Națiune

Națiunea sau neamul este un concept mistic ce contribuie ireductibil la ființa unei persoane umane. Dacă în literatura seculară ori heterodoxă națiunea este definită sub aspect pur etnic, socio-cultural, sau civico-politic—uneori condiționată de un context istoric—în Ortodoxie, neamul este văzut sub aspectul său tainic ca parte ființială a sufletului, deci totodată veșnic.

„Ortodoxia nu este un sector al vieții, detașat de toate faptele și condițiile naturale ale omului. Ea nu este numai mers la biserică sau numai cărturărie universalistă sau sistem de sfere cristaline plutind pe deasupra valurilor vieții, neatins de ele și neintervenind în ele. Ea este forță amestecată în totalitatea faptelor și situațiilor omenești, mântuind pe om nu întrucât îl scoate din ele, ci întrucât acela lucrează în ele după duhul ei. Dacă e drept până la un loc că neamul acoperă sectorul Ortodoxie, dând unei forme universale în anumite privințe un colorit propriu, la rândul ei și Ortodoxia cea universală acoperă întreg pe fiecare neam care-i aderă.”

(Pr. Dumitru Stăniloae)

Introducere

E de remarcat întâi că nu există om anațional. Nici Adam, măcar, n-a fost anațional, ci a vorbit o limbă, a avut o anumită mentalitate, o anumită construcție psihică și trupească. Un om pur, necolorat din punct de vedere național, fără determinante naționale, este o abstracție. Așa cum nu poate exista un măr fără determinantele unui anumit soi, așa cum nu poate exista un om fără determinante individuale.

Umanul există numai în formă națională, colorat național, așa cum există numai determinant individual. Nu se pot extrage la un individ sau la o națiune determinantele individuale sau naționale pentru a lăsa umanul pur. Ar însemna să distrugi însuși umanul. Naționalul sau individualul e însuși umanul, care are, în mod necesar, o anumită calitate. Un uman fără calitate nu există. Individul sau membrul unei națiuni e uman, e înțelegător al celorlalți oameni, ai altor națiuni, nu printr-o depășire a calității sale individuale sau naționale, printr-o coborâre undeva în substratul pur uman al personalității sale, ci în starea în care este. Un român, când simte milă față de un ungur, în mila lui e tot român; sentimentul de frăție umană care simte că-l leagă de un ungur, e un sentiment colorat românește, nu e anațional.

Ceea ce înțelegerii noastre pare antinomic, în luptă una cu alta, umanul și naționalul, sau, cu alte cuvinte, identitatea dintre oameni și deosebirea dintre națiuni, în realitate sunt unite inseparabil, în chipul cel mai intim și mai misterios, cu menținerea deplină a amândurora; numai o minte simplistă nesocotește unul sau altul din termenii antinomiei. De aici urmează că armonia între națiuni nu e exclusă, ci foarte posibilă, căci ele sunt aceeași umanitate stând în diferite forme, determinată, în mod necesar, aici într-un fel, dincolo în altul.

Istorie

Cincizecimea

Baza pentru concilierea universalității și etnicității Bisericii a fost pusă de evenimentul Cincizecimii, când același Duh Sfânt al aceluiași Hristos și al aceleiași înțelegeri și propovăduiri a Lui s-a coborât în chipul limbilor diferitelor neamuri. Sfântul Grigorie de Nyssa, vorbind de acest eveniment, spune că, contrar cu ceea ce s-a întâmplat la turnul Babel, când apariția varietății limbilor i-a făcut pe cei de față să nu se mai poată înțelege, la întemeierea Bisericii, în ziua Cincizecimii, prin aceeași varietate de limbi s-a realizat o armonie între toți, căci toți înțelegeau și exprimau în limbi diferite același lucru. „Căci din același Duh, revărsându-se în toți aceeași înțelegere sunt adunați toți într-o unică armonie”.

Sfântul Grigorie de Nazianz, interpretând același eveniment al coborârii Sfântului Duh și al vorbirii Apostolilor în limbile tuturor celor de față, spune că prin Duhul Sfânt „cei separați în multe și diferite feluri de limbi, au devenit toți deodată de aceeași limbă cu Apostolii” (όμογλώσσων τοις μαθηταίς γεγενημένων). Căci trebuia ca cei ce au rupt conglăsuirea (την όμοφωνιάν) la construirea turnului Babel să vină iarăși la conglăsuire o dată cu zidirea duhovnicească a Bisericii.

E vorba, deci, de nașterea unei gândiri comune în cei ce vin la credință, în cei ce intră prin Duhul Sfânt în trăirea în Hristos. Sensibilitatea identică pentru Hristos trăită de Apostoli, sub înrâurirea Duhului Sfânt al aceluiași Hristos, îi făcea pe aceștia să o comunice în mod identic, cu toată deosebirea de limbi în care comunicau; iar pe cei ce se deschideau propovăduirii lor să trăiască conținutul ei în mod identic cu Apostolii și întreolaltă. Fără să se desființeze varietatea de limbi, prin ele se vehicula același conținut, aceeași simțire; fără să se desființeze varietatea de neamuri, ele se unesc în aceeași gândire și simțire a lui Hristos.

S-ar putea spune că tocmai prin aceasta s-a întemeiat Biserica: prin infuzarea unei înțelegeri și simțiri comune a lui Hristos în cei ce au venit la credință, a unei înțelegeri și simțiri comune cu cea care s-a luminat și s-a aprins în Apostoli prin pogorârea Duhului aceluiași Hristos în ei. Biserica este prin aceasta opusul turnului Babel. Ea a unit în Duhul aceleiași înțelegeri și iubiri a lui Hristos pe cei ce au primit să lucreze pentru zidirea ei și i-a făcut să se zidească pe ei înșiși în mod armonios în ea, fără să se confunde, pe când turnul Babel i-a separat, i-a făcut să nu se mai poată înțelege, să nu mai aibă o gândire comună.

Primele secole

Respectul din ziua Cincizecimii pentru limbile neamurilor l-a arătat Biserica în primele secole, folosind aceste limbi nu numai pentru convertirea diferitelor popoare, ci și după aceea, admițându-le ca limbi de cult și acceptând traducerea Bibliei în acele limbi și dezvoltarea unei literaturi creștine în ele. Așa s-au născut Biserici de limbă greacă, siriană, armeană, coptă. Dacă în Occident Biserica a impus pretutindeni limba latină, în Răsărit, unde a dăinuit imperiul ca factor politic de unitate, Biserica a putut accepta folosirea limbilor naționale în cuprinsul ei, ba chiar Imperiul Bizantin a păstrat până la un grad un caracter multinațional. Alături de limba greacă s-au păstrat în cadrul Imperiului ca limbă de cult și de viață și literatură creștină în mod permanent limba latină în părțile Balcanilor de azi, ba se pare că și limba altor populații, iar în părțile de Răsărit, limba siriană și limba coptă, ca să nu mai vorbim de legăturile pe care Biserica din Imperiul Bizantin le-a păstrat cu Biserica de limbă iviră și cu cea armeană până la rămânerea celei din urmă în unitatea dogmatică cu Biserica din Imperiu și din afara lui.

Izvoarele istorice vorbesc nu numai de o existență alăturată a acestor limbi în Biserica din Răsărit, ci și de o conviețuire a lor când membrii diferitelor popoare se aflau împreună în instituții bisericești comune, ca în unele mănăstiri celebre pentru toată Biserica, sau în mănăstiri care aparțineau unui popor anume întemeiat în locuri de atracție pentru toate națiunile din Imperiu. Astfel, în Mănăstirea Sfântului Teodosie, la răsărit de Betleem, chiar întemeietorul ei, Sfântul Teodosie († 529), a clădit în a doua jumătate a secolului V patru biserici, dintre care în trei se făcea serviciul divin în trei limbi naționale, și anume în greacă, în armeană și beso-tracică, iar în una pentru bolnavii mintali.

