Episcopia Hușilor

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.

Organizarea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei

Episcopia Hușilor este o jurisdicție episcopală înființată în 1598, aparținând Bisericii Ortodoxe Române. Jurisdicția Episcopiei Hușilor este asupra întregului județ Vaslui si este o Eparhie sufragană Mitropoliei Moldovei si Bucovinei.

În cadrul Episcopiei Hușilor funcționează 3 protopopiate (Vaslui, Bârlad și Huși), care totalizează un număr de 294 de parohii și 192 filii. La acestea se adaugă un număr de 17 unități monahale și Mănăstirea Sf. Ap. Petru și Pavel – Catedrala Episcopală din Huși, integrată în cadrul Centrului Eparhial Huși, un Seminar Teologic, 9 așezăminte sociale, un serviciu de ambulanță și un cabinet medical.

Începuturi

Înființare

În timpul primei domnii a lui Ieremia Movilă (1595-1600), mitropolit al țării fiind fratele său Gheorghe, a avut loc un fapt de mare însemnătate pentru viața bisericească a Moldovei, și anume înființarea Episcopiei Hușilor.

Noua episcopie a luat naștere în anul 1598. Într-un hrisov al lui Ieremia Movilă din 15 decembrie 1598, sunt menționați ca martori și ierarhii moldoveni de atunci: mitropolitul Gheorghe Movilă, cu episcopii Agafton al Romanului, Teodosie Barbovschi al Rădăuților și Ioan al Hușilor.

În schimb, actele de până la 6 mai 1598, în care apar ca martori și vlădicii țării, menționează numai pe primii trei ierarhi. Înseamnă că înființarea Episcopiei, precum și alegerea și hirotonia primului ei titular, episcopul Ioan, au avut loc între 6 mai și 15 decembrie 1598. De aici înainte, episcopul de Huși apare mereu în actele vremii, alături de ceilalți ierarhi ai țării.

Biserica cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Huși, ctitoria lui Ștefan cel Mare, a devenit catedrală episcopală. Noua Episcopie ocupa ultimul loc între cele patru eparhii moldovene, după Suceava, Roman și Rădăuți. De regulă, titularii ei erau promovați în scaunul vlădicesc de la Rădăuți, iar de aici la Roman.

Context istoric

Dintre cârmuitorii Episcopiilor de Roman, Rădăuți și Hușilor în secolul al XVII-lea, s-au remarcat prea puțini. Vremurile grele prin care trecea țara, ca și instabilitatea lor în scaun, fiind adesea înlăturați sau siliți să se retragă, i-au făcut să se limiteze mai ales la probleme de natură gospodărească. Șirul lor este destul de greu de stabilit, din pricina lipsei izvoarelor documentare.

Componența teritorială

Înființându-se Episcopia Hușilor, au survenit schimbări în componența teritorială a celor patru eparhii.

• Mitropolia cuprindea acum partea sudică din ținutul Sucevei, apoi ținuturile Iași, Neamț, Hârlău și Cârligătura (situat între Roman, Hârlău, Vaslui și Iași, cu reședința în Târgu Frumos).
• Eparhia Romanului cuprindea ținuturile: Roman, Vaslui, Trotuș, Bacău, Adjud, Tutova, Tecuci, Putna și Covurlui
• Eparhia Rădăuților cuprindea nordul Moldovei, cu ținuturile: Suceava, în partea ei de nord, Dorohoi, Țețina și Hotin
• Noua eparhie a Hușilor avea ținuturile Fălciu (care se întindea în dreapta Prutului până către Dunăre, iar în stânga Prutului cuprindea Codrul Tigheciului, până către hotarul Bugeacului stăpânit de turci), Cahul, Lăpușna, Orhei și Soroca.

Secolul XVII

În secolul XVII, vlădicii de la Huși au fost schimbați foarte des de către domnii țării ori au fost promovați în celelalte scaune vlădicești. Între ei s-a remarcat Dosoftei și Mitrofan, oameni de aleasă cultură, dar care au păstorit aici prea puțin.

