Porfirie din Gaza

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Sf. Porfirie din Gaza
Porphyrios of Gaza.jpg
Date personale
Naștere cca 347, Tesalonic
Mutare la Domnul (†) 420, Gaza
Localizare Gaza, în provincia romană Palestina
Naționalitate grec
Date cult
Tip ierarh, misionar
Data canonizării
Prăznuire la data de 26 februarie
Recunoaștere pan-ortodoxă
Biserici patronate

Cel întru sfinți părintele nostru Porfirie din Gaza (gr. Πορφύριος) a fost episcop de Gaza între anii 395 și 420 d.Hr., cunoscut prin relatările din Viața sa ca misionar care a adus la Creștinism cetatea păgână Gaza. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 26 februarie (sau 11 martie/10 martie.[1])

Vita Porphyrii

Viața Sfântului Porfirie de Gaza este cunoscută datorită biografiei acestuia, Vita Porphyrii, scrisă de un anume Marcu Diaconul[note 1], o relatare contemporană care cuprinde o descriere destul de detaliată a sfârșitului păgânismului în Gaza la începutul secolului al V-lea.[note 2]

Viața

Sfântul Porfirie s-a născut către anul 347 într-o familie creștină înstărită din orașul Tesalonic. A rămas în orașul său natal până la vârsta de douăzeci și cinci de ani.

Călugăr în Schetia

Având chemare spre viața monahală, a plecat în Egipt la vârsta de 25 de ani și s-a stabilit în Schetia, unul din marile centre monastice ale vremii, unde s-a așezat sub îndrumarea spirituală a Sfântului Macarie cel Mare. Sub povățuirea acestuia, tânărul Porfirie a fost tuns în monahism și a rămas în deșertul egiptean vreme de cinci ani. Acolo l-a întâlnit și pe Fericitul Ieronim, care vizita pe atunci mănăstirile egiptene.

Viața ascetică în pustia Iordanului

Apoi Porfirie a plecat în pelerinaj la Ierusalim, predicând Evanghelia lui Hristos iudeilor și grecilor.[1][note 3]

A petrecut alți cinci ani într-o peșteră din pustia Iordanului, în apropiere de Ierusalim. Acolo s-a îmbolnăvit foarte grav de ciroză,[1] dar în ciuda sănătății sale șubrezite, vizita adeseori Biserica Învierii Domnului din Ierusalim și alte Sfinte Locuri. În această perioadă l-a cunoscut și pe Marcu, originar din provincia Asia, care mai târziu a devenit diaconul bisericii sale și biograful său. [1]

Marcu i-a fost un ucenic și însoțitor credincios și a acceptat să se ocupe de chestiunea nerezolvată a vinderii averilor pe care Porfirie încă le deținea la Tesalonic. La întoarcerea din Tesalonic, Marcu a adus cu sine tezaurul rezultat din vinderea averilor Sf. Porfirie - 4.400 de monede și multe vase de argint și veșminte prețioase, care au fost apoi împărțite săracilor sau donate pentru împodobirea mănăstirilor din Ierusalim și din Egipt.[1]

În timpul călătoriei lui Marcu la Tesalonic, Sf. Porfirie a fost vindecat în chip miraculos, după ce a avut o viziunea Răstignirii Domnului și a Tâlharului celui bun.[1]

Hirotonia

În anul 392 d.Hr., la vârsta de 45 de ani, Sf. Porfirie a fost hirotonit preot de Patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului (386-417) și a fost numit Custode al Cinstitului Lemn al Crucii Mântuitorului.

Episcop de Gaza

În anul 395 d.Hr., episcopul orașului Gaza din Palestina a murit. Creștinii de acolo s-au dus atunci la Mitropolitul Ioan al Cezareei Palestinei, cerându-i să le trimită un nou episcop care să îi poată înfrunta cu succes pe păgânii care dominau pe atunci cetatea și care îi hărțuiau pe creștinii din Gaza. Dumnezeu l-a inspirat atunci pe mitropolit să îl cheme la el pe preotul Porfirie. Cu frică și cutremur, cuviosul a primit rangul episcopal, s-a închinat până la pământ înaintea Lemnului de viață dătător al Cinstitei Cruci și a plecat să își îndeplinească noua ascultare de episcop.