În Palestina exista, după un autor din a doua jumătate a secolului VI și începutul secolului VII, o mănăstire cu numele Soubiba, cu o parte pentru sirieni și o parte pentru beso-traci. În memoriile înaintate la anul 553 împăratului Justinian și patriarhului Mina de egumenii mănăstirilor din Constantinopol și din alte părți ale imperiului, este semnat și egumenul unei mănăstiri a beso-tracilor din Constantinopol, ca și al unei mănăstiri care se numește Basian și al altei mănăstiri a Sfântului Basa, care, probabil, este una cu Besia și cu Besa. Egumenul altei mănăstiri semnează prin diaconul său Zoticos, care e identic cu numele martirului Zoticos de la Niculițel (Dobrogea).

E de observat că chiar o limbă ca cea beso-tracă, care era o limbă tracă latinizată, avea pentru popor un cult bisericesc propriu, deși nu au rămas documente scrise din această limbă, întrucât teologii acestui popor, cum sunt călugării sciți de la începutul secolului VI sau Dionisie Exiguul, folosesc latina literară universală.

Încreștinarea slavilor

Articol principal: Încreștinarea bulgarilor.

În secolul IX, pentru popoarele slave încreștinate, Biserica din Bizanț a acceptat alcătuirea unui alfabet slavon și traducerea cărților de cult și spiritualitate ortodoxă în limba slavonă.

Limba română în slujbe

A se vedea și Introducerea limbii române în slujbe

Pentru poporul român, la care s-a practicat până în secolul X pentru uzul cotidian limba latină populară, ca limbă bisericească, iar pentru teologie limba latină literară universală, s-a produs acum, sub forța împrejurărilor, fenomenul curios că locul latinei literare l-a luat pentru teologie și pentru uzul înaltei ierarhii bisericești limba slavonă și greacă. Dar aceasta pentru o vreme destul de scurtă, căci încă din secolul XV avem o seamă de documente bisericești și teologice de limbă populară scrisă.

Astfel, limba populară română, care e extrem de probabil că a fost o limbă de cult încă de la începutul creștinării lui de prin secolele I-II (dat fiindcă neamul beso-tracilor se întindea până în Pind și Bitinia, aflându-se și în orașul Filipi și în jurul lui, primul oraș unde a predicat Sfântul Pavel în Europa), devine acum definitiv și o limbă scrisă. Uzul ei permanent dintr-o perioadă anterioară influenței latinei creștine iradiată de la Roma (de pe la sfârșitul sec. II) și în tot timpul cât la centrele ierarhice și politice ale Principatelor Române se practica slavona sau greaca, îl arată faptul că această limbă română scrisă apare de la primele ei documente păstrate, din secolele XV-XVI, aproape sută la sută cu un lexic creștin latin, cu foarte puține elemente slavone, dar cu un lexic latin total diferit de cel al latinei literare universale.

Prin introducerea limbii populare române și în cultul bisericesc de la centrele episcopale și voievodale, poporul român s-a găsit dintr-o dată într-o situație mai bună din acest punct de vedere decât celelalte popoare ortodoxe. Traducerile care apar de acum sunt redate în limba grăită a poporului, evoluând totdeauna cu ea, câtă vreme limba greacă și slavonă, ca și cea armeană, etiopiană, coptă, siriacă, folosite în cult, rămân fixate în formele în care au fost folosite în primele traduceri, devenind în mare măsură neînțelese de respectivele popoare, ci mai mult afirmări ale etnicității lor deosebite și documente ale istoriei lor.

Muntele Athos

Tradiția conviețuirii limbilor naționale în mănăstiri vecine sau chiar în aceleași mănăstiri a trecut în Ortodoxie, de prin secolul X, din Palestina în Sfântul Munte Athos.

El a preluat prin aceasta funcția menținerii popoarelor ortodoxe în unitatea lor duhovnicească neconfundate etnic, prin cei mai respectați reprezentanți ai lor. Viața în același duh, traducerea acelorași cărți duhovnicești făcute în Sfântul Munte în diferitele limbi naționale, se răspândeau în sânul tuturor popoarelor ortodoxe, menținând unitatea lor într-un mod nejuridic, neforțat, dar cu atât mai profund decât prin măsuri exterioare pornite de la un centru oarecare. Universalismul ortodox se menține iradiind cu prestigiu, dar în mod neimpus, din acest centru unitar și în același timp polinațional.

