuitori ai Siracuzei.

Din Sicilia, Grigorie s-a reîntors în Grecia, la Hidros, unde era cât pe ce să fie ucis de către iconoclaşti, dar a fost izbăvit prin voia lui Dumnezeu, după cum a scăpat şi din alte grele încercări. A ajuns apoi în Tesalonic, unde s-a stabilit la mănăstirea Sfântul Mina. Aici devine foarte cunoscut prin darul său de a prezice viitorul, dar şi prin viaţa sa aleasă. Ignatie Diaconul, cel care i-a scris viaţa, aminteşte despre multe din vindecările săvârşite de el prin puterea rugăciunii, ca şi multe din cuvintele de mustrare pe care le rostea, atunci când era nevoie, împotriva ereticilor sau necredincioşilor. Avea o putere deosebită asupra demonilor. Mai mulţi călugări şi credincioşi stăpâniţi de duhuri necurate au fost vindecaţi în urma rugăciunilor cuviosului Grigorie.

Virtuţile cu care era împodobit, ca şi darul vindecărilor l-au facut pe Grigorie vrednic să primească sfânta taină a preoţiei. Şi-a continuat viaţa cu aceeaşi râvnă spre cele sfinte, în folosul semenilor săi.

Spre sfârşitul vieţii, Dumnezeu i-a dat o boală grea. Vestea suferinţei sale s-a răspândit repede, ajungând până la Constantinopol, unde se găsea şi unchiul sau Simeon, acum foarte bătrân, dar aruncat în închisoare pentru dârzenia cu care apăra cultul icoanelor. Acesta îl înştiinţă pe Grigorie unde este, arătându-i dorinţa de a se revedea. În ciudă bolii de care suferea, Grigorie plecă din Tesalonic la Constantinopol, unde îl găsi pe unchiul său, din fericire eliberat din temniţă. În curând însă, istovit de boala de care suferea, Sfântul Grigorie a murit într-o mânăstire din capitala imperiului, în ziua de 20 noiembrie a anului 842.

Ca semn al puterii lui Dumnezeu, după doar câteva luni de la moartea lui Grigorie, în martie 843, împărăteasa Teodora (în calitate de regentă a fiului său minor Mihail al III-lea) a convocat un sinod la Constantinopol care a consfinţit reinstaurarea cultului icoanelor. De atunci, în prima duminică a Postului Mare se sărbătoreşte Duminica Ortodoxiei, ca zi de biruinţă a dreptei credinţe.

Moaştele

La scurt timp după înmormântarea Cuviosului Grigorie, mormântul său a devenit cunoscut, datorită minunilor ce se săvârşeau acolo. Sunt cunoscute vindecarea unui om gârbov care s-a atins de trupul sfântului în timp ce era dus spre înhumare, precum şi a unor îndrăciţi. După trecerea unui timp, călugării din mănăstirea în care era îngropat au hotărât să-i scoată trupul şi să-l aşeze într-o raclă. Rămăşiţele sale pământeşti erau întregi şi neputrezite, încât acum puteau fi socotite ca sfinte moaşte.

Nu se cunoaşte exact când s-a făcut slujba specială de canonizare a noului sfânt, numit de acum înainte Grigorie Decapolitul, după provincia Decapolis în care se născuse.

Moaştele Sfântului Grigorie au rămas într-o mănăstire din Constantinopol, întemeiată de către ucenicul său Iosif Imnograful. Au rămas aici mai bine de şase veacuri, până după căderea Constantinopolului din anul 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci. Tradiţia spune ca racla cu sfintele moaşte a fost dusă de către monahii care o păzeau, în Serbia, spre a le feri de profanare din partea turcilor. Acolo au fost asezate intr-o mănăstire, săvârşindu-se alte minuni în jurul lor.

Din acest loc le-a cumparat, in ultimii ani ai secolului al XV-lea, Banul Barbu Craiovescu, care le-a adus la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia, ctitorită de el şi fraţii săi Pârvu Vornicul, Danciu Armaşul şi Radu Postelnicul între anii 1492-1494. Legenda spune că moaştele sfântului au fost cumpărate de Barbu Craiovescu de la un turc, pe aur. Turcul bănuia că va lua o sumă importantă, echivalentă cu greutatea moaştelor. Însă dragostea Banului Barbu faţă de moaşte are alt deznodământ: aşezate pe un taler al balanţei, moaştele într-adevăr cântăresc greu, dar când Barbu Craiovescu pune galbenii, balanţa se echilibrează la o sumă mică. Acest lucru face ca turcul să exclame:"Vezi, vezi, cum creştin la creştin trage". Barbu însuşi s-a călugarit la Mănăstirea Bistriţa, spre sfârşitul vieţii sale, sub numele de Pahomie.

De atunci şi până astăzi cinstitele moaşte se gasesc tot la Mănăstirea Bistriţa. Drept aceea, credincioşii români au aratat mereu o cinste deosebită moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul, venind sa se închine în faţa lor şi să ceară ocrotire. Un învăţat mitropolit grec, Matei al Mirelor (+1624), care a trăit mulţi ani la Mănăstirea Dealu, i-a alcătuit o slujbă, la rugămintea egumenului Teofil al Bistriţei, viitorul Mitropolit al Ţării Româneşti. Aceasta a fost tipărită în greceşte la Bucureşti în 1692 (odată cu slujba Sfintei Parascheva). Mitropolitul Dosoftei al Moldovei prezintă şi el pe scurt viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul în cunoscuta sa lucrare Viaţa şi petrecerea sfinţilor.

În anul 1656 Constantin Şerban Voievod (ctitorul bisericii actualei Patriarhii) a donat o raclă de argint în care au fost aşezate sfintele moaşte. La 1763, când epidemia de ciumă cuprinsese Bucureştiul, racla cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul a fost adusă în faţa Mitropoliei, iar în urma rugăciunilor ţinute ciuma a început să dea înapoi, dispărând definitiv.

În 1753 s-a tipărit la Râmnicu-Vâlcea o carte deosebit despte Sfântul Grigorie Decapolitul, cuprinzând viaţa sa, slujba care se săvârşeşte în ziua trecerii sale la Domnul (20 noiembrie), precum si paraclisul său. Slujba şi viaţa lui (sinaxarul) au fost trecute apoi în toate ediţiile româneşti ale Mineiului pe noiembrie. De asemenea, Sfântul Grigorie Decapolitul este trecut în toate "Vieţile de sfinţi" care s-au tipărit în româneşte. Chipul său este zugrăvit în mai multe biserici din România.

Bucurându-se de această aleasă cinstire, la 28 februarie 1950 Sfântul Sinod a hotărât generalizarea cultului său în toată Biserica Ortodoxă Română. De-acum înainte el va fi cinstit în toate lăcaşurile de cult ortodoxe româneşti, prin slujbe şi rugăciuni, prin ridicarea de biserici cu hramul său, prin pictarea icoanelor cu chipul sau. S-a procedat la această generalizare în cadrul unor mari solemnităţi bisericeşti, care au avut loc în octombrie 1955.

Imnografie

Tropar, glasul al 3-lea:

Chip te-ai făcut înfrânării şi prin dumnezeiescul Duh pe toţi i-ai luminat; alergarea dreptei credinţe ai săvârşit-o şi cu învăţăturile lumea ai luminat şi ai mustrat cugetele celor rău credincioşi. Părinte Cuvioase Grigorie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glasul al 3-lea:

Soare luminos pe tine Biserica te cunoaşte, cu podoabele faptelor bune şi cu razele tămăduirilor pe toţi luminezi, a lui Hristos slugă. Pentru aceasta prăznuim dumnezeiască pomenirea ta şi cinstim nevoinţele tale, preafericite Părinte, înţelepte Grigorie.

Surse

• Wikipedia:Decapolis
• Sfântul Grigorie Decapolitul de la Bistriţa

Legături externe

• Mănăstirea Bistriţa
• Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul
• Acatistul Sfântului Grigorie Decapolitul