Specificul spiritual românesc: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m
(Adăugare subsecțiune despre credincioși)
Linia 9: Linia 9:
  
 
== Conform Pr. [[Mircea Păcurariu]] ==
 
== Conform Pr. [[Mircea Păcurariu]] ==
 
+
=== Sfinții si evlavia poporului ===
 
De la bun început, în tot decursul istoriei noastre a existat o spiritualitate specific românească, o sinteză între cele două direcții ale spiritualității ortodoxe: [[Contemplație|contemplativă]], care recomanda [[Eremit|retragerea totală]] de lume, în locuri retrase, unde se ducea o viață de reculegere și rugăciune, și [[Chinovie|cea activă]], care pune accentul pe activitate, pe participarea la viața socială. Am spune că mișcarea [[Isihasm|isihastă]] a continuat în țările românești și după perioada ei de apogeu, din secolul al XIV-lea, până aproape de zilele noastre, prin atâția sihaștri, unii cunoscuți, dar cei mai mulți rămași anonimi.
 
De la bun început, în tot decursul istoriei noastre a existat o spiritualitate specific românească, o sinteză între cele două direcții ale spiritualității ortodoxe: [[Contemplație|contemplativă]], care recomanda [[Eremit|retragerea totală]] de lume, în locuri retrase, unde se ducea o viață de reculegere și rugăciune, și [[Chinovie|cea activă]], care pune accentul pe activitate, pe participarea la viața socială. Am spune că mișcarea [[Isihasm|isihastă]] a continuat în țările românești și după perioada ei de apogeu, din secolul al XIV-lea, până aproape de zilele noastre, prin atâția sihaștri, unii cunoscuți, dar cei mai mulți rămași anonimi.
  
Linia 19: Linia 19:
  
 
Evlavia credincioșilor români a sporit și prin aducerea [[moaște]]lor unor sfinți în [[mănăstire|mănăstirile]] noastre: ale Sfântului [[Ioan cel Nou de la Suceava|Ioan cel Nou]], care a fost martirizat în Cetatea Albă, în jurul anului 1330, aduse de [[Alexandru cel Bun]] și așezate în biserica Mirăuți din Suceava, ale Sfintei [[Filofteia]], mutate de la [[Patriarhia de Târnovo|Târnovo]] la Vidin, iar după 1396 în catedrala [[mitropolit]]ană de la Argeș, ale Sfântului [[Grigorie Decapolitul]], aduse mai târziu de boierii Craiovești din Serbia și așezate în ctitoria lor de la Bistrița din Oltenia; toate se găsesc în aceleași mănăstiri până azi.
 