Bizanț după Bizanț

Un rol tot așa de mare ca Muntele Athos, sau și mai mare, din alte puncte de vedere, în păstrarea ființei popoarelor ortodoxe din sud-estul european, prin susținerea lor în Ortodoxie, și prin aceasta, într-o unitate spirituală creștină, l-au avut Țările Românești, care au preluat după căderea Imperiului Bizantin rolul lui de ocrotitoare a Ortodoxiei diferitelor popoare de pe fostul lui teritoriu din urmă, devenind un „Byzance après Byzance”, după expresia lui Nicolae Iorga.

Împrejurările istorice le-au rezervat acest rol, datorită faptului că ele au fost singurele țări care și-au putut păstra în această parte caracterul de state cu oarecare independență, în cuprinsul lor s-au refugiat continuu numeroși reprezentanți ai culturii bisericești a diferitelor popoare din Balcani și au putut să-și dezvolte pe teritoriul lor activitatea lor cărturărească în limba națională a lor, cu repercusiuni salvatoare pentru menținerea conștiinței naționale în popoarele lor căzute sub stăpânirea otomană pentru mai multe secole.

Cultura greacă și slavonă de copieri de manuscrise, de tipărituri, de traduceri din greacă în slavonă, de creații originale a continuat în Țările Românești nu numai nestingherită, ci și puternic sprijinită de voievozii celor două Țări Românești, alături de dezvoltarea unei literaturi de traduceri românești în manuscrise și tipărituri. Studiul celor peste 2000 de manuscrise slave păstrate pe teritoriul românesc arată, pe de o parte, că aproape tot ce s-a tradus din literatura slavă la sud de Dunăre se regăsește în manuscrisele copiate la noi; pe de altă parte, că în Țările Românești s-au păstrat unele din cele mai importante scrieri aparținând cultelor sud-slave în texte mai vechi decât în locul de origine și că până astăzi se face apel la copiile românești spre a publica asemenea opere. Cele mai vechi provin din Transilvania și Banat, de exemplu, Octoihul de Caransebeș.

Aceasta arată, poate, că un motiv pentru care s-a răspândit literatura bisericească slavă în Țările Românești și s-a introdus chiar în cult a fost faptul că ea, nemaiputând fi copiată în țările lor de origine, s-a copiat de către reprezentanți refugiați ai acelor popoare la noi, ceea ce i-a făcut și pe cărturarii români să învețe slava ca să citească aceste comori bisericești și patristice. Deci, la baza acestei introduceri a limbii slavone în uzul bisericesc de la noi a putut fi și un motiv de ospitalitate.

Patriarhul Dositei al Ierusalimului tipărește la sfârșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII o mulțime de scrieri grecești în Țările Românești, iar voievodul Constantin Brâncoveanu tipărește cărți pentru toate popoarele din Orient până și în limba iviră și arabă și le trimite în teritoriul acelor popoare. Ba chiar înființează o tipografie arabă pe teritoriul românesc. Dar, ajutorul Țărilor Românești nu se oprește la atâta. În cuprinsul lor se înființează o mulțime de mănăstiri închinate cu vastele lor moșii Patriarhatelor din Orient și mănăstirilor din Sfântul Munte și altor mănăstiri din Orient, cu viețuitori greci în ele, trimițând tot venitul lor acelor Patriarhate și mănăstiri. O cincime din teritoriul acestor țări a fost astfel închinat acelor Patriarhate și mănăstiri. În afară de aceasta, voievozii făceau continuu danii bogate acelor Patriarhate și mănăstiri.

Tipografia arabă înființată de Brâncoveanu la Snagov avea ca scop să tipărească cărți de slujbă pentru ortodocșii arabi, care din lipsă de cărți în limba lor „cei mai mulți rămâneau fără să slujească rânduiala de toate zilele”. Fostul patriarh al Antiohiei, Atanasie, venind la București, văzu o țară „cu atâtea sfinte și adevărat împărătești zidiri bisericești și mai ales cu frontispicii și seminarii pentru diferite studii eline și slavonești și pământene și pe deasupra și cu tipografii pentru toate popoarele acestea”.