Persecuțiile împotriva creștinilor din Gaza

Gaza era un oraș cu o tradiție de ostilitate împotriva creștinilor, încă din primele secole ale creștinismului. Mai mulți creștini primiseră aici mucenicia în vremea Marii Persecuții a lui Dioclețian (303-313), precum și în vremea scurtei renașteri a păgânismului din vremea lui Iulian Apostatul (362-363), când basilica creștină a fost arsă, iar mai mulți creștini au fost omorâți. Ostilitatea poporului din Gaza față de creștini rămăsese atât de mare încât biserica creștină fusese construită în afara zidurilor cetății, la o distanță destul de mare, iar episcopii creștini din secolul al patrulea purtau titlul specific de "episcopi ai bisericilor din împrejurimile Gazei".

Potrivit Vieții Sf. Porfirie scrisă de Marcu Diaconul, comunitatea creștină din Gaza abia dacă număra pe atunci 280 de persoane. Populația orașului în schimb era foarte atașată de păgânism și se împotrivea vehement tendinței de închidere a templelor și de distrugere a imaginilor și statuilor păgâne care se răspândea pe atunci în regiunile unde creștinismul era mai răspândit.[note 4]

Datorită credinței lui nestrămutate și răbdării de care a dat dovadă, Sf. Porfirie a reușit să îi convertească treptat pe mulți dintre locuitorii din Gaza la credința în Hristos. A săvârșit aici multe minuni și i-a povățuit pe mulți păgâni la cunoașterea Adevăratului Dumnezeu.

Într-o vreme pe când asupra orașului se abătuse o mare secetă, preoții păgâni au adus jertfe zeilor lor și le-au cerut să pună capăt secetei, însă rugăciunile lor s-au dovedit zadarnice. Atunci Sf. Porfirie le-a cerut tuturor creștinilor să postească și, făcând priveghere de toată noaptea, a pornit împreună cu toți credincioșii în procesiune în jurul orașului. De îndată, cerul s-a acoperit de nori, a bubuit tunetul și s-a pornit o ploaie îmbelșugată. Mulți păgâni au strigat atunci: "Hristos este singurul Dumnezeu Adevărat!", iar 127 de bărbați, 35 de femei și 14 copii au primit atunci Sfântul Botez, urmați la scută vreme de alți 110 bărbați.

Păgânii rămași au continuat totuși să îi hărțuiască pe creștinii din oraș, împiedicându-le accesul la funcții publice și împovărându-i cu taxe exagerat de mari.

Apel la împăratul din Constantinopol

Pentru a-și apărat turma de nedreptățile păgânilor și ale magistraților din Gaza, Sfântul Porfirie a apelat în două rânduri la justiția imperială pentru a închide și a distruge templele păgâne din Gaza.

În anul 398, episcopul Porfirie și-a trimis diaconul și cronicarul Marcu la Constantinopol, ca să ceară ajutor. Un ofițer pe nume Ilarie a ajuns la scurtă vreme după aceea, însoțit de soldați pentru a închide templele, însă păgânii l-au mituit pe Ilarie cu o sumă mare de bani (Vita 27), iar acesta a lăsat deschis marele Marneion, unul din marile temple păgâne ale vremii (întemeiat de împăratul Hadrian în anul 129 d. Hr. [note 5]. În ciuda tuturor tuturor acestor măsuri, magistrații gazieni au continuat să le refuze creștinilor dreptul "de a ocupa orice funcție civilă, ci îi tratau ca pe niște sclavi obraznici" (Vita 32).

Atunci, în iarna anilor 401-402, episcopul Porfirie a călătorit el însuși la Constantinopol, însoțit de Mitropolitul Ioan al Cezareei Palestinei pentru a fi primiți în audiență de împăratul Arcadie și de arhiepiscopul cetății imperiale, care era pe atunci Sf. Ioan Gură de Aur și a le cere sprijinul în lupta lor inegală cu păgânii idolatri.