Primul episcop

Primul episcop, Ioan, se pare că era călugărit la Râșca. A fost singurul dintre ierarhii țării, care, în 1600, la intrarea lui Mihai Viteazul în Moldova, nu și-a părăsit scaunul. Ca episcop de Huși, a avut desigur de luptat cu greutățile începutului, străduindu-se să dea noii eparhii o organizare cât mai corespunzătoare, după chipul celorlalte eparhii ale țării. Ieremia Vodă Movilă a înzestrat episcopia cu mai multe sate.

După o păstorire de șapte ani, episcopul Ioan a fost mutat la Rădăuți, prin aprilie 1605.

Dosoftei

Mare mitropolit Dosfotei și-a început drumul arhieresc în Episcopia Hușilor în anul 1658. Ca mulți alți episcopi din această perioadă, Dosfotei are o păstorire scurtă, fiind ales la Roman în primele luni ale anului 1660.

Mitrofan

Articol principal: Mitrofan al Buzăului.

La 11 ianuarie 1683, era episcop la Huși Mitrofan, fost călugăr la mănăstirea Bisericani.

Este vorba de episcopul tipograf, ucenicul Mitropolitului Dosoftei, căruia i-a tipărit câteva din lucrările sale: Psaltirea slavo-română (1680), Molitvelnicul de-nțăles (1681), Viața și petrecerea sfinților (1682-1686).

La rugămintea patriarhului Dositei al Ierusalimului, aflat în Moldova, ieromonahul Mitrofan a făcut o tipografie grecească la Cetatea, lângă Iași, unde a tipărit lucrările: Despre primatul papei, a lui Nectarie al Ierusalimului (1682), Dialog contra ereziilor, a lui Simeon al Tesalonicului (1683) și Slujba Sfinților Serghie și Vach (1685). A format de asemenea câțiva ucenici, care i-au continuat activitatea tipografică.

Munca sa rodnică de răspândire a cuvântului tipărit a fost apreciată îndeosebi de mitropolitul Dosoftei, care l-a ajutat să fie ridicat la treapta de episcop al Hușilor. Dar în 1686, când Dosoftei a trebuit să plece în Polonia cu regele Jan Sobieski, a fost nevoit să-și părăsească scaunul și episcopul Mitrofan, care a trecut în Țara Românească.

Aici s-a pus în slujba lui Șerban Cantacuzino, care l-a numit conducător al tipografiei domnești din București, îngrijind de tipărirea Bibliei din 1688 și a altor cărți. În 1691 a ajuns episcop al Buzăului, desfășurând și acolo o rodnică activitate, mai ales prin înființarea primei tipografii din acel oraș.

Episcopul Mitrofan se înscrie între marii vlădici cărturari din trecutul Bisericii Române, iar prin activitatea desfășurată în cele două țări, el a adus o contribuție însemnată la întărirea conștiinței de unitate națională românească.

Secolul XVIII

La începutul secolului, din cauza lipsei de interes a unor episcopi și din cauza războiului ruso-turc din 1711, purtat tocmai în părțile Hușilor, Episcopia a trebuit să fie mai întâi refăcută din starea de ruină.

Sava de la Pângărați (1708–1713)

După retragerea lui Varlaam (1689-1708) la schitul Brădicești, în cursul lunii ianuarie 1709 a fost ales Sava de la Pângărați. Alegerea lui s-a făcut „cu tot soborul sfintei Biserici și cu tot sfatul domnesc”, - deci de o adunare formată din fețe bisericești și boieri -, după cum ne încredințează o scrisoare a domnitorului Mihail Racoviță (1707-1709) adresată locuitorilor din Huși, la 19 ianuarie 1709.

În ziua următoare, domnul scria protopopului din Soroca, poruncindu-i să trimită pe toți preoții din ținut la Huși, pentru ca noul episcop „să-i vadă și să-i cerce pentru vrednicia preoțească și carele nu va fi vrednic de cinul preoțesc, să aibă a-l judeca după cum va scrie sfânta pravilă”.

Noul ierarh a găsit Episcopia într-o stare de ruină, datorită nepăsării înaintașului său Varlaam, care, în cursul celor două decenii de păstorire, s-a îngrijit numai de schitul său de la Brădicești. Cerând sprijinul domnitorului, acesta i-a dat 20 de „scutelnici” (poslușnici) cunoscând că Episcopia era „arsă și prădată și căzută la mare slăbiciune... cât au rămas numai peatra, nici case, nici ogradă, nici chilii și mai ales neavind nimica nici dinlăuntru nici pe dinafară”. Același hrisov a fost întărit apoi și de Dimitrie Cantemir (1710-1711). Dar tot ce începuse să refacă episcopul Sava a fost din nou distrus în cursul războiului ruso-turc din 1711.

Episcopia fiind situată în apropiere de Stănilești, unde turcii au dobândit victoria, a fost din nou arsă și prădată de tătari. Vlădica Sava a fost nevoit să ceară ajutor și de la primul domn fanariot Nicolae Mavrocordat (1711-1715). Un sprijin însemnat i-a venit prin anularea testamentului lui Varlaam, după care averea schitului Brădicești a intrat în proprietatea Episcopiei, încât a putut începe lucrările de refacere a bisericii episcopale și a incintei. Dar la sfârșitul anului 1713, Sava a fost trecut în scaunul episcopal de la Roman, în locul lui Pahomie, care s-a retras atunci.

Iorest de la Secu (1713–1727)

Urmașul lui Sava a fost Iorest, mult timp egumen la mănăstirea Secu. Se cunosc mai multe hrisoave domnești care dovedesc interesul și preocupările sale pentru bunăstarea materială a Episcopiei și refacerea ei. A păstorit până către sfârșitul anului 1727.

Ghedeon (1727–1734)

Lui Iorest i-a urmat episcopul Ghedeon, cu metania tot la Secu, ctitorul Sihăstriei. Și el a fost preocupat de problemele materiale ale Episcopiei, obținând felurite hrisoave domnești de întărire a unor proprietăți (de pildă, întărirea drepturilor Episcopiei asupra schitului Brădicești). La începutul anului 1734 a fost trecut în scaunul vlădicesc de la Roman.

Varlaam (1734–1735)

În locul lui Ghedeon a fost ales Varlaam, venit din mănăstirea Neamț, unde se pare că a fost egumen. A păstorit doar câteva luni, fiind trecut în scaunul vlădicesc de la Rădăuți.

Teofil (1735–1743)

O păstorire mai lungă decât Varlaam a avut episcopul Teofil, fost egumen la mănăstirea Neamț, ales prin februarie 1735. Sub el, Episcopia și schitul Brădicești, metocul ei, au suferit o nouă pustiire, în cursul războiului ruso-turc de atunci.

Vlădica Teofil a cerut și a obținut de la domnitorii Grigore II Ghica (1739-1741) și Constantin Mavrocordat (a doua domnie 1741-1743) reînnoirea vechilor drepturi ale Episcopiei.

Ierotei (1743–1752)

Probabil în a doua jumătate a anului 1743, Teofil a fost trecut la Roman, iar la Huși a fost ales Ierotei, de la Putna.

Ca și înaintașii săi, este pomenit și el în mai multe hrisoave domnești hărăzite Episcopiei. Mai mulți credincioși au lăsat Episcopiei felurite imobile. Ierotei a participat la câteva ședințe ale divanului domnesc, alături de ceilalți ierarhi ai țării, care au luat hotărâri de o însemnătate deosebită pentru țară (de pildă, la divanul din 25 decembrie 1747 prin care se hotăra înființarea câte unei școli pe lângă fiecare episcopie).

La 10 mai 1752, Ierotei s-a retras din scaunul vlădicesc, „fiind cuprins de slăbiciune și neputință”. A murit la scurt timp, căci în cursul anului 1753 apare în acte ca răposat. Probabil a fost înmormântat la Putna, mănăstirea sa de metanie.

Inochentie (1752-1782)

După retragerea episcopului Ierotei, în scaunul vacant a fost ales tot un călugăr putnean, Inochentie, originar dintr-o familie de răzeși din Bahna, ținutul Neamț, intrat de tânăr în mănăstirea Neamț, de unde a trecut la Putna. Remarcat de Iacob Putneanul, a fost făcut dichiu la Episcopia din Rădăuți, în timp ce păstorea acolo. Probabil tot la recomandarea sa, a fost ales episcop al Hușilor în mai 1752.