Exemplul Țărilor Românești ne arată, astfel, cum un popor ortodox susține timp de secole, cu toate mijloacele sale, Ortodoxia altor popoare și cu aceasta însăși ființa lor, când ele ajung în situații de mare pericol pentru credința și însăși existența lor. Și Țările Românești au făcut aceasta fără nicio tendință de dominație, căci deși au susținut și reclădit de multe ori toate mănăstirile din Sfântul Munte, pentru ele s-au mulțumit cu un simplu schit, Prodromu.

Teologia națiunii

Universalismul poli-național al Ortodoxiei ilustrat de-a lungul istoriei își are mai multe temeiuri dogmatice.

Varietatea creației

Unul dintre temeiurile dogmatice este varietatea și solidaritatea întipărite creștinilor prin însuși actul creației. Continuând să aibă grijă de creația Sa, Dumnezeu o menține prin Providență în această varietate și solidaritate. Sfântul Grigorie de Nyssa atribuie persistența variată și armonică a lumii însuși puterilor sădite în ea prin creație. El numește această solidaritate în varietate a creației cor. Acest cor este slăbit acum prin păcat, dar el este în curs de refacere prin Hristos, și se va reface în toată armonia lui simfonică în viața viitoare.

Menționând rolul Providenței divine în păstrarea varietății și solidarității creației, Sfântul Maxim Mărturisitorul o descrie astfel:

Însăși persistența creaturilor, ordinea, poziția și mișcarea lor, legătura reciprocă a celor de la extremități prin cele de la mijloc, nedesființarea unora de către altele prin opoziție, consimțirea părților cu întregurile și unirea deplină a întregurilor cu părțile, deosebirea neamestecată a părților înseși prin diferența caracteristică fiecăreia și unirea fără contopire într-o identitate neschimbată a întregurilor și, ca să nu le spun pe toate, legătura și deosebirea tuturor și succesiunea inviolabilă a tuturor și a fiecăreia după specia proprie, necorupându-se nicidecum rațiunea proprie a firii și neconfundându-se cu altceva - arată clar că toate se susțin prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care le-a creat. Singur Dumnezeu este Proniatorul tuturor lucrurilor, nu al unora da și al altora nu, ci al tuturor la un loc, a celor generale și a celor singulare; căci dacă toate cele particulare s-ar strica din lipsa Proniei și a păzirii cuvenite a lor, s-ar strica și cele generale (pentru că cele generale constau din cele particulare). Pentru că părțile subzistă în întreguri și întregurile în părți.

Legăturile interioare dintre creaturile care nu se confundă, nu subzistă numai prin puterile lor, ci și prin puterea proniatoare a lui Dumnezeu. Și cum Pronia este una, dar străbate prin toate, creaturile, deși sunt variate, se mențin și ele într-o unitate.

Dumnezeu fiind bun și înțelept, lucrează, fără îndoială, în toate cele cunoscute Lui și voite de El ca bune și folositoare, străbătând ca un Atotputernic prin toate cele văzute și nevăzute, generale și particulare, mari și mici, prin toate cele ce au existența după orice fel de esență, necăzând din bunătatea, înțelepciunea și puterea Lui Dumnezeu. Căci pe toate le conservă după rațiunea existenței fiecăreia pentru ele însele și pe unele pentru altele în armonia și persistența legăturii indisolubile a tuturor.

Toate, deci, există atât pentru ele cât și unele pentru altele. Nu numai cele mici au lipsă de cele mari, ci și cele mari au lipsă de cele mici, cum spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur: „Căci cele mici au, de cele mai multe ori, rolul articulațiilor între cele mari”.

Comuniunea iubirii

Valoarea de neînlocuit a fiecărei individualități, sau valoarea ei eternă când e vorba de creaturile conștiente, sau a fiecărei specii când e vorba de creaturile nedotate cu conștiință, e dată, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, de faptul că ea are o rațiune eternă în Logos, ca fundament ontologic al ei. Iar rațiunile tuturor, aflându-se în același Logos, fiind purtate din veci și până în veci de aceeași Persoană divină, ca element al unui conținut unitar al gândirii și iubirii Sale, și chipurile lor create fiind destinate unei maxime penetrări a lor de către ideile lor aflătoare în acea Persoană supremă, aceste imagini create se află într-o legătură interioară și cu Logosul purtător al lor și înaintează în această unitate fără confuzie.