Sfinții Ioan și Porfirie s-au înfățișat atunci și împărătesei Eudoxia, care pe atunci aștepta un copil. “Mijlocește pentru noi,” i-au spus atunci episcopii împărătesei, “iar Domnul îți va da un fiu care va domni încă din timpul vieții tale”. Eudoxia își dorea foarte mult un fiu, căci până atunci avusese numai fiice. Prin rugăciunile sfinților episcopi, împărăteasa a dat naștere unui băiat, moștenitorul tronului imperial, viitorul Teodosie al II-lea.

Atunci împăratul a emis în anul 401 un edict prin care activitățile păgânilor și ereticilor erau îngrădite, iar creștinilor le erau restabilite toate privilegiile. Edictul oferea și garanția imperială a dreptului creștinilor de a ridica biserici în locurile unde mai înainte se aflau temple păgâne.

Distrugerea templelor păgâne

Kynegios, un trimis imperial special în Gaza a pus în aplicare edictul imperial în luna mai 402. Au fost distruse sau arse opt temple, închinate Afroditei, Hecatei, Soarelui, lui Apollon, zeiței Kore (Persefona), lui Tyche (Fortuna), un Heroon (sanctuar dedicat eroilor zeificați), inclusiv marele templu al lui Marnas (Marneionul)[note 5]. În același timp, un contingent de soldați imperiali au verificat toate casele din oraș, confiscând și arzând statuile idolilor și distrugând mai multe biblioteci private, sub acuzația că ar fi adăpostit "cărți de vrăjitorie".

Marneionul, marele templu al lui Zeus Marnas, întruchiparea elenistică a zeului semitic Dagon, patronul agriculturii, care fusese venerat în Orient încă din mileniul al III-lea înainte de Hristos a fost ars. I s-a dat foc cu un amestec de pucioaseă, sulf și grăsime și a ars mai multe zile la rând, iar pietrele templului au fost refolosite, ca semn de biruință asupra păgânismului, pentru a pava străzile orașului.

Chiar deasupra ruinelor arse ale Marneion-ului a fost ridicată o mare biserică, cu treizeci și două de coloane masive de marmură, pe cheltuiala împărătesei. Biserica, numită Eudoxiana în cinstea împărătesei, a fost sfințită pe 14 aprilie 404, în ziua Sfintelor Paști.[1][note 6] Acest moment a marcat sfârșitul oficial al păgânismului în Gaza.

Ultimii ani ai vieții

În anii următori, Sf. Porfirie și-a continuat lucrarea pentru dezvoltarea eparhiei Gazei. Marcu, biograful său scrie cu entuziasm despre lucrarea sa misionară și filantropică.

În anul 415 d.Hr., Sfântul Porfirie a participat la Sinodul de la Diospolis (sau Lida), prezidat de Patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului, la care a fost judecat Pelaghie, care fugise la Ierusalim ca urmare a conflictului cu episcopul Hipponei, Fericitul Augustin cu privire la doctrina păcatului originar și a harului dumnezeiesc. Pelagiu s-a dezis de tezele care îi fuseseră atribuite - Pelagianism - și a reintrat în comuniunea Bisericii.

Sfântul Porfirie și-a continuat lucrarea de propovăduire și așezare a credinței creștine în Gaza până la sfârșitul vieții sale, în ciuda împotrivirii păgânilor, și cu prețul a nenumărate strădanii, suferințe și rugăciuni. A săvârșit încă din timpul vieții nenumărate minuni și vindecări. Sfântul Porfirie și-a călăuzit turma vreme de douăzeci și cinci de ani și a trecut la Domnul în pace în anul 420 d.Hr., la o vârstă înaintată. Sfintele sale moaște se odihnesc în Gaza până în zilele noastre. Sfântul Porfirie este și sfântul ocrotitor al orașului Gaza.

Biserica Sfântului Porfirie

După cucerirea arabă în secolul al VII-lea, Biserica Sf. Porfirie (Eudoxiana) din orașul Gaza a fost transformată în moschee, fiind cunoscută sub numele de Marea Moschee din Gaza.

Actuala Biserică a Sf. Porfirie datează din secolul al XII-lea[2]. Este situată în cartierul Zeitoun al Orașului Vechi și este cea mai veche biserică încă în funcțiune. Mormântul Sf. Porfirie se află în colțul din partea de nord-est a bisericii.[3]

Biserica a rămas deschisă până în zilele noastre. Astfel, pe 11 martie 2013, de praznicul Sf. Porfirie, comunitatea ortodoxă din Gaza, în frunte cu episcopul Alexios (Moschonas) al Tiberiadei a celebrat a 1606-a aniversare a întemeierii bisericii Sf. Porfirie.[4]

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea[5]

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Porfirie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 2-lea[5]

Înveșmântat cu viață preasfântă, împodobit ai fost cu veșmânt preoțesc, dumnezeiescule Porfirie, binecuvântate; ca cel vădit prin minunate vindecări, neîncetat roagă-te pentru noi toi.

A se vedea și

Note

  1. Marcu Diaconul a fost un monah din Schetia (Wadi el-Natrun), în pustia egipteană, în secolul al V-lea și a fost mai apoi hirotonit diacon. Pentru a se ocupa de vinderea proprietăților pe care Sf. Porfirie încă le deținea în orașul său natal, Marcu a plecat la Tesalonic, astfel că, la întoarcere, bunurile aduse au fost distribuite mănăstirilor egiptene și săracilor din și domprejurul Ierusalimului. Capodopera lui Marcu, Vita S. Porphyrii („Viața Sfântului Porfirie”), cunoscută inițial doar în traducere latină a fost publicată în versiunea greacă originală de M. Haupt în anul 1874. O nouă ediție a fost publicată de Societatea Filologică din Bonn (Germania) în anul 1895. formerly known only in a Latin translation, was published in 1874 by M. Haupt in its original Greek text. A new edition was issued in 1895 by the Bonn.
  2. Textul a supraviețuit în două versiuni, în limbile greacă și georgiană. Henri Grégoire și Kugener (1930), editorii acestei Vita Porphyrii au trecut în revistă problemele privind integritatea textului și au stadiul general al cercetărilor cu privire la acestea. Printre problemele pe care le ridica textul se aflau absența altor surse documentare privitoare la diferite personalități descrise în text, inclusiv cu privire la figura Sf. Porfirie, în condițiile în care această perioadă istorică era de altfel bine documentată. Editorii au ajuns totuși la concluzia că textul avea o bază istorică reală și că "soluția celor mai multe probleme este dată de faptul că textul acestei Vita care ne-a parvenit nouă reprezintă o versiune [a textului] revizuită în secolul al VI-lea care "împrumută" elemente din Istoria bisericească a lui Teodoret din Cir din anul 444..." În sfârșit, Paul Peeters (1941) a publicat și versiunea în georgiană a textului, demonstrând că ambele versiuni păstrate se bazau pe un text original în limba siriacă scris probabil în la sfârșitul secolului al V-șea sau în secolul al VI-lea.
  3. gr: "Μετὰ πενταετὴ διαμονὴ ἦλθε στὰ Ἱεροσόλυμα καὶ κήρυσσε στοὺς Ἰουδαίους καὶ τοὺς Ἕλληνες τὸ Εὐαγγέλιο τοῦ Χριστοῦ."
  4. Astfel, în aceeași perioadă, în Alexandria (Egipt) se ajunsese la dramatica distrugere a Serapeumului, unul din cele mai mari temple ale Antichității, urmată la scurt timp de distrugerea templelor din Heliopolis, în Egipt, și din Apameea, în Siria.
  5. 5,0 5,1 Vita Sf. Porfirie îl amintește pe marele zeu gazian Marnas (în aramaică: Marnā, "Domnul"), considerat a fi zeul ploilor și al grânelor, invocat ca apărător împotriva foametei. Marna din Gaza apare pe monede din vremea lui Hadrian. A fost identiticat cu Zeus Krētagenēs (Zeus Cretanul). Marnas era probabil întruchiparea elenistică a lui Dagon, zeul oriental al grânelor și fertilității. Templul acestuia, Marneionul — ultimul mare centru de cult al păgânismului - a fost ars, la ordinul împăratului, în anul 402. Poporului îi fusese interzis să calce pe pavajul sanctuarului. După distrugerea templului, creștinii au refolosit pietrele din pavajul templului pentru a pietrui piața publică a orașului.
  6. el: Κατάφερε δὲ ὁ Ἅγιος τὰ κατεδαφιστεῖ τὸ Μαρνεῖον, ὁ περίφημος ναὸς τῶν Ἐθνικῶν Γαζαίων, ποὺ εἶχε ἱδρυθεῖ ἀπὸ τὸν αὐτοκράτορα Ἀδριανὸ τὸ ἔτος 129 μ.Χ. Στὴν θέση του ἀνοικοδομήθηκε περικαλλὴς ναὸς μὲ χορηγία τῆς αὐτοκράτειρας Εὐδοξίας, ἡ ὁποία ἀπέστειλε γιὰ τὸν σκοπὸ αὐτὸ στὴν Γάζα τὸν Ἀντιοχέα ἀρχιτέκτονα Ρουφίνο. Ὁ ναὸς αὐτός, ποὺ ὀνομάστηκε Εὐδοξιανός, εἶχε 32 μεγάλους κίονες ἀπὸ καρυστινὸ μάρμαρο καὶ τὰ ἐγκαίνιά του ἔγιναν τὸ Πάσχα τοῦ 407 μ.Χ.

Referințe

  1. 1,0 1,1 1,2 1,3 1,4 1,5 1,6 ΜΕΓΑΣ ΣΥΝΑΞΑΡΙΣΤΗΣ: Ὁ Ἅγιος Πορφύριος Ἐπίσκοπος Γάζης. 26 Φεβρουαρίου. ΜΕΓΑΣ ΣΥΝΑΞΑΡΙΣΤΗΣ.
  2. v. https://en.wikipedia.org/wiki/Church_of_Saint_Porphyrius
  3. Michael Dumper, Abu-Lughod, Janet L.. Cities of the Middle East and North Africa: A Historical Encyclopedia. ABC-CLIO, 2007. p.156. ISBN 9781576079195
  4. en: Asmaa al-Ghoul. "Gaza's Orthodox Church Celebrates 1,606 Years", Al-Monitor, 11 martie 2013.
  5. 5,0 5,1 The Great Horologion or Book of Hours. Transl. from the Greek by Holy Transfiguration Monastery, Boston, Massachusetts, 1997. p.430. Troparul de obște al sfinților arhierei; condacul este tradus din limba engleză.

Surse

OrthodoxWiki:Porphyrios of Gaza, după:

(A now out-of-copyright translation of this fascinating Life.)
  • Great Synaxaristes: Format:El icon Ὁ Ἅγιος Πορφύριος Ἐπίσκοπος Γάζης. 26 Φεβρουαρίου. ΜΕΓΑΣ ΣΥΝΑΞΑΡΙΣΤΗΣ.
  • Bishop Nikolai Velimirovich. SAINT PORPHYRIUS, BISHOP OF GAZA. The Prologue from Ohrid.
  • St Porphyrius the Bishop of Gaza. OCA - The Lives of the Saints.
  • Alexander P. Kazhdan. Porphyrios of Gaza. In: The Oxford Dictionary of Byzantium. Oxford University Press, 1991. Current Online Version: 2012. eISBN: 9780195187922
  • Philip Schaff (Ed.). PORPHYRY. The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge. (Christian Classics Ethereal Library (CCEL)). Retrieved: 2013-03-19.
  • Weber, Nicholas. "St. Porphyrius." The Catholic Encyclopedia. Vol. 12. New York: Robert Appleton Company, 1911. (New Advent. Retrieved: 2013-03-19)
  • Porphyry of Gaza. Wikipedia. Retrieved: 2013-03-19.
  • H. Grégoire and M.-A. Kugener. Marc le Diacre, Vie de Porphyre. Paris. 1930.
  • Paul Peeters. "La vie géorgienne de Porphyre de Gaza". Analecta Bollandiana 59 (1941), 65-216.

Legături externe