Biserica Ortodoxă Rusă

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Biserica Ortodoxă Rusă
Russia logo.gif
Întemeietor(i) Sf. Apostol Andrei, Sf. Vladimir din Kiev
Autocefalie/Autonomie declarată 1448
Autocefalie/Autonomie recunoscută 1589 de către Constantinopol
Primatul actual Patriarhul Chiril I
Sediu Moscova, Rusia
Teritoriu principal Rusia, Ucraina, Belarus, Kazakhstan, Moldova (disputat), unele foste republici sovietice
Posesiuni în afară Statele Unite, Canada, Marea Britanie, Australia, China, Franţa
Limbă liturgică Slavona bisericească
Tradiție muzicală Cântarea rusească
Calendar Iulian (neîndreptat)
Populație estimată 90,000,000[1]
Site oficial Biserica Ortodoxă Rusă

Biserica Ortodoxă Rusă (Русская Православная церковь), cunoscută şi sub numele de Patriarhia Moscovei, este o biserică ortodoxă autocefală, a cincea în ordinea dipticelor după Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim şi aflată în comuniune cu acestea. Îşi exercită jurisdicţia asupra creştinilor ortodocşi din Rusia şi din unele ţările slave înconjurătoare, precum şi asupra mai multor exarhate şi reprezentanţe patriarhale din întreaga lume. De asemenea, îşi exercită jurisdicţia şi asupra Bisericii Japoniei şi asupra creştinilor ortodocşi din China. Actualul întâistătător al Bisericii Ruse este Sanctitatea Sa Chiril I, Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii.

Biserica Ortodoxă Rusă şi-a sărbătorit în anul 1988 aniversarea a o mie de ani de existenţă. Biserica Ortodoxă Rusă îşi revendică succesiunea apostolică de la Patriarhia de Constantinopol.

Jurisdicţie

În concordanţă cu statutul Bisericii Ortodoxe a Rusiei, jurisdicţia sa include persoanele de confesiune ortodoxă care trăiesc pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse, anume în Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova, Azerbaidjan, Kazahstan, Kîrgîzstan, Letonia, Lituania, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Estonia şi asupra altor creştini ortodocşi care trăiesc în alte ţări şi care au aderat voluntar la această jurisdicţie.

Aceasta include şi unele Biserici autonome (cu drept de auto-guvernare) ca:

Bisericile cu drept de auto-guvernare primesc Sfântul Mir de la Patriarhia Moscovei şi îşi desfăşoară activitatea pe baza unui tomos patriarhal. Dreptul Moscovei de jurisdicţie asupra acestora este contestat de alte Biserici ortodoxe, în unele cazuri (în special în Moldova şi Estonia, dar şi în diaspora; în Ucraina, mai multe grupări de dimensiuni considerabile, aflate în schismă cu Patriarhia Moscovei, îşi doresc ca biserica Ucrainei să devină autocefală), ca urmare a schimbării frontierelor Rusiei (teritoriul canonic al Bisericii din Rusia a fost definit ecumenic în 1589 ca fiind teritoriul acum defunctului Imperiu Ţarist).

Istoria timpurie

Potrivit tradiţiei, Sfântul Andrei cel Întâi Chemat, în timp ce propovăduia Evanghelia, s-a oprit pe dealurile Kievului ca să binecuvânteze viitorul oraş. Însă Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului (858-861‚ 878-886) este cel care a iniţiat o campanie misionară de amploare în rândul slavilor.

Convertirea slavilor

Imperiul Rusiei Kievene (în zilele noastre Ucraina, Belarus şi Rusia) a fost binecuvântat prin activitatea Sfinţilor Chiril şi Metodie, cei Întocmai cu Apostolii, luminătorii slavilor. Cu toate că activitatea lor s-a desfăşurat în Moravia (aproximativ pe teritoriul Slovaciei actuale) începând cu anul 863, de lucrarea lor misionară au beneficiat toate ţările slave (mai ales Bulgaria, Serbia, Ucraina, Belarus şi Rusia).

Perioada kieveană (988-1237)

Sfinţii Chiril şi Metodie nu au adus populaţiilor slave doar creştinismul, ci şi cultura bizantină. Slavii au primit o învăţătură creştină complet articulată şi, odată cu ea, o civilizaţie creştină dezvoltată. Epoca celor Şapte Sinoade se încheiase, iar dogmele Sfintei Treimi şi Întrupării făceau deja parte din învăţătura bisericii. Deoarece oamenii ascultau propovăduirea misionarilor în propria lor limbă, iar slujbele se ţineau în slavonă, ei au putut să asimileze creştinismul cu uşurinţă.

În jurul anului 864, Patriarhul Fotie a trimis la Kiev (capitala Ucrainei de azi) un episcop, dar acesta a fost oprit de la propovăduire în anul 878 de cneazul Oleg, care preluase puterea în Kiev, capitala ruşilor de atunci. Totuşi, influenţe creştine din Bizanţ, Bulgaria şi Scandinavia au continuat să pătrundă în regiune.