Același Logos personal, în comuniune cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, se răsfrânge spiritual în toți credincioșii în mod corespunzător cu fiecare și, prin aceasta, toți redau numai împreună bogăția nesfârșită a aceluiași unic Subiect divin și realizează, prin comuniunea între ei, o comuniune asemănătoare celei a Logosului cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, nutrindu-se spiritual din ea. De aceea, numai în relația cu semenii săi, relație în libertate deplină, omul se realizează ca om deplin, adică numai în relație cu alții se activează chipul Logosului ca Subiect în el.

În acest sens, Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Nu într-o parte a naturii umane se află chipul dumnezeiesc, nici într-un membru al ei se găsește harul, ci natura în totalitatea ei este chipul lui Dumnezeu.”

Ciprian Kern, într-o lucrare despre Sf. Grigorie Palama, spune:

În alt înțeles, asemănarea cu Dumnezeu nu e numai chipul unei persoane din Sfânta Treime, ci a întregii Treimi de viață începătoare. Credinciosul în felul acesta reflectă în sine, în structura și viața sa spirituală, viața intertreimică a Dumnezeirii. Aceasta au învățat-o Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Chiril din Alexandria, Fericitul Teodoret, Vasile de Seleucia, Atanasie Sinaitul, Ioan Damaschin, Fotie.

Dionisie Areopagitul numește aceste rațiuni ale lucrurilor aflătoare în Dumnezeu predefiniri (πρωορισμοί), căci ele își au contururile virtuale ale formelor ce le vor realiza în gândirea divină. Dar, în același timp, aceste predefiniri sunt numite de el înaintări binefăcătoare (άγαϋοποού πρόοδοι), căci în crearea lor Dumnezeu iese, prin lucrările Lui, din Sine, iar prin pronierea lor înaintează în definirea lor treptată, sau se proiectează mereu înaintea lor, atrăgându-le și pe ele spre aceste noi precizări ale formelor lor.

Atât ieșirea aceasta a lui Dumnezeu din Sine prin crearea lor, cât și înaintarea Sa cu ele și a lor cu El în definirea lor este o lucrare prin care se activează bunătatea lui Dumnezeu și bunătatea imprimată de El în ele și, deci, și bunătatea ființelor conștiente. Căci numai în bunătate se realizează adevăratul progres al creaturilor. Prin aceasta se întăresc și ele însele în existența lor proprie, dar ajută și promovarea tuturor celor cu care ajung în relație, să se desăvârșească. Acest progres este, deci, și o treptată unire a lor prin reciproca înțelegere și iubire între ființele conștiente și prin înțelegerea naturii lipsite de conștiință, dar dată ca un mijloc de unire între ele, prin folosirea și dezvoltarea comună a posibilităților ei.

Legătura dintre ființele conștiente se dezvoltă prin comuniunea iubirii. Dar prin ea se dezvoltă în același timp fiecare din ele spre desăvârșirea ei.

Iubirea lui Dumnezeu către credincioși și a credincioșilor întreolaltă se comunică prin toate și se servește în voința ei unificatoare de toate. Folosirea lucrurilor ca semne ale iubirii dăruitoare le curățește și le sfințește. În sensul acesta trebuie înțelese Tainele și Ierurgiile Bisericii care se folosesc de materiile cosmosului.

Unitate în varietate

Dar persoanele avându-și rațiunile lor distincte, sau fiind chipuri diferite ale aceluiași Subiect conștient și iubitor al Logosului, deși sunt unite în mod neconfundat în El și cu El și, deci, sunt unite în același timp distinct și întreolaltă, sunt determinate și ca grupuri naționale deosebite.

Spiritualitatea omului, deși e, pe de o parte, general umană, are și o notă specific națională. Iar comunicarea și colaborarea între națiuni servesc și ele la îmbogățirea complexă a umanului, sau a fiecărei națiuni, fără ca ele să se confunde, atâta timp cât pământul continuă să se afle în condiții geografice variate și împrejurările de viață istorică în fiecare loc sunt și ele variate. Dar națiunile rămân, prin ceea ce au general uman în ele, în unitatea lor panumană. Iar persistența lor ca națiuni neconfundate reprezintă persistența unor rezerve sau surse netrecătoare de îmbogățire umană reciprocă.

Această unitate în varietate a naturii noastre, slăbită și tulburată prin egoismele tuturor formelor de păcat, a însemnat și o slăbire a mișcării ei spre unitatea în Dumnezeu. Hristos a venit „spre iconomia plinirii vremurilor ca pe toate să le recapituleze în Sine, cele din ceruri și cele de pe pământ” (Ef. 1, 10). „Plinirea vremurilor” (τό πλήρωμα τάν καιράν), de care vorbește Sfântul Apostol Pavel, este umplerea timpurilor de tot ce trebuie să se desfășoare în el și, deci, trecerea lui dincolo de timp prin această plinătate, nemaiavând spre ce altă plinire să înainteze; timpul e dat pentru mișcarea tuturor spre unirea lor întreolaltă și cu Dumnezeu. Ajunse în Dumnezeu și în unirea lor deplină, timpul nu mai are spre ce înainta, dar unirea deplină în varietate, spre care s-a înaintat în cursul lui, rămâne în veșnicie. Timpul și-a ajuns plinirea, prin Hristos, în Dumnezeu care va fi totul în toate (1 Cor. 15, 28). Dar toate rămân neconfundate, însă în unire.

Sfântul Maxim Mărturisitorul descrie această împlinire prin Hristos a scopului pe care Dumnezeu l-a dat creației de la început, dar de la care ea s-a abătut, astfel:

Căci Dumnezeu trebuia să ne facă pe noi asemenea Lui, ca să avem prin participare trăsăturile exacte ale bunătății Lui; El ne pusese ca scop dinainte de veci să fim în El și să înaintăm spre această țintă preafericită, dându-ne ca mod spre aceasta buna întrebuințare a puterilor noastre naturale. Dar noi, respingând cu voia acest mod, prin reaua întrebuințare a puterilor naturale, ca să nu rămânem departe de Dumnezeu, înstrăinați de El, Dumnezeu introduce un alt mod, cu atât mai minunat decât primul și mai demn de Dumnezeu, cu cât ceea ce e mai presus de fire e mai înalt decât ceea ce e după fire. Și aceasta este venirea atottainică a lui Dumnezeu la noi. De fapt, tuturor le este evident că taina săvârșită la sfârșitul veacului în Hristos este dovedirea și împlinirea tainei pusă la începutul veacului în protopărinte.

Deci Dumnezeu n-a creat lumea și pe oameni în varietatea lor ca să desființeze la sfârșit această varietate, căci aceasta ar însemna să desființeze ceea ce a creat, ci ca să conducă creația în această varietate a ei la desăvârșirea ei și, deci, la unirea ei în Dumnezeu. În Apocalipsă se spune că „neamurile vor umbla în lumina făcliei Mielului” (Apoc. 21, 24). „Și vor căra în cetatea (împărăția veșnică) odoarele și comorile neamurilor'” (Apoc. 21, 26), vor căra adică formele în care au realizat ele desăvârșirea umană, creștină, ca să se arate și în aceasta bogăția imaginației creatoare și desăvârșitoare a lui Dumnezeu.

Prin Biserică se urmărește unirea între creștini în Hristos; dar o unire și o desăvârșire care nu înseamnă anularea varietății lor. Dacă oamenii ca persoane unice nu se confundă în această unitate, nici neamurile nu se confundă.

Concluzie

Mai sus au fost date câteva temeiuri ale concilierii dintre universalism și etnicitate în creștinism. Bisericile autonome și autocefale respiră prin creștinism în universal și se simt înfrățite, dar nu se confundă prin creștinism.

Astfel, în Hristos nu se desființează varietatea creației, dar se întărește unitatea simfonică a ei, sau se dă un impuls nou mișcării spre o unitate în varietate și, prin aceasta, descoperirii întregii frumuseți a ceea ce aduce fiecare în această unitate.

Creștinism și naționalism

„Până la internaționalism e naționalismul. Iubește întâi pe cei din jurul tău și atunci vei fi în stare să iubești sincer și alte popoare cu specificul lor etnic, tot atât de mult voite de Dumnezeu. Naționalistul adevărat nu predică ura față de alte națiuni, dar își îndeplinește o datorie față de Dumnezeu cultivându-și firea ce i-a dat-o, dezvoltând-o prin puterile proprii și cu ajutorul lui Dumnezeu în toată amploarea și frumusețea cuprinsă în germene.”