În cei 30 de ani de păstorire, vlădica Inochentie s-a dovedit nu numai un priceput gospodar, ci și un bun patriot și un ales păstor de suflete. O însemnată faptă a sa a fost rezidirea din temelie a catedralei episcopale de la Huși, ctitorită de Sf. Ștefan cel Mare, care ajunsese în stare de degradare. Din smerenie, nu și-a pus numele său de ctitor și nici pe al domnitorului Matei Ghica, cel care l-a ajutat, ci a așezat la locul de cinste vechea pisanie a lui Ștefan cel Mare. Lucrările de construcție au fost isprăvite la începutul anului 1756. A urmat apoi refacerea caselor din incinta Episcopiei, precum și a schitului Brădicești, metocul eparhiei.

Episcopul Inochentie s-a numărat printre cei care l-au îndemnat pe domnitorul Constantin Racovită Cehan să înființeze spitalul Sfântul Spiridon din Iași, lucru pe care-l recunoaște însuși domnul în hrisovul de întemeiere al spitalului din 1756 („sfătuindu-ne, în cîteva rînduri, cu ai noștri duhovnicești părinți, sfinția sa chir Inochentie, episcop Hușului...”).

Bun gospodar, vlădica Inochentie s-a îngrijit de averea Episcopiei. Astfel, a reînnoit în mai multe rânduri hrisoavele domnești de scutiri, a cumpărat sau a primit zeci de danii în bunuri imobile (moșii, vii, păduri, un loc pentru metoc în Iași etc.), a făcut schimburi de proprietăți, a restabilit hotarele moșiilor. În administrarea bunurilor Episcopiei, a avut un neprețuit ajutor în persoana dichiului (administratorul, economul), Iorest Danu. Deși s-ar părea, la prima vedere, că toate acestea n-ar corespunde cu menirea sa de păstor de suflete, totuși, pe atunci moșiile erau singurele mijloace de susținerea Episcopiei. Veniturile lor l-au ajutat să-și refacă reședința și catedrala, jefuite în 1767, când Inochentie s-a retras la Brădicești, din cauza ciumei.

Ca unuia care descindea din pătura răzeșilor, a înțeles toate nevoile și suferințele acestora. Episcopul Melchisedec a consemnat o „tradiție”, care spunea că Inochentie umbla călare, cu desagii la șa, intra în casele răzeșilor, vorbea cu ei despre treburile gospodărești, și toți alergau la el, spre a primi ajutor și povață. Mai este de amintit că în 1756, Inochentie, alături de ceilalți vlădici ai țării, a luat parte la divanul sau adunarea în care s-a hotărît desființarea dării vădrăritului (numită năpaste), iar în anul următor a văcăritului.

Inochentie s-a dovedit și un luminat patriot. Astfel, în 1769-1770, deci în timpul războiului ruso-ture din 1768-1774, a condus delegația moldoveană în Rusia, la curtea țarinei Ecaterina a II-a, pentru a-i prezenta doleanțele țării și a-i cere sprijinul împotriva stăpânirii otomane. În timpul șederii la Petersburg, Inochentie a îndemnat pe arhimandritul Vartolomei Măzăreanu să traducă din slavonește în românește Liturghia arhierească, după cum arată o însemnare a traducătorului.

Inochentie și-a dat obștescul sfârșit la 10 octombrie 1782, fiind înmormântat în catedrala episcopală, refăcută de el din temelii, cu câțiva ani în urmă. Urmașul său, Iacob Stamati, i-a așezat pe mormânt o lespede de marmură, cu inscripție săpată de jur împrejur.

Jafurile domnilor fanarioți (1782)

După moartea lui Inochentie, domnitorul fanariot de atunci, Alexandru Mavrocordat Deli-bei, a luat toți banii rămași de la bătrânul episcop, o parte din averea mișcătoare și nemișcătoare, precum și economiile și lucrurile de valoare depuse de credincioși spre păstrare, la Episcopie. Prin acest jaf, Episcopia a rămas cu o datorie de 75 de pungi, o sumă însemnată, pe care a trebuit s-o plătească urmașul său. Obiceiul jefuirii eparhiilor moldovene după moartea chiriarhului lor a fost urmat și de alți domni fanarioți.