În 954, Prinţesa Olga a Kievului s-a botezat, iar aceasta a deschis calea pentru ceea ce a fost numit "cel mai mare eveniment din viaţa bisericii ucrainene şi ruse", botezul cneazului Vladimir şi Botezul ruşilor din anul 988. Atunci a luat naştere Biserica Ortodoxă Rusă. Nepotul cneaghinei Olga, Vladimir (980-1015) s-a convertit la creştinism şi s-a căsătorit cu principesa Ana, sora împăratului bizantin. Ortodoxia a devenit religia oficială a statului rus până în anul 1917. (Influenţa Bisericii se făcea însă simţită atunci mai mult în oraşe; până în secolele XIV-XV, majoritatea zonelor rurale au rămas păgâne).

În decursul secolelor X-XI, au fost construite numeroase biserici şi mănăstiri. Sfântul Antonie al Peşterilor Kievului a adus tradiţia monastică atonită în Rusia (în prezent în Ucraina) în 1051.

Întreaga Biserică Ortodoxă Rusă a fost la început sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol, aceasta numind mitropolitul din fruntea Bisericii Rusiei Kievene. Până în anul 1237, Mitropolitul ruşilor a fost grec (de atunci a rămas în tradiţia locală a bisericii ca intonarea imnului eis polla eti, despota ("Întru mulţi ani, Stăpâne") pentru episcopi să se facă în limba greacă). Majoritatea celorlalţi episcopi erau de origine rusă sau ucraineană.

Invazia tătarilor în Rusia (1237-1448)

În secolul al XII-lea, în perioada divizării Rusiei în mai multe state feudale, Biserica Rusiei Kievene (din Ucraina zilelor noastre) a rămas singura păstrătoare a ideii de unitate, rezistând aspiraţiilor centrifuge şi conflictelor feudale dintre cnejii ruşi. Nici chiar invazia tătarilor, care a lovit puternic Rusia în secolul XIII, nu a reuşit să distrugă Biserica Ortodoxă. Biserica a reuşit rămână o forţă reală, aducând sprijin şi alinare poporului în acele vremuri de restrişte. A avut o importantă contribuţie spirituală, materială şi morală la revenirea la unitatea politică în Rusia, privită ca o garanţie a victoriei asupra invadatorilor.

În plus, în acelaşi timp, Marele Duce Alexandru al Novgorodului a câştigat o mare bătălie pe malurile Nevei împotriva suedezilor care fuseseră îndemnaţi de Papă să cucerească această ţară pentru Biserica Latină.

La ieşirea din perioada invaziilor mongole, Rusia era complet schimbată. Kievul nu şi-a revenit niciodată după raidul hanului Batu, un nepot al lui Genghis Khan, din anul 1240; locul său a fost luat în secolul al XIV-lea de Principatul Moscovei. Marele Duce al Moscovei este cel care a iniţiat rezistenţa în faţa mongolilor şi care i-a condus pe ruşi în bătălia de la Kulikovo. Ascensiunea Moscovei a fost strâns legată cu transformările din viaţa bisericii. Pe când Moscova era încă un oraş mic şi destul de nesemnificativ, Mitropolitul Petru al Rusiei (1308-1326), a decis să mute aici scaunul mitropolitan; de atunci înainte Moscova a rămas scaunul întâistătătorului Bisericii Rusiei.

(În această perioadă din istoria Bisericii Rusiei au trăit şi sfinţii Alexandru Nevski şi Serghie de Radonej.)

Icoana Sfintei Treimi (a lui Andrei Rubliov)

Cnezatele ruse au început să se unească în jurul Moscovei în secolul al XIV-lea. Biserica Ortodoxă Rusă a continuat să joace un rol vital în renaşterea Rusiei unite. Mai mulţi ierarhi ruşi au fost adevăraţi îndrumători spirituali şi sfătuitori ai cnejilor Moscovei. Sfântul Mitropolit Alexei (1354-1378) l-a educat pe cneazul Dimitrie Donskoy. După cum avea să facă mai târziu şi Sfântul Mitropolit Iona (1448-1471), punându-şi în joc propria autoritate spirituală, el l-a ajutat pe cneazul Moscovei să stingă disputele feudale şi să păstreze unitatea statului. Sfântul Serghie de Radonej, un mare călugăr şi ascet din Biserica Rusiei l-a binecuvântat pe Principele Dimitrie Donskoy înainte de bătălia de la Kulikovo, care a constituit începutul luptei pentru eliberarea Rusiei de invadatori.

În acele timpuri, pictorii ruşi au împământenit tradiţia iconografică bizantină primită odată cu convertirea. Pictarea icoanelor s-a dezvoltat printre fiii duhovniceşti ai Sfântului Serghie. Una dintre cele mai frumoase icoane din această perioadă este icoana Sfintei Treimi, pictată de Sfântul Andrei Rubliov (1370?-1430?).

Dobândirea autonomiei bisericeşti

Eliberându-se de invadatori, statul rus a început să capete noi puteri, iar biserica l-a urmat. Până în acel moment, Patriarhul Constantinopolului numea întâistătătorul Bisericii din Rusia, adică pe Mitropolitul de Moscova. În timpul Sinodului de la Ferrara-Florenţa, în fruntea Bisericii Rusiei se afla un mitropolit grec, Isidor. Susţinător al unirii cu Roma, Isidor se întoarce la Moscova în anul 1441, unde proclamă unirea Bisericii locale cu cea a Romei, aşa cum fusese ea decretată la Florenţa, dar se izbeşte de refuzul categoric al ruşilor de a o accepta. El este întemniţat de către Marele Duce, dar după o vreme i se permite să evadeze, iar el fuge în Italia. Astfel, scaunul mitropolitan rămâne vacant; ruşii nu puteau însă un nou mitropolit, căci Biserica din Constantinopol continua să accepte unirea florentină. Nevrând să acţioneze pe cont propriu, ruşii amână luarea unei decizii vreme de câţiva ani. Totuşi, în anul 1448, doar cu cinci ani înainte de căderea Constantinopolului sub asaltul otoman, un sinod al episcopilor ruşi îl alege drept cap pe Mitropolitul Iona, fără intervenţia şi acordul Constantinopolului, acesta fiind investit cu titlul de Mitropolit al Moscovei şi al tuturor ruşilor. După anul 1453, când este abandonată unirea florentină, se restabileşte comuniunea între Biserica Rusiei şi Biserica din Constantinopol, dar de atunci înainte ruşii aveau să continue să-şi aleagă singuri întâistătătorul bisericii. De atunci înainte, Biserica Rusă începe să se autoguverneze.

Expansiunea continuă a statului rus a contribuit, de asemenea, la creşterea autorităţii Bisericii Rusiei. Pentru poporul rus, acesta era un semn de la Dumnezeu pentru că în momentul căderii Imperiului Bizantin ei reuşeau să alunge ultimele rămăşiţe tătăreşti. Atunci apare pentru prima dată ideea că, după căderea Constantinopolului (a doua Romă), Moscova devine A Treia Romă, într-o scrisoare a monahului Filotei de Pskov către ţarul Ivan cel Groaznic (în preajma anului 1525). Conceptul avea să fie folosit pentru a susţine transformarea Rusiei în imperiu şi pentru instituirea Patriarhiei Moscovei, fiind ulterior abandonat, apoi redescoperit şi intens promovat începând cu secolul al XIX-lea. Ideea echivalării Moscovei cu o a treia Romă nu a fost niciodată acceptată de celelalte Biserici Ortodoxe, dar ea continuă să fie răspândită în cadrul Bisericii Rusiei.

Anti-posesioniştii

În secolele al XV-lea-XVI-lea, Biserica şi îndeosebi mănăstirile ajunseseră printre dintre cei mai mari proprietari de pământ din Rusia: aproape o treime din pământul Rusiei aparţinea mănăstirilor. Sfântul Nil din Sora (Nil Sorski, 1433?-1508), un monah dintr-o sihăstrie îndepărtată din pădurile de dincolo de Volga a lansat un atac la adresa acestei stări de fapt, îndeosebi asupra faptului că mănăstirile erau proprietare de pământuri. Sfântul Iosif, Stareţ al Mănăstirii Volokolamsk (1439-1515), s-a ridicat în apărarea dreptului mănăstirilor de a deţine pământ. Acest episod a devenit cunoscut ca disputa dintre "Posesionişti" (adepţii proprietăţii) şi "Anti-Posesionişti" (partizanii sărăciei).

Disputa legată de proprietăţile monastice avea la bază două concepţii diferite despre viaţă monahală şi, implicit, două puncte de vedere diferite asupra relaţiei bisericii cu lumea. Adepţii proprietăţii insistau asupra îndatoririlor sociale ale monahilor, afirmând că monahii nu foloseau bogăţiile pentru ei înşişi, ci pentru a avea grijă de cei săraci şi bolnavi, pentru a arăta ospitalitate faţă de străini şi pentru nevoile misionare ale Bisericii. Pentru a putea face toate aceste lucruri, mănăstirile aveau nevoie de fonduri, astfel că era necesar ca ele să deţină pământuri proprii. Astfel, ei insistau asupra nevoii de unitate între propovăduire şi practică. Totodată, ei considerau că bogăţiile puteau fi folosite şi pentru a pune în evidenţă frumuseţea şi solemnitatea slujbelor bisericeşti.

Anti-Posesioniştii, adepţi ai sărăciei evanghelice, considerau că milostenia este în principal datoria laicilor, în timp ce responsabilitatea călugărului este de a-i ajuta pe ceilalţi prin rugăciunile sale şi prin exemplul personal. Pentru a-şi împlini îndatoririle în mod corespunzător un călugăr trebuie să se detaşeze de cele lumeşti; ori, doar cei care au făcut un legământ de sărăcie deplină pot ajunge la adevărata detaşare. Or, considerau ei, fiind proprietari de pământ, monahii nu pot evita implicarea în disputele lumeşti şi, fiind cuprinşi de grijile pământeşti, ei vor acţiona şi gândi în mod lumesc. Ei credeau într-o mai mare libertate a cultului, considerând că Dumnezeu este mai mulţumit cu o rugăciune simplă, cu inimă smerită, mai degrabă decât de fastul liturgic. Ei susţineau o practică religioasă mai interiorizată, practicând rugăciunea inimii şi căutând să urmeze calea sărăciei evanghelice. În cele din urmă, adepţii proprietăţii au avut câştig de cauză, dar Biserica a recunoscut validitatea ambelor căi, declarându-i sfinţi pe liderii ambelor tabere.

Disputa avea şi implicaţii politice. Ţarul considera că puterea îi era dată de Dumnezeu, el fiind reprezentantul Acestuia pe Pământ. De aceea, el avea datoria să sprijine Biserica în toate acţiunile sale. Tradiţia politică bizantină asigurase un anumit echilibru în relaţia dintre autoritatea Bisericii şi puterea imperială stat: capul Bisericii şi cel al Imperiului aveau autoritate egală, fiecare în domeniul său, astfel că Patriarhul putea sancţiona acţiunile împăratului dacă acesta se abătea de la normele morale. Aceasta însemna că Biserica reprezenta şi o forţă politică neglijabilă. Acest principiu a fost preluat şi în tradiţia politică rusă. Or, influenţa politică a Bisericii era susţinută considerabil de faptul că aceasta dispunea şi de proprietăţi şi alte averi considerabile. De aceea, disputa dintre posesionişti şi anti-posesionişti ridica probleme de natură politică - adoptarea poziţiei Sf. Nil ar fi dus nu doar la sărăcirea voluntară a Bisericii, ci şi la scăderea influenţei politice a Bisericii şi, în cele din urmă, la acceptarea dominaţiei absolute a puterii politice asupra Bisericii. Disputa s-a sfârşit cu victoria adepţilor proprietăţii, însă autoritatea sa politică ieşit slăbită din această confruntare, pierzându-şi capacitatea de a sancţiona eficient acţiunile ţarului. Ţarul, în schimb, şi-a impus autoritatea asupra mitropolitului şi a început să se amestece din ce în ce mai mult în treburile interne ale bisericii.

Instituirea Patriarhiei ruse

În anul 1588, Marele Duce Teodor I al Moscovei a cerut Patriarhiei Constantinopolului permisiunea de a înfiinţa o nouă patriarhie pentru poporul rus. Întrebarea a fost remisă şi celorlalţi Patriarhi - ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Aceştia au stabilit împreună că, deşi Sinoadele stabiliseră înfiinţarea a doar cinci patriarhii, a această chestiune nu era de drept divin, ci doar o soluţie eclesiologică de moment; astfel, cererea Rusiei a fost aprobată.

În anul 1589, Mitropolitul Iov al Moscovei a devenit primul patriarh rus; astfel a fost recunoscută autocefalia Bisericii Ruse. Celelalte patriarhii ortodoxe (Constantinopolul, Antiohia, Alexandria şi Ierusalimul) i-au recunoscut Moscovei dreptul de a exista de sine-stătător ca a cincea Biserică-soră, definindu-i graniţele canonice ca fiind aceleaşi cu cele ale Imperiului Rus.

Perioada modernă

Reformele interne

Când Nikon al Moscovei a devenit întâistătător al Bisericii Rusiei, era angajată într-un proces de actualizare şi corectare a cărţilor de cult. O contribuţie importantă la aceasta a avut-o însuşi Patriarhul Nikon, o personalitate puternică şi şi un reformator al bisericii.

În vremea dominaţiei tătarilor, copiştii, prea puţin educaţi, făcuseră numeroase greşeli în copierea cărţilor de cult. Nikon a impus corectarea cărţilor de slujbă după manuscrisele contemporane greceşti ale Bisericii Constantinopolului, şi a introdus o serie de alte reforme utile. Patriarhul Nikon a avut o influenţă considerabilă, inclusiv politică, dar, datorită zelului său, şi-a făcut mulţi duşmani, astfel încât a murit în exil.

Astfel, patriarhul Nikon a introdus, după practica bizantină, facerea semnului crucii cu trei degete împreunate (în numele Sfintei Treimi) în loc de două (practica rusească mai veche: cele două degete împreunate simbolizau cele două Firi ale Mântuitorului, cea omenească şi cea dumnezeiască).

Reformele au provocat ruperea de biserică a celor care considerau că toate cărţile de cult şi practicile bisericeşti erau integral de inspiraţie dumnezeiască şi nu era admisibilă nici o schimbare. Unii preoţi şi credincioşi au refuzat să adopte reformelor liturgice ale Patriarhului Nikon şi au fost anatemizaţi de autorităţile bisericeşti. Aceste grupuri au devenit cunoscute sub numele de rascolnici sau "vechii credincioşi". O parte din ei au rămas în Rusia, fiind alternativ persecutaţi şi protejaţi de autoritatea politică, iar alţii au emigrat în alte ţări (între care pe teritoriul României de astăzi - comunitatea lipovenilor). Unele dintre comunităţile Vechilor Credincioşi se află în prezent sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei [citare / referință critică necesară].

În anul 1688, Mitropolia Kievului a fost transferată de sub jurisdicţia Constantinopolului sub cea a Moscovei, aducând milioane de noi credincioşi şi şase eparhii sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse.

Biserica Sinodală (1700-1917)

Începutul secolului al XVIII-lea în Rusia a fost marcat de vastele reformele întreprinse de ţarul Petru I (cel Mare). Aceste reforme nu au lăsat neatinsă nici biserica. După moartea Patriarhului Adrian în anul 1700, Petru I a amânat alegerea unui nou patriarh al bisericii, deoarece se temea de un nou Nikon. În anul 1721, el a înfiinţat o administraţie colectivă supremă cunoscută sub numele de Sfântul Sinod Guvernant. Constituirea Sinodului nu s-a bazat pe canoanele Bisericii Ortodoxe, ci reproducea modelul sinoadelor ecleziastice protestante din Germania. Membrii Sinodului nu erau aleşi de biserică, ci erau numiţi direct de către ţar, care putea să-i demită după bunul său plac.

Sfântul Sinod Guvernant a fost stabilit la Sankt Petersburg şi era format din doisprezece membri: patru arhiepiscopi, şase arhimandriţi şi doi protopopi. Această adunare era prezidată de Mitropolitul de St. Petersburg şi se afla sub ascultarea ţarului. Sfântul Sinod remitea în fiecare an ţarului un raport de activitate, prin intermediul unui delegat mirean, procuratorul bisericesc; acesta administra de facto Biserica Rusiei. În timp ce un patriarh numit pe viaţă ar fi putut să îl înfrunte direct pe ţar, membrii Sfântului Sinod, numiţi direct de acesta, nu aveau nici o posibilitate de protest: la cel mai mic gest de nesupunere, erau excluşi din sinod. Acest sinodul a rămas organismul suprem de conducere a bisericii din Rusia timp de aproape două sute de ani.

Sfântul Sinod era format din cei mai influenţi mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi. Teritoriul Moscova însăşi era administrată de un arhiepiscop împreună cu eparhiile Vladimir (1721-1745), Sevsk (1745-1764) şi Kaluga (1764-1799), iar mai târziu, după comasarea cu Kaluga (1799-1917), de un mitropolit .

În perioada sinodală, Biserica a acordat o atenţie deosebită educaţiei religioase şi misiunii în diferitele provincii ale Rusiei. Pe parcursul a două secole, misionarii ruşi au călătorit prin întreaga Siberie şi până în Alaska, iar mai apoi în Statele Unite. Multe biserici vechi au fost restaurate şi au fost construite altele noi.

Unele voci consideră că perioada sinodală a reprezentat pentru Biserica Rusiei perioadă de declin, biserica fiind redusă la o stare de dependenţă completă faţă de stat. Aceştia consideră că perioada sinodală a fost una de occidentalizare forţată şi greşit înţeleasă în arta, muzica şi teologia Bisericii.

Alţii consideră că perioada sinodală a secolului al XVIII-lea a fost mai degrabă una de renaştere a Bisericii Rusiei. Astfel, consideră ei, în această perioadă ruşii au părăsit mişcările religioase şi pseudo-religioase provenind din Apusul acelor vremuri, revenind la străvechea învăţătură a Bisericii celei drept măritoare. De asemenea, ei subliniază faptul că tot atunci Biserica rusă şi-a redobândit dimensiunea misionară. Aceştia afirmă totodată că, în teologie şi spiritualitate, Ortodoxia s-ar fi eliberat de imitarea servilă a Apusului.

În această perioadă, Biserica Rusiei era împărţită în 58 de eparhii, cu câte un episcop pentru fiecare eparhie. Eparhiile erau reunite în trei mitropolii, respectiv cele de Kiev, Moscova şi Sankt Petersburg.

Sub domnia lui Alexandru I (1801-1825), după cucerirea Georgiei, Biserica Ortodoxă de aici îşi pierde autocefalia, fiind înglobată în Biserica Rusă, cu statutul de exarhat.

În secolul al XIX-lea, în Rusia se dezvoltă un curent de gândire care ia treptat amploare, anume cel slavofil; între reprezentanţii acestuia îi amintim pe Alexei Homiakov, Ivan Kireevski, Constantin Aksakov etc. Acest curent de gândire, însoţit de ideologia pan-slavistă şi susţinând pretenţiile expansioniste ale Imperiului rus, redescoperă şi promovează ideea că Moscova era A Treia Romă (şi ultima) şi era astfel menită să devină capitală a unui Imperiu ortodox care ar fi urmat să se extindă asupra întregului spaţiu balcanic şi ortodox.

În perioada domniei ţarului Nicolae I (1825-1855), politica autorităţilor cu privire la cultele religioase devine deosebit de restrictivă. În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă, procuratorii, funcţionari instituiţi de ţar, aveau dreptul de a se implica în activitatea şi funcţionarea internă a acesteia. Între altele, în această perioadă este interzisă traducerea Bibliei în limba rusă vorbită şi integrarea acestora în practica bisericească.

În anul 1839 se face revenirea forţată a rutenilor la Ortodoxie, trei episcopi şi 1300 clerici revenind la Biserica Ortodoxă Rusă, împreună cu o parte a credincioşilor. În acelaşi timp, Statul rus duce o politică de convertire la ortodoxie a protestanţilor, interzicând schimbarea religiei de la Ortodoxie la alte confesiuni, iar copiii nou-născuţi rezultaţi din căsătoria între un ortodox şi un heterodox urmau să fie obligatoriu de religie ortodoxă. Dreptul la libertatea religioasă este recunoscut de autorităţile ruse abia după 1905.

Ţarul Nicolae al II-lea (Nikolai Alexandrovici Romanov) al Rusiei a fost ultimul împărat de pe tronul Rusiei. Nicolae al II-lea nu a reuşit să facă faţă sarcinilor combinate ale conducerii ţării într-o perioadă de agitaţie politică şi respectiv conducerii Armatei ruse în timpul războiul ruso-japonez (1904-1905) (soldat cu înfrângerea catastrofală a Rusiei) cât şi în timpul Primului Război Mondial (1914-1918). El este silit să facă o serie de reforme care transformă Rusia într-o monarhie constituţională; ulterior, ca urmare a Revoluţiei bolşevice din 1917-1918, ţarul a fost silit să abdice, apoi el şi familia sa au fost executaţi. Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor i-a canonizat sub numele de Sfinţii Mucenici Romanovi.

Un rol important dar încă disputat a avut timpul domniei lui Nicolae al II-lea un personaj numit Grigori Efimovici Rasputin, mistic rus, călugăr din Siberia, cu reputaţie atât de vindecător cât şi de om desfrânat. Mulţi consideră că acesta avea legături cu secta hlîstilor. A jucat un rol important în viaţa ţarului Nicolae al II-lea, a ţarinei Alexandra şi a unicului lor fiu, ţareviciul Alexei Nicolaevici, care era bolnav de hemofilie. Se spunea că Rasputin avea puterea de a vindeca prin puterea rugăciunilor şi că, într-adevăr, starea ţareviciului s-a îmbunătăţit într-o oarecare măsură după venirea lui la Curte; astfel, el dobândeşte o mare influenţă asupra Romanovilor. Aceştia îl considerau pe Rasputin un om al lui Dumnezeu şi un profet, iar ţarina credea, se pare, sincer că Dumnezeu vorbeşte prin gura lui - toate acestea au contribuit la ascensiunea rapidă a lui Rasputin. Această relaţie poate fi pusă în legătură cu ataşamentul tradiţional dintre pătura conducătoare a imperiului şi Biserica ortodoxă rusă.

În perioada domniei lui Nicolae al II-lea administrarea treburilor bisericeşti a fost încredinţată oberprocurorului Constantin Pobiedonosţev, considerat cel mai puternic procurator in întreaga perioadă sinodală, având putere mai mare chiar decât Sinodul dirigent; el garanta dreptul împăratului de a confirma lucrările Sinodului dirigent. Era un anti-occidental, adept al principiilor impuse în Biserică de Petru cel Mare, sancţionând aspru orice abatere de la acestea: în tot imperiul ţarist, a început o lungă serie de masacre. De abia după anul 1905 bisericile au avut dreptul la autonomie şi la libertatea religioasă.

Perioada comunistă

Pe durata celei mai mari părţi a secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxă Rusă a fost pusă în situaţia de a coexista cu guvernul bolşevic ateu al Rusiei sovietice, apoi al Uniunii Sovietice.

Biserica în perioada bolşevică

La începutul secolului al XX-lea, Biserica Rusiei a început pregătirile pentru un Sinod al tuturor ruşilor. Dar sinodul s-a ţinut abia după revoluţia din 1917. Printre principalele puncte adoptate de sinod se găsea şi restaurarea scaunului patriarhal în Biserica Rusiei; cel ales pentru a ocupa rangul patriarhal este Mitropolitul Moscovei, Tihon (†1927).

Biserica Ortodoxă Rusă avea să fie din nou reformată, urmărindu-se emanciparea sa măcar relativă faţă de autorităţile laice. Ca urmare a decretului bolşevicilor din anul 1918 privitor la libertatea de conştiinţă şi la separarea Bisericii de stat, Biserica Ortodoxă Rusă dobândeşte dreptul de a-şi desfăşura activităţile de cult, dar spaţiul său de acţiune este limitat exclusiv la acestea, Biserica neavând dreptul de a-şi exercita influenţa asupra cetăţenilor.

Lucrurile au luat însă o altă întorsătură. Iniţial, bolşevicii (una dintre mişcările politice de sorginte comunistă active în Rusia şi care sfârşeşte prin a deveni singura deţinătoare a puterii politice) nu au luat măsuri antibisericeşti sau anticlericale; au adoptat o legislaţie moderată în privinţa Bisericii şi a vieţii religioase în general. După începerea războiului civil însă, profitând de faptul că unii episcopi şi clerici colaboraseră cu Armata Albă (pro-ţaristă, opusă Armatei Roşii conduse de bolşevici), mai ales în teritoriile ocupate de acestea, guvernul bolşevic a început să ia o serie de măsuri restrictive împotriva ierarhiei bisericeşti. Acuzaţiile împotriva clericilor erau cele de participare la lupta împotriva Armatei Roşii, propagandă împotriva regimului bolşevic etc.

Din anul 1919, guvernul bolşevic a trecut la o politică antireligioasă şi antibisericească sistematică, care a constat în propagandă şi acţiuni cu vădit scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul Bisericii etc. Sunt celebre în acest sens acţiunile de "verificare" a moaştelor din cursul anului 1919, înfiinţarea de reviste cu scopul declarat de a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la adresa Bisericii în presa de largă circulaţie, precum şi crearea, cu sprijinul temutei Ceka (poliţia politică), a unei grupări "reformatoare", în sânul Bisericii, care mai târziu se va desprinde de aceasta, formând aşa-numita "Biserică Vie", controlată integral de poliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se adaugă procesele intentate reprezentanţilor Bisericii sub diferite pretexte din anii 1919-1920.

Opoziţia patriarhului Tihon faţă de politicile represive a guvernului bolşevic în timpul războiului civil, precum şi apelurile sale repetate la neimplicarea Bisericii în luptele politice şi încurajarea credincioşilor i-au consolidat autoritatea şi i-au atras respectul milioanelor de creştini pravoslavnici ruşi, precum şi creşterea prestigiului său peste hotare. Statul comunist urmărea însă, prin supunerea Bisericii, distrugerea ei. Astfel, succesorii numiţi de patriarhul Tihon au fost arestaţi si deportaţi - ultimul dintre ei, Petru Poliansky, pe data de 10 decembrie 1925 - după ce îşi reafirmase loialitatea faţă de predecesorul său.

Când, în anii 1921-1922, guvernul a cerut ca averile bisericii să fie donate pentru ajutorarea populaţiei care murea de foame ca urmare a recoltei slabe din 1921, între Biserică şi noile autorităţi a izbucnit un conflict de amploare; autorităţile au decis să folosească această ocazie ca să distrugă biserica, lansând o serie de măsuri represive.

Ameninţată distrugerea completă, Biserica nu şi-a putut continua opoziţia faţă de abuzurile puterii bolşevice. În condiţiile în care, după războiul civil, politica antireligioasă şi anticlericală a luat o amploare nemaivăzută până atunci, patriarhul Tihon a fost nevoit să accepte o serie de compromisuri, în speranţa îmbunătăţirii condiţiilor de existenţă ale Bisericii în statul bolşevic. El a renunţat la opoziţia faţă de guvernul bolşevic, recunoscând legitimitatea acestuia şi acceptând condamnarea publică a acelora dintre ierarhi şi clerici care se alăturaseră rezistenţei antibolşevice. Patriarhia rusă se dezice de grupările din emigraţie potrivnice puterii sovietice şi nu mai ia poziţie în disputele politice. Protoiereul Vladislav Ţîpin explică această schimbare de orientare în atitudinea patriarhului faţă de guvernarea bolşevică prin dorinţa acestuia de a evita scindarea Bisericii Ruse, confruntată la acea dată cu puternice mişcări "reformatoare" sprijinite făţiş de puterea sovietică.

Biserica sub stalinism

Datorită situaţiei critice în care se găsea Biserica, locţiitorul de patriarh Serghie îi trimite lui Stalin, în 1927, o scrisoare prin care exprima acceptarea formală de către Biserică a autorităţii regimului bolşevic. Declaraţia acestuia din data de 29 iulie 1927, a fost interpretată de o mare parte a emigraţiei ruse, dar şi de o bună parte a credincioşilor ortodocşi din Rusia, ca un act de capitulare faţă de puterea politică antireligioasă ce urmărea distrugerea Bisericii şi a credinţei; această declaraţie a dus la ruperea intercomuniunii dintre Biserica Rusă din afara graniţelor şi Patriarhia Moscovei.

În această perioadă grea pentru Biserica Ortodoxă Rusă, a fost interzisă publicarea de literatură religioasă, au fost omorâţi sau încarceraţi o mare parte dintre episcopii şi clericii ortodocşi, Biserica nemaiavând acces la viaţa publică. Arestările de clerici şi măsurile represive împotriva Bisericii s-au intensificat după anul 1935. În perioada 1937-1939 a fost nimicit aproape tot corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse. În preajma anului 1939 mai existau mai puţin de 100 de parohii în funcţiune, doar patru episcopi şi 4 arhierei-vicari, care au continuat să-şi desfăşoare activităţile religioase în clandestinitate. Constituţia sovietică din 1938 prevedea, în privinţa religiei, doar "libertatea cultului şi a propagandei antireligioase" (subl. noastră).

Instituţional, la sfârşitul anilor '30, Biserica Ortodoxă din URSS se afla în pragul lichidării: baza sa materială, structura organizatorică şi activitatea Sfântului Sinod erau la acea dată aproape inexistente; dispăruse posibilitatea pregătirii de noi preoţi, în timp ce mulţi clerici şi credincioşi erau arestaţi şi deportaţi sau executaţi, iar numărul lăcaşurilor bisericeşti scădea continuu. Mai înainte de Revoluţia rusă existau aproximativ 54.000 de parohii şi peste 150 de episcopi. În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor au fost demolate sau au fost profanate şi lăcaşurile au primit alte întrebuinţări, iar peste 50.000 de preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de muncă, în special în perioada marilor epurări din 1936-1937.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial însă, situaţia Bisericii Ortodoxe Ruse se îmbunătăţeşte puţin în comparaţie cu perioada precedentă. Dată fiind situaţia militară critică în care se găsea Rusia ca urmare a invaziei germane, Stalin face apel şi la Biserica Ortodoxă pentru a susţine pe cât posibil (mai ales moral) trupele ruseşti şi efortul de război.

În anul 1943, Stalin se întâlneşte cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, şi anume locum tenens patriarhal, mitropolitul Serghie (Stragorodski), mitropolitul de Leningrad şi Novgorod Alexie (Simanski) şi exarhul Ucrainei şi cu mitropolitul de Kiev şi Galiţia, Nicolae (Iaruşevici), întâlnire unde se discută problema relaţiilor dintre Biserică şi Stat. În urma acestei întâlniri, Biserica a obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi câteva biserici, precum şi alte câteva libertăţi. Stalin propune chiar un ajutor financiar si logistic pentru organizarea apropiatului Sinod de alegere a patriarhului (de 18 ani nu se mai alesese patriarh). Pe 8 septembrie 1943, la Moscova, în prezenţa a 19 ierarhi, a avut loc Sinodul care l-a ales patriarh pe mitropolitul Serghie, iar ierarhii au adoptat un mesaj de recunoştinţă adresat guvernului sovietic, în care au subliniat în mod deosebit "atitudinea plină de înţelegere" a lui Stalin faţă de nevoile Bisericii ruse şi au promis să-şi înmulţească lucrarea "pentru salvarea patriei". Rezultatele acestei întâlniri au fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi în mass-media, acest act devenind baza juridică pentru relaţiile stat - Biserică în anii ce au urmat războiului până la noul val represiv antireligios din vremea lui Nikita Hruşciov. În anii 1944-1945 s-au redeschis câteva seminarii, dintre cele închise în 1918.

După moartea fericitului patriarh Serghie (mai 1944), este ales patriarh Mitropolitul Alexei al Leningradului, care devine în 1945 Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii.

Din anul 1946, viaţa bisericească a instituţiilor externe ale Patriarhiei Moscovei a fost condusă de I.P.S.Mitropolit Nicolae al Krutiţelor, care a exercitat totodată şi autoritatea episcopală pentru eparhiile care nu aveau episcopi proprii. În această perioadă, un rol important în Biserică l-au jucat Secţia de relaţii externe a Patriarhiei Moscovei şi mitropolitului Nicolae, aflat la conducerea ei. Primele acţiuni ale acestuia din urmă au constat în restabilirea urgentă a contactelor externe ale Patriarhiei Moscovei, legături lichidate de stat în anii '30. Procesul a fost mai uşor observabil spre sfârşitul războiului. Astfel, la Sinodul din ianuarie 1945 au sosit la Moscova reprezentanţi din partea a opt Biserici Ortodoxe autocefale.

Una din principalele preocupări ale ierarhiei ruse în primii ani postbelici a fost readucerea în sânul Bisericii a grupărilor desprinse în perioada interbelică, inclusiv chestiunea "reunificării" Bisericii greco-catolice din Ucraina cu Biserica Ortodoxă Rusă. Dacă "Biserica Vie" şi "Biserica din Catacombe", grupări desprinse în perioada interbelică, s-au reunificat relativ uşor cu Patriarhia, lucrurile au stat cu totul altfel în ceea ce priveşte Biserica Unită din Ucraina. Protoiereul Vladislav Ţîpin consideră că actul reunificării a fost o refacere a unităţii Bisericii Ortodoxe, ruptă în urma Sinodului Unionist de la Brest din 1596, însă recunoaşte că mulţi clerici uniţi au fost ucişi sau persecutaţi fără vină sub pretextul colaborării lor cu administraţia germană şi cu Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni (principalele acuzaţii care li s-au adus în aceea vreme prelaţilor şi clericilor Bisericii Unite din Ucraina).

După Stalin

După moartea lui Stalin , relaţiile dintre Biserică şi Stat au început să se deterioreze din nou. Până la Perestroika, exprimarea publică a convingerilor religioase – creştine sau de alt fel, a fost privită cu ochi răi de către autorităţi. Persoanele cu convingeri religioase cunoscute nu puteau deveni membre ale Partidului Comunist, limitându-li-se astfel în mod drastic posibilităţile de afirmare profesională şi socială. În toate universităţile, studenţii trebuiau să urmeze cursuri de "Ateism Ştiinţific". KGB-ul, poliţia politică sovietică, îşi infiltrează un mare număr de agenţi între slujitorii Bisericii Ortodoxe, precum şi în rândul celorlalte culte. În acelaşi timp însă, mulţi oameni au rămas, făţiş sau pe ascuns, credincioşi. În anul 1987, doar în cadrul Federaţiei Ruse din cadrul URSS, între 40% şi 50% dintre nou-născuţi (în funcţie de religie) au fost botezaţi şi peste 60% dintre cei decedaţi au avut parte de servicii religioase la înmormântare.

La data de 1 iulie 1957, cele 73 eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ruse din U.R.S.S.erau păstorite de 7 mitropoliţi, 37 arhiepiscopi şi 29 episcopi. Mulţi episcopi şi clerici care petrecuseră vreme îndelungată în exil s-au reîntors în patrie în cursul ultimilor ani ai regimului comunist.

Un punct de cotitură în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost anul 1988 – aniversarea a o mie de ani de la Botezul din Kiev, urmată, în 1989, de aniversarea împlinirii a 400 ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Ruse la treapta de Patriarhat. Se pare că în acel moment autorităţile înţeleseseră că eforturile de a distruge religia şi de a o elimina complet din viaţa publică eşuaseră, preferând ca pe viitor să încerce să folosească religia pentru a obţine sprijinul populaţiei. De-a lungul anului 1988, au avut loc celebrări generos sprijinite financiar de stat în Moscova şi în alte oraşe. Mai multe mănăstiri şi biserici au fost redeschise. În mod tacit, propaganda antireligioasă a încetat treptat, Biserica recăpătându-şi într-o anumită măsură dreptul de manifestare publică. Pentru prima oară în Uniunea Sovietică, credincioşii au putut urmări la televizor transmisiuni în direct ale slujbelor din cