Persecuții împotriva creștinilor (epoca antică)

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Introducere în
Creștinismul Ortodox
Sfânta Tradiție
Sfânta Scriptură
Simbolul credinței
Sinoade ecumenice
Sfinții Părinți
Sfânta Liturghie
Drept canonic
Icoane
Sfânta Treime
Dumnezeu Tatăl
Iisus Hristos
Sfântul Duh
Biserica
Eclesiologie
Istoria Bisericii
Sfintele Taine
Viața Bisericii
Editează această cutie

Persecuțiile împotriva creștinilor au început în anul 64, odată cu împăratul Nero, și au durat până la Edictul de la Milano din anul 313. Aceste persecuții sunt împărțite în:

  1. Persecuții locale: de la Nero (54-68) până la Decius (249-251)
  2. Persecuții generale: începând cu Decius (249-251) și terminate cu Dioclețian (284-305)

Persecuțiile locale

Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Nero (54-68)

Nero Claudius Caesar s-a născut în anul 37 și căsătorit cu Octavia. Din anul 60 a urmat modelul lui Caligula (despotismul oriental-elenistic). Persecuția contra creștinilor a cunoscut momente crude și nemaivăzute: creștinii erau aruncați fiarelor în arene, alții erau arși pe rug, sfâșiați de animale și martirizați multe alte feluri.

Martiri: nu este cunoscut numărul mucenicilor, dar se apreciază a fi fost mulți, printre care - după Tacitus și Clement Romanul - Sfinții Apostoli Petru și Pavel.

Nefiind cunoscuți martiri și în alte orașe, se consideră că persecuția s-a limitat numai asupra creștinilor din Roma.

Decretat de senat hostis publicus (lat. „dușman public”) și condamnat la moarte la 9 iunie 68, Nero s-a sinucis rostind cuvintele Qualis artifex pereo (lat. "Ce mare artist piere").

Domițian (81-96)

Titus Flavius Domitianus s-a născut în anul 51 din Vespasian si Flavia Domitilla și a fost desemnat succesor la tron în 79 de fratele său mai mare, Titus. Este caracterizat ca fiind un om ambițios și foarte gelos, dar mai ales răzbunător. Domițian se autointitulează “dominus et deus” și guvernează pe baza despotismului, ca și Caligula și Nero.

Victime: el a persecutat și rude cum ar fi vărul său Flavius Clemens și soția acestuia Flavia Domitilla, consulul Acilius Glabrio și mulți alții, iar după tradiție Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan a fost exilat în insula Patmos între anii 90-95.

Persecuția lui a fost scurtă, el căzând victimă unui complot organizat de Partenius, comandantul gărzii palatului și de soția sa Domitilla Longina. După el, senatul l-a proclamat împărat pe Nerva (96-98) care nu a mai dat curs acuzațiilor împotriva creștinilor.

Traian (98-117)

Sfântul Ignatie Teoforul, episcop de Antiohia
Marcus Ulpius Traianus s-a născut în sudul Spaniei în anul 53, fiind un foarte bun militar, administrator și cel mai însemnat cuceritor roman după Iulius Caesar. Cu toate ca era drept și cinstit, el a fost un persecutor al creștinilor, realizând primul rescript referitor la ideile sale despre creștini. Rescriptul a fost emis datorită unei scrisori din partea lui Pliniu cel Tânăr în 111-112 din care Traian afla că datorită creștinilor templele se goleau, nu se mai respectau sărbătorile, iar animalele nu se mai cumpărau pentru sacrificii.

Traian hotărăște ca să fie persecutați cei care sunt dovediți și denunțați, iar cei care nu apostaziază să fie pedepsiți. În concluzie creștinii nu erau pedepsiți datorită faptului că încălcau legile, ci datorită numelui de creștin.

Ca martiri mai însemnați din acea perioadă sunt sfinții Ignatie al Antiohiei murind aruncat la fiare în anul 107 și Simeon al Ierusalimului, care avea 120 de ani.

Hadrian (117-138)

Publius Aelius Hadrianus s-a născut în Italia în anul 76. A fost ales împărat la insistențele soției lui Traian (Plotina), când acesta era pe patul de moarte. Era caracterizat printr-o mare pasiune de a cunoaște cât mai multe, fiind un iubitor de cultură si artă și poate din această cauză el a încercat să liniștească furia maselor precizând ca oamenii să nu fie deranjați, însă dacă denunțătorii creștinilor au dreptate, acei creștini să fie aduși în fața tribunalului.

Antonin Piosul (138-161)

Antonin Piosul (Antoninus Pius)s-a născut în anul 86 și provine dintr-o familie senatorială din Galia. În timpul domniei sale a asigurat statului o bogăție financiară, o bună administrație fiind considerat tipul împăratului ideal. Cu toate că el nu a persecutat creștinii, totuși au existat martiri datorită unor guvernatori provinciali.

Cea mai cunoscută persecuție din timpul său este cea de la Smirna unde au murit 11 creștini, unul dintre ei apostaziind. Aici a căzut victimă și episcopul Policarp (23 februarie 155), fiind străpuns cu pumnalul și apoi ars pe rug.

Important este faptul că Antonin Piosul i-a adresat o apologie Sfântului Iustin Martirul și Filosoful.

Marcu Aureliu (161-180)

Marcus Annius Verus s-a născut 121 în Peninsula Iberică. Numele lui este schimbat în Marcus Aelius Aurelius Verus de către Antonin Piosul căsătorindu-se cu fiica lui Antonin, Faustina.

Acesta era preocupat de filosofie, de cultură și în general de învățământ.

Din cauza filosofiei stoice și a rațiunii de stat declanșează persecuția după principiul neronian : "non licet esse vos" ("nu aveți voie să existați").

Martiri: tânăra nobilă romană Cecilia și filosoful creștin Iustin împreună cu 6 creștini denunțați de Crescens în 165.

O altă persecuție este cea din Galia în Lungdinium (Lyon) și Vienna, pe valea Ronului, în 177, unde au murit 48 martiri majoritatea de origine orientală. Cei mai cunoscuți sunt: Blandina, Ponticus, diaconul Sanctus, medicul Alexandru, Maturus, Atal, Vivliada, Vettius, Epagathus și marele episcop al Lugdinunumului (Lyon), Potin în vârstă de 90 ani. Trupurile lor au fost arse și aruncate în râul Ron.

Alți martiri: episcopul Publie (Atena), Sagaris (Laodicea) și Carp, diaconul Papil și creștina Agatonica (Pergam).

Lui Marcu Aureliu i se atribuie un edict de toleranță pentru creștini datorită victoriei romanilor asupra quazilor și marcomanilor în 174 , victorie atribuită legendar rugăciunilor creștinilor care au scăpat armata de secetă.

La 17 martie 180 împăratul a murit, probabil de ciumă, ridicându-se în memoria sa o columnă cu scene din primul război cu marcomanii.

Comodus (180-192)

Lucius Aelius Aurelius Commodus Antonius este fiul lui Marcu Aureliu și al Faustei. Spre deosebire de tatăl său care îi oferise o educație aleasă, el trăiește o viață dezorganizată și scandaloasă. Historia Augusta (cap.XIX, 2) îl caracterizează ca "nerușinat, necinstit, spurcat la gură, murdar și desfrânat, mai crud decât Domițian, mai necurat decât Nero".

Față de creștini s-a arătat tolerant, dar totuși au fost 12 martiri scilitani în anul 180, actul lor martiric fiind primul document creștin în limba latină.

Alți martiri: senatorul roman Apollonius care este decapitat în 181 la 21 aprilie, alții în Asia Proconsulară, Frigia și Siria. Sfârșitul domniei s-a arătat mai tolerant față de creștini, datorită soției sale Marcia, care îi simpatiza pe creștini.

Septimiu Sever (193-211)

Septimiu Sever s-a născut în anul 146 în orașul Leptis Magna și căsătorit cu fiica unui preot sirian, Iulia Domna. La început era indiferent datorită faptului că, spune Tertulian, avea la palat un creștin, Proculus Torpacion, care-l vindecase de o boală.

În 197 izbucnește o puternică persecuție în Africa datorită unor revolte în Orient.

Ca martiri: în Alexandria era Leonida, tatăl lui Origen și unii elevi și catehumeni cum ar fi Plutarh Sarenus, Heraclide și Heron, Sarenus, Potamiana și mama acesteia Marcela, Herais și un soldat Basilide care a încercat să o protejeze pe Potamiana și pentru aceasta i s-a tăiat capul.

În Cartagina: Perpetua și sclava acesteia Felicitas și încă 4 creștini: Saturnius, Secundus, Saturus și Revocatus.

Şi în Capadocia și Frigia s-au înregistrat victime aici intrând și Irineu, episcopul Lugdunumului (Lyon).

În Asia Mică: Sfântul mucenic Haralambie, episcop în Cetatea Magneziei.

Alți martiri: Sfântul mucenic Irineu, episcop de Lungdunum (Lyon)

Moare în 4 februarie 211 la Eburacum în Britania lăsând conducerea Imperiului fiilor săi: Caracalla și Geta.

Alexandru Sever (222-235)

Marcus Aurelius Severus Alexander provenea din Fenicia și câștigă simpatia Romei fiind declarat împărat în 222. El favoriza cultele orientale, iar Hristos apărea ca un zeu alături de ceilalți zei. În camera unde se închina în fiecare dimineață se găseau scris versetul de la Luca 7, 13 și Matei 7, 12 ("Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea") numită "regula de aur". Creștinii aveau de revendicat un teren de la cârciumari, iar împăratul le dă câștig creștinilor: "Vreau mai bine ca Dumnezeu să fie adevărat într-un chip oarecare pe acest loc, decât să-l dau cârciumarilor".

Alexandru Sever avea ca mamă pe Iulia Mammaea, care dialoga cu Ipolit la Roma și cu Origen în Antiohia. În anul 235 Alexandru și mama sa au fost uciși la Mogontiacum (Mainz) datorită unor nemulțumiri ale legiunilor cantonate pe Rin.

Maxim Tracul (235-238)

Caius Iulius Verus Maximianus a făcut o strălucită carieră militară având o puternică forță fizică. Maxim Tracul este declarat "hostis publicus" de Antonius Gordianus Sempronianus, dar iese învingător la Cartagina. El este omorât de soldații din Italia pe când încerca să cucerească Aquileea. El declanșase o persecuție împotriva clerului creștin. Eusebiu de Cezareea spune că Maxim a poruncit uciderea "conducătorilor Bisericii, vinovați de învățătura cea după Evanghelie" (Istoria bisericească, VI, 28).

Martiri: la Roma sunt exilați doi episcopi rivali Ponțian (230-235) și Ipolit (235) care au murit în Sardinia.

În Orient: preotul Protoctist, diaconul Ambrozie și mulți alți creștini din Capadocia.

Gordianus al III-lea (238-244) și Filip Arabul (244-249)

Nu s-au înregistrat martiri în timpul lor, iar Fericitul Ieronim spune că Filip Arabul ar fi fost primul împărat roman creștin ("primus de regibus romanis christianus fuit" - De viris illustribus, 54).

Persecuțiile generale

Decius (249-251)

Caius Messius Quintus Decius se confruntă cu Filip Arabul la Verona pe care îl ucide. Îl numește cenzor pe Valerian, viitorul împărat roman (253-260), iar cu privire la creștinism, acesta dorea distrugerea sa, considerând că este un element distructiv în cadrul Imperiului. El hotărăște ca persecuția să devină generală, urmărind distrugerea creștinismului ca religie. În anul 249 împăratul Decius a dat un edict de persecuție, prin care toți creștinii, indiferent de vârstă sau stare socială, erau obligați să vină personal și să apostazieze. Celor care fugeau li se confiscau averile și când se întorceau acasă erau uciși, dar cel mai des se urmărea apostazierea și nu uciderea lor.

Origen spunea că atunci când creștinul suporta toate torturile erau întristați toți judecătorii, iar când apostaziau se bucurau nespus de mult (Contra Celsum, VIII).

Erau foarte mulți creștini care apostaziau împreună cu episcopul Evdemon al Smirnei și aceștia au fost împărțiți în patru categorii după gravitatea lor:

  1. sacrificați erau denumiți cei care sacrificau zeilor.
  2. thurificați erau cei care sacrificau numai ardere de tămâie
  3. libellatici erau cei care obțineau un certificat (lat. libellus) pe bani conform căruia au sacrificat zeilor, dar fără să sacrifice.
  4. acta facientes erau cei care declarau că nu sunt creștini.

Martiri: episcopul Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila al Antiohiei, Saturnin al Tolosei, preotul Pionius din Smirna, alții din Egipt, Grecia.

După un an de persecuții, împăratul și-a dat seama că Biserica era foarte puternică și nu putea fi distrusă. Decius a murit pe 21 noiembrie 251, în luptele cu goții din Moesia.

Trebonius Gallus (251-253)

Acesta a fost influențat de fanatismul roman împotriva creștinismului, iar printre cei persecutați este și episcopul Corneliu al Romei.

Valerian (253-259)

Publius Licinius Valerianus s-a născut în anul 218 și în timpul acestuia se face prima divizare geografică a Imperiului. Ca persoană era cinstit și onest, dar foarte influențabil.

La început el a tolerat creștinismul, dar a fost influențat de Macrian, un păgân fanatic care l-a făcut pe Valerian să dezlănțuie persecuția împotriva creștinilor considerând că va putea acoperi astfel o parte din deficitul economic al Imperiului confiscând averile acestora.

Valerian a emis edictele din august 257 și din 258, prin care îi obliga pe creștini să sacrifice zeilor și le confisca averile celor care nu se conformau.

Martiri: episcopul Sixt al II-lea al Romei, Ciprian al Cartaginei, Fructuosus al Tarragonei cu diaconul Laurențiu și Dionisie al Alexandriei. În Africa 153 de creștini sunt aruncați într-o groapă cu var nestins, alții sfâșiați și arși.

Valerian a fost luat prizonier în anul 259 de către șahul sassanid Șapur I, în urma bătăliei de la Edessa. Potrivit istoricului creștin Lactanțiu (Lactantius), Valerian a fost supus unor mari umilințe în timpul captivității sale curtea lui Șapur I. Data exactă a morții lui Valerian a rămas necunoscută.[1]

Gallienus (260-268)

El renunță la persecuțiile împotriva creștinilor datorită soției sale Salonina, prietena creștinilor și datorită sorții tatălui său. Emite un rescript de toleranță prin care i se înapoiază Bisericii bunurile confiscate, iar creștinii își practică cultul în pace.

Aurelian (270-275)

Lucius Domitius Aurelianus s-a născut la 214 în Moesia și își adoptă titulatura de "Dominus et Deus" (Domn și zeu) datorită faptului că restabilește unitatea Imperiului și datorită cultului zeului Mithra pe care îl practică.

În 174 dă un edict împotriva creștinilor, iar în 275 este asasinat la Caenophrurium aproape de Bizanț.

Dioclețian (284-305)

Caius Aurelius Valerius Diocletianus s-a născut în Dalmația la 240 dintr-o familie săracă. Din momentul în care devine împărat, începe o reorganizare riguroasă a administrației imperiului roman.

El inaugurează o nouă formă de guvernare (tetrarhia) și îl asociază pe Maximian ca Augustus, iar după aceasta cei doi își asociază câte un Cezar: Dioclețian pe Galerius, iar Maximian pe Constanțiu Chlorus (tatăl Sfântului Împărat Constantin cel Mare).

La început Dioclețian s-a arătat tolerant cu creștinii, dar Galerius era un anticreștin fanatic.

În 297 Galerius obține o victorie împotriva perșilor și declanșează prigoana contra creștinilor. La Durostorum există martiri precum Iuliu și soldații Isihie, Marcian, Valentinian, Nicandru și Pasicrat, iar pe brațul Sfântul Gheorghe al Dunării, preotul Epictet și Astion.

Dioclețian cere să fie consultat oracolul de la Milet care se pronunță împotriva creștinilor. Din această cauză la 24 februarie 303 dă primul edict împotriva creștinilor, ce consta în interzicerea adunărilor, dărâmarea locașurilor de cult, apostazierea.

Galeriu o obligă să aducă sacrificii zeilor pe soția și fiica lui Dioclețian, știindu-le că îi simpatizează pe creștini.

În aprilie, Dioclețian emite cel de-al doilea edict care consta în arestarea episcopilor, preoților, diaconilor, exorciștilor și lectorilor, care dacă nu apostaziau erau uciși.

La 27 septembrie 303 se dă cel de-al treilea edict, toți membrii clerului fiind obligați să apostazieze, iar dacă refuzau erau uciși.

În 304 se dă cel de-al patrulea edict, din inițiativa lui Galerius, declarându-se război creștinismului și aplicându-se pedepse foarte aspre.

Martiri: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință (Capadocia), Sfântul Mare Mucenic și tămăduitor Pantelimon (Nicomidia), Antim episcopul Nicomidiei, Sfânta Varvara (Egipt), Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian (Cilicia), Sfinții mucenici Adrian și Natalia, Margareta (Antiohia Pisidiei), sfintele Agapi, Irina și Hiona (Tesalonic), episcopul Irineu (Sirmium), diaconul Dimitrie, Secundus, Basilla, Anastasia, preotul Montanus (Singidunum), episcopul Victorin de Poetavio (Austria), "cei patru încoronați" (de fapt cinci, ei fiind sculptori).

Pe o inscripție de la Cernavodă atunci Axiopolis din sec. al IV-lea sunt menționate numele martirilor: Chiril, Tasie, Chindea, Dasie de Durostorum.

Au murit și cei patru martiri de la Noviodunum: Zotic, Atal, Camasis și Filip aflați la Niculițel și așezați la Mănăstirea Cocoș.

Dioclețian și Maximian se retrag în 305, iar în 316, respectiv 310, ei mor, cel din urmă sinucizându-se după înfrângerea sa de către Constantin cel Mare.

Galerius și Constanțiu Chlorus își asociază câte un Cezar: Galerius pe Valerius Maximianus Daia, iar Constanțiu pe Flavius Valerius Severus. La moartea lui Constanțiu Chlorus, în Britania este ales Constantin, iar Maximian reintrând în viața politică încearcă să-l atragă pe acesta de partea sa.

Maximian Herculius se proclamă a treia oară împărat, dar este înfrânt de Constantin și se sinucide la Massalia în 310.

Față de creștini situația nu se schimbase, iar printre martiri se numără Sfântul și marele mucenic Dimitrie (Tesalonic, anul 306) și Sfânta Ecaterina martirizată în anul 307 la Alexandria.

În 311 Galerius se îmbolnăvește și dă un edict de toleranță prin care creștinii își pot desfășura în liniște cultul.

Cu toate acestea Maximian Daia organizează păgânismul, făcând mulți martiri, între care: Petru (Alexandria), Phileas (Thumuis), preotul Pamfil din Cezareea Palestinei, preotul Lucian (Nicomidia).

Patru Auguști rămân să conducă imperiul și anume: în Răsărit Licinius și Maximian Daia, iar în Apus: Constantin și Maxențiu.

Constantin se luptă cu Maxențiu, învingându-l în lupta decisivă la Pons Milvius în 29 octombrie 312; Maxențiu moare înecat în Tibru.

Constantin atribuie victoria lui Dumnezeu, arătându-i-se sfânta cruce pe cer alături de cuvintele: "in hoc signo vinces" (lat. întru acestea vei învinge).

Licinius îl învinge pe Maximian Daia la Adrianopol în 30 aprilie 313, rămânând împărat al Orientului, iar Constantin al Occidentului.

Cei doi se întâlnesc la Mediolanum (azi Milano, în Italia) în anul 313, dând un edict prin care creștinii sunt favorizați. Acest act este redactat de Lactanțiu în Despre moartea persecutorilor 48, 2-12 și menționat de Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească X,5,2-14.

Creștinii au cale liberă fără restricții de a-și practica cultul, anulându-se toate edictele anticreștine. Acest edict recunoștea Biserica drept o instituție organizată.

Liciniu îi cedează lui Constantin provincia Illyricum și, din această cauză, Liciniu îi persecută pe creștini: astfel în 320 și 324 sunt înghețați cei 40 mucenici în lacul Sevatia. Liciniu este condamnat la moarte în 324, iar Constantin, convertit la creștinism, rămâne singurul conducător al imperiului.

Religia creștină ajunge în secolul al IV-lea "religie de stat".

Note

  1. De Imperatoribus Romanis: "Valerian and Gallienus".

Surse