Evlavia credincioșilor români a sporit și prin aducerea [[moaște]]lor unor sfinți în [[mănăstire|mănăstirile]] noastre: ale Sfântului [[Ioan cel Nou de la Suceava|Ioan cel Nou]], care a fost martirizat în Cetatea Albă, în jurul anului 1330, aduse de [[Alexandru cel Bun]] și așezate în biserica Mirăuți din Suceava, ale Sfintei [[Filofteia]], mutate de la [[Patriarhia de Târnovo|Târnovo]] la Vidin, iar după 1396 în catedrala [[mitropolit]]ană de la Argeș, ale Sfântului [[Grigorie Decapolitul]], aduse mai târziu de boierii Craiovești din Serbia și așezate în ctitoria lor de la Bistrița din Oltenia; toate se găsesc în aceleași mănăstiri până azi.
 +
 +
=== Credincioșii ===
 +
 +
Viața [[preot|preoțimii]] românești de altădată a avut urmări pozitive și asupra vieții duhovnicești a poporului însuși, căci slujitorii Bisericii au însoțit poporul român în întreaga sa istorie, de la începuturi, de când elementul dac s-a contopit cu cel roman, până în zilele noastre.
 +
 +
==== Atitudinea față de alții ====
 +
Biserica românească a propovăduit neîncetat un duh de pace, de respect reciproc și de frăție față de cei de alte neamuri și credințe religioase, lucru pe care-l marturisește îndelunga și pașnica conviețuire cu cei de alte neamuri - armeni, maghiari, secui, sași, șvabi, sârbi, evrei, polonezi, ruteni, lipoveni, mai târziu turci și tătari - care s-au așezat printre români, firește, într-un număr neînsemnat.
 +
 +
Deși Biserica din Țara Românească și Moldova avea statutul de „Biserică de stat” sau „oficială”, ea nu a prigonit pe nimeni pentru convingerile sale religioase, după cum n-au făcut acest lucru nici autoritățile de stat românești și cu atât mai puțin credincioșii. [[Ierarh]]ii, preoții și [[laicat|credincioșii]] români au dovedit nu numai o atitudine de respect, ci chiar de ajutorare frățească față de credincioșii altor culte, așa cum nu întâlnim în nicio altă țară a Europei medievale, în care se cunoșteau alte războaie religioase ori arderea pe rug a „ereticilor și schismaticilor”.
 +
 +
[[Biserica Ortodoxă Română]] nu a persecutat niciodată pe credincioșii aparținători altor culte, nu a încercat să facă prozelitism printre ei, nu a lucrat pentru instrăinarea sau „românizarea” celor de alt neam, ci fiecare a fost lăsat în legea lui, adică în credința lui, după o foarte cunoscută expresie populară românească. Multimea lăcașurilor de cult ale naționalităților menționate mai sus, de pe întreg pământul românesc, multe ridicate cu secole în urmă, confirmă această profundă realitate românească.
 +
 +
Dar e tot atât de adevărat că prin strădaniile ierarhilor și preoților români din Transilvania (deși cu puțină învățătură, dar conștienți de misiunea lor în mijlocul poporului), acțiunea prozelitistă catolică, iar mai târziu cea calvină, n-au dus la niciun rezultat, păstrându-se neabătute atât învățătura ortodoxă cât și sufletul și neamul românesc, unitatea de neam cu românii din teritoriile extracarpatice.
 +
 +
==== Înrâuriri duhovnicești ====
 +
În privința vieții duhovnicești, credincioșii români au avut în permanență drept pildă de urmat nu numai viața călugărilor „îmbunătățiți” din numeroasele mănăstiri și schituri românești - pe care le cercetau în multe împrejurări - , ci mai ales viața preoților de mir care trăiau în mijlocul lor, duceau același trai, împărtășeau împreună bucuriile și necazurile. Numărul mare de [[schit]]uri și [[mănăstire|mănăstiri]] ridicate din daniile credincioșilor de rând, ca și mulțimea [[călugăr]]ilor și călugărițelor din ele, recrutați din familii de țărani, dar și din cele de preoți și boieri, sunt mărturii grăitoare asupra religiozității profunde a poporului român în veacurile trecute.
 +
 +
Este lucru știut că fiecare sat românesc își are de veacuri biserica sa, [[ctitorie|ctitorită]] din jertfele materiale ale enoriașilor, meșterii constructori și adeseori zugravii lor fiind recrutați tot dintre ei, ca și preoții. [[Veșminte]]le liturgice erau adeseori lucrate de soțiile preoților ori de alte femei din parohie, iar cărțile cumpărate cu mari jertfe materiale la centrele eparhiale de către preoți și credincioși care făceau uneori câte un drum lung pentru procurarea lor (de multe ori se plătea în natură - animale sau cereale).
 +
 +
În atmosfera vieții patriarhale de acum câteva veacuri, credincioșii fiecărei parohii participau în zilele de duminică și sărbătoare la slujbele din bisericile lor, oficiate de preoți din neamul și satul lor, recomandați de ei înșiși pentru [[hirotonie]]. La [[slujbă|slujbe]], el era ajutat de un [[cântăreț]] (numit în Ardeal cantor, iar în unele regiuni dascăl și diac, adică învățător, întrucât se ocupa și de instruirea copiilor din sat) și de un [[paracliser]] (crâsnic, făt, pălămar). După liturghie, în biserică sau în curtea ei, în care se afla și cimitirul cu osemintele părinților, moșilor și strămoșilor, preotul cu bătrânii satului discutau diferite probleme de interes obștesc ori aplanau unele neînțelegeri ivite între credincioși.
 +
 +
O influență covârșitoare asupra sufletului românesc au exercitat slujbele bisericești - îndeosebi [[Sfânta Liturghie]], care în anumite zone a început să fie săvârșită în limba poporului încă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, la care se adăugau [[spovedania]] și [[Împărtășanie|împărtășania]], cel puțin de două ori pe an, [[post]]urile (cele patru mari de peste an și zilele de miercuri și vineri), [[Cazanie|Cazania]] în românește, citită după slujbă, dar chiar și producțiile folclorice: colinde, cântece de stea, legende religioase.
 +
 +
Toate acestea au oferit credincioșilor nu numai o învățătură de credință, potrivită cu nevoile și gradul lor de pricepere, ci le-au oferit mai ales norme de viață morală, pilde de aleasă viețuire creștină și de dragoste de pământul strămoșesc și de semeni, note specifice ale spiritualității ortodoxe românești.
  
 
== Note ==
 
== Note ==

Versiunea de la data 18 decembrie 2023 22:08

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.


De la bun început în tot decursul istoriei românești a existat un specific spiritual românesc[1].

Introducere

Sfântul Sinod în 1937 a spus astfel: „Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din națiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al națiunilor și le-a ajutat să-și dobândească libertatea și să-și mențină ființa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietății spirituale din sânul omenirii”[2].

Astfel, se pune întrebarea: care este „specificul spiritual românesc”?

Conform Pr. Mircea Păcurariu

Sfinții si evlavia poporului

De la bun început, în tot decursul istoriei noastre a existat o spiritualitate specific românească, o sinteză între cele două direcții ale spiritualității ortodoxe: contemplativă, care recomanda retragerea totală de lume, în locuri retrase, unde se ducea o viață de reculegere și rugăciune, și cea activă, care pune accentul pe activitate, pe participarea la viața socială. Am spune că mișcarea isihastă a continuat în țările românești și după perioada ei de apogeu, din secolul al XIV-lea, până aproape de zilele noastre, prin atâția sihaștri, unii cunoscuți, dar cei mai mulți rămași anonimi.

Potrivit tradiției, în secolul al XIV-lea au trăit cuvioșii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen și Silvan de la Neamț, iar în cel următor, Macarie de la Boiștea, Iov sihastrul în apropiere de Râșca, Silvestru, sub muntele Ceahlăului, Agapie, întemeietorul unei sihăstrii devenită mai târziu mănăstirea Agapia ș.a. Secolul al XV-lea cunoaște chiar și câtiva „sfinți” români care — deși necanonizați de Biserică — au fost socotiți ca atare de evlavia populară. Primul a fost însuși Sf. Nicodim de la Tismana († 26 decembrie 1406), trecut în sinaxar pentru prăznuire, în ziua morții sale.

Potrivit tradiției, Sfântul Leontie de la Rădăuți[3] - călugărit sub numele Lavrentie — a întemeiat sihăstria „schitul „Lavra” în satul Laura de azi, în apropiere de Putna), se pare fost o vreme episcop de de Rădăuți, după care s-a retras la sihăstria sa, sub numele de schimnic Lavrentie. Probabil tot în secolul al XV-lea au trăit „sfinții” Vasile de la Moldovița[4], Iosif de la Bisericani[5], începătorul „sihăstriei de pe muntele Bisericanilor”.

În a doua jumătate a secolului a trăit, în jurul Putnei și Voronețului, Cuviosul Daniil Sihastrul, unul din duhovnicii și sfătuitorii lui Ștefan cel Mare, amintit și de Ion Neculce în „O samă de cuvinte”, îngropat în pronaosul bisericii de la Voroneț. Tot tradiția spune că ziua lui de prăznuire este la 14 decembrie[6].

Evlavia credincioșilor români a sporit și prin aducerea moaștelor unor sfinți în mănăstirile noastre: ale Sfântului Ioan cel Nou, care a fost martirizat în Cetatea Albă, în jurul anului 1330, aduse de Alexandru cel Bun și așezate în biserica Mirăuți din Suceava, ale Sfintei Filofteia, mutate de la Târnovo la Vidin, iar după 1396 în catedrala mitropolitană de la Argeș, ale Sfântului Grigorie Decapolitul, aduse mai târziu de boierii Craiovești din Serbia și așezate în ctitoria lor de la Bistrița din Oltenia; toate se găsesc în aceleași mănăstiri până azi.

Credincioșii

Viața preoțimii românești de altădată a avut urmări pozitive și asupra vieții duhovnicești a poporului însuși, căci slujitorii Bisericii au însoțit poporul român în întreaga sa istorie, de la începuturi, de când elementul dac s-a contopit cu cel roman, până în zilele noastre.

Atitudinea față de alții

Biserica românească a propovăduit neîncetat un duh de pace, de respect reciproc și de frăție față de cei de alte neamuri și credințe religioase, lucru pe care-l marturisește îndelunga și pașnica conviețuire cu cei de alte neamuri - armeni, maghiari, secui, sași, șvabi, sârbi, evrei, polonezi, ruteni, lipoveni, mai târziu turci și tătari - care s-au așezat printre români, firește, într-un număr neînsemnat.

Deși Biserica din Țara Românească și Moldova avea statutul de „Biserică de stat” sau „oficială”, ea nu a prigonit pe nimeni pentru convingerile sale religioase, după cum n-au făcut acest lucru nici autoritățile de stat românești și cu atât mai puțin credincioșii. Ierarhii, preoții și credincioșii români au dovedit nu numai o atitudine de respect, ci chiar de ajutorare frățească față de credincioșii altor culte, așa cum nu întâlnim în nicio altă țară a Europei medievale, în care se cunoșteau alte războaie religioase ori arderea pe rug a „ereticilor și schismaticilor”.