Iacob Stamati (1782-1792)

Articol principal: Iacob Stamati.

Iacob Stamati a fost ales la 9 decembrie 1782 și hirotonit în ziua următoare, în biserica Curții domnești din Iași. Gramata mitropolitului Gavriil pentru noul ierarh poartă data de 18 decembrie 1782, când i s-a făcut înscăunarea. Așezat la Huși, Iacob a găsit Episcopia într-o stare de plâns. Revoltat de jaful domnului fanariot Alexandru Mavrocordat Deli-bei care a luat toți banii Episcopiei, Iacob a poruncit să se întocmească un pomelnic al episcopilor de Husi și al domnilor țării care au ajutat Episcopia, lucrat în lemn, de dimensiuni mari, în formă de triptic, în care era înfierată și fapta acelui domn.

Îndată după înscăunare, Iacob Stamati a ridicat o nouă reședință episcopală, clădire existentă până azi, precum și o serie de dependințe. Biserica episcopală a fost înzestrată cu veșminte, icoane și vase liturgice, iar catapeteasma a fost zugrăvită. Câțiva ani mai târziu, a cumpărat o mână din moaștele Sfintei Chiriachi. De asemenea, a cumpărat, a primit în dar sau a arendat numeroase moșii, izbutind să refacă starea materială a Episcopiei. În 1789, un ieromonah Sofronie, clitorul schitului Averești, și-a închinat ctitoria cu bunurile Episcopiei de Huși.

Pentru ridicarea vieții religios-morale a credincioșilor, episcopul Iacob a trimis în 1785 o scrisoare pastorală către preoții din eparhie, plină de îndemnuri privitoare la îndeplinirea slujbei lor. Cele 7 puncte ale pastoralei cuprindeau îndrumări privitoare la purtarea preoțească față de enoriași, la curățenia și înfrumusețarea bisericii etc. Tot aici erau arătate și sancțiunile care urmau să fie aplicate preoților nevrednici, dar și credincioșilor care nu acordau respectul cuvenit preoților și rânduielilor bisericești.

Veniamin Costachi (1792-1796)

Articol principal: Veniamin Costachi.

Peste câteva zile, în 26 iunie, a avut loc alegerea, iar a doua zi hirotonia, noului episcop de Husi, Veniamin Costachi, până atunci egumen al mănăstirii Sfântul Spiridon din Iași. În cei patru ani de pastorire la Husi, s-a ocupat cu înzestrarea catedralei episcopale cu felurite obiecte de cult, precum și a reședinței eparhiale. Mitropolitul Iacob l-a însărcinat să slujească la înmormântarea starețului Paisie de la Neamț (15 noiembrie 1794), dar a ajuns după îngropare. A rămas atunci la Neamț aproape o lună, participând la alegerea urmașului lui Paisie.

Gherasim Clipa (1796-1803)

La 1 iunie 1796, Veniamin a fost ales episcop al Romanului. În ziua următoare, a fost ales la Huși ieromonahul Gherasim Clipa Barbovschi, dichiul Mitropoliei. Acesta era fiu de preot din Vicovu de Sus, în părțile Rădăuților, călugărit la Putna, a plecat de acolo la Slatina, unde a ajuns dichiu, iar mai târziu a avut aceeași slujbă la Mitropolie.

Ca episcop la Huși a fost preocupat mai mult de probleme gospodărești, sporind averea Episcopiei prin daniile unor credincioși. Reprezentant al iluminismului, a sprijinit traducerea unor lucrări în românește. Cu toate acestea, Episcopia a ajuns sub el la mari datorii. Se pare că acestea s-au făcut cu gândul nemărturisit ca ea să nu mai poată fi jefuită la moartea ierarhului de către domnitori și boieri, așa cum se întâmplase în cazul lui Inochentie. La 25 martie 1803, Gherasim Clipa, Barbovschi i-a urmat lui Veniamin Costachi în scaunul episcopal de la Roman.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.