(Pr. Dumitru Stăniloae)

Introducere

Creștinul se întreabă: pot eu, în calitatea mea de creștin care nu se joacă cu obligațiile față de Iisus Hristos și cu problema mântuirii sufletești, să fiu în același timp naționalist, să-mi iubesc neamul cu înfocare și să lupt neîncetat pentru apărarea și înălțarea lui? Naționalistul, care poate nu e încă și creștin, e și el dator să se întrebe: are oare într-adevăr naționalismul meu lipsă de creștinism? E necesar oare creștinismul în cadrul concepției mele naționaliste, ca un factor indispensabil pentru ridicarea neamului, care e ținta strădaniei și a vieții mele?

Întrebările acestea se pot concentra astfel: Este creștinismul, trăit și judecat consecvent, o cale necesară spre naționalism și naționalismul, la rândul său, o cale necesară spre creștinism? Răspunsul este unul pozitiv la amândouă aceste întrebări.

Naționalismul creștin

„Naționalismul este convingerea că neamul tău are o misiune sfântă dată de Dumnezeu (...) neamul are un sens absolut mistic”

(Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

Biserica Ortodoxă nu dezbracă pe insul religios de etnicitate și nu-l scoate din comunitatea etnică. Comunitățile etnice sunt chemate ca atare la mântuire. Ele devin comunități bisericești. Acestea sunt bisericile autocefale. Insul se mântuiește deodată cu neamul.

Neamurile sunt zone ontice ireductibile. Ele sunt unitățile specifice ultime ale omenirii. Din ele se explică individul și prin ele trăiește. Omenirea nu există ca un continuum sau ca discontinuum uniform. Creația lui Dumnezeu nu poate fi găsită nicăieri decât în înfățișările comunității etnice.

Aceste întreguri etnice, vii organisme spiritual-biologice, nu pot fi sfărâmate pentru a se crea comunități bisericești anaționale. Forțele de comunitate naturală ale neamului se intensifică și înalță, prin coborârea harului dumnezeiesc, luând ființă Biserica. Astfel, Biserica are în seama sa nu numai persoanele, ci și întregurile naturale și coloratura lor etnică. Ea nu vede persoanele în izolare și în uniformitate abstractă, ci ca mlădițe ce cresc din seva tulpinii etnice.

De aceea, fără a părăsi dogmele revelate, ea se modelează pe trupul fiecărei națiuni, ca o concretizare a Providenței divine pentru un neam sau altul.

Realizarea spiritualității proprii

Între naționalismul veacului XIX și cel din veacul XX e o mare deosebire. Naționalismul veacului XIX „n-avea nimic spiritual în el”; el concepea națiunea geografic, extensiv, ca o grupă de oameni ca toți ceilalți, doar lingvistic și geografic deosebiți. El nu lupta pentru altceva decât pentru libertate ca supremul ideal național. Acum, naționalismul pleacă de la convingerea despre caracterul specific al fiecărui neam și din credința într-o misiune spirituală proprie a neamului tău. Azi, naționalismul nu mai are ca scop libertatea, înțeleasă oarecum fizic, ci dezvoltarea însușirilor specifice ale neamului propriu, realizarea spiritualității tale proprii, cu convingerea că această spiritualitate are o valoare eternă.

„Naționalismul de azi vorbește de Dumnezeu ca ziditor al neamului din care faci parte și ca ajutător în dezvoltarea tipului de spiritualitate cu care l-a înzestrat. Naționalismul de azi e conștient că neamul slujește lui Dumnezeu atunci când, prin muncă încordată, își dezvoltă însușirile sale proprii. Biserica nu poate decât să se bucure de această resurecție a spiritului și a idealurilor spirituale în politică, iar preoțimea e datoare să ajute din toate puterile mișcarea naționalistă creștină, combătând ideile materialiste, atee și internaționaliste ale stângii.”

(Pr. Dumitru Stăniloae)

Surse

• Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și naționalism, 2011, URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf
• Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939.