Biserica Ortodoxă Română nu a persecutat niciodată pe credincioșii aparținători altor culte, nu a încercat să facă prozelitism printre ei, nu a lucrat pentru instrăinarea sau „românizarea” celor de alt neam, ci fiecare a fost lăsat în legea lui, adică în credința lui, după o foarte cunoscută expresie populară românească. Multimea lăcașurilor de cult ale naționalităților menționate mai sus, de pe întreg pământul românesc, multe ridicate cu secole în urmă, confirmă această profundă realitate românească.

Dar e tot atât de adevărat că prin strădaniile ierarhilor și preoților români din Transilvania (deși cu puțină învățătură, dar conștienți de misiunea lor în mijlocul poporului), acțiunea prozelitistă catolică, iar mai târziu cea calvină, n-au dus la niciun rezultat, păstrându-se neabătute atât învățătura ortodoxă cât și sufletul și neamul românesc, unitatea de neam cu românii din teritoriile extracarpatice.

Înrâuriri duhovnicești

În privința vieții duhovnicești, credincioșii români au avut în permanență drept pildă de urmat nu numai viața călugărilor „îmbunătățiți” din numeroasele mănăstiri și schituri românești - pe care le cercetau în multe împrejurări - , ci mai ales viața preoților de mir care trăiau în mijlocul lor, duceau același trai, împărtășeau împreună bucuriile și necazurile. Numărul mare de schituri și mănăstiri ridicate din daniile credincioșilor de rând, ca și mulțimea călugărilor și călugărițelor din ele, recrutați din familii de țărani, dar și din cele de preoți și boieri, sunt mărturii grăitoare asupra religiozității profunde a poporului român în veacurile trecute.

Este lucru știut că fiecare sat românesc își are de veacuri biserica sa, ctitorită din jertfele materiale ale enoriașilor, meșterii constructori și adeseori zugravii lor fiind recrutați tot dintre ei, ca și preoții. Veșmintele liturgice erau adeseori lucrate de soțiile preoților ori de alte femei din parohie, iar cărțile cumpărate cu mari jertfe materiale la centrele eparhiale de către preoți și credincioși care făceau uneori câte un drum lung pentru procurarea lor (de multe ori se plătea în natură - animale sau cereale).

În atmosfera vieții patriarhale de acum câteva veacuri, credincioșii fiecărei parohii participau în zilele de duminică și sărbătoare la slujbele din bisericile lor, oficiate de preoți din neamul și satul lor, recomandați de ei înșiși pentru hirotonie. La slujbe, el era ajutat de un cântăreț (numit în Ardeal cantor, iar în unele regiuni dascăl și diac, adică învățător, întrucât se ocupa și de instruirea copiilor din sat) și de un paracliser (crâsnic, făt, pălămar). După liturghie, în biserică sau în curtea ei, în care se afla și cimitirul cu osemintele părinților, moșilor și strămoșilor, preotul cu bătrânii satului discutau diferite probleme de interes obștesc ori aplanau unele neînțelegeri ivite între credincioși.

O influență covârșitoare asupra sufletului românesc au exercitat slujbele bisericești - îndeosebi Sfânta Liturghie, care în anumite zone a început să fie săvârșită în limba poporului încă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, la care se adăugau spovedania și împărtășania, cel puțin de două ori pe an, posturile (cele patru mari de peste an și zilele de miercuri și vineri), Cazania în românește, citită după slujbă, dar chiar și producțiile folclorice: colinde, cântece de stea, legende religioase.

Toate acestea au oferit credincioșilor nu numai o învățătură de credință, potrivită cu nevoile și gradul lor de pricepere, ci le-au oferit mai ales norme de viață morală, pilde de aleasă viețuire creștină și de dragoste de pământul strămoșesc și de semeni, note specifice ale spiritualității ortodoxe românești.

Note

  1. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9. p. 386
  2. Biserica Ortodoxă Română osândește Francmasoneria ca doctrină, ca organizație și ca metodă de lucru ocultă. Temei Nr. 785/1937. 1937. URL: https://ro.wikisource.org/wiki/Biserica_Ortodox%C4%83_Rom%C3%A2n%C4%83_os%C3%A2nde%C8%99te_Francmasoneria_ca_doctrin%C4%83,_ca_organiza%C8%9Bie_%C8%99i_ca_metod%C4%83_de_lucru_ocult%C4%83
  3. Sf. Leontie a fost canonizat după publicarea cărții citate aici.
  4. Vasile de la Moldovița a fost menționat ca o posibilă propunere pentru canonizare în 2025.
  5. Sf. Iosif de la Bisericani a fost canonizat după publicarea cărții citate
  6. Sf. Daniil Sihastrul a fost canonizat după publicarea cărții și este prăznuit acum pe 18 decembrie.

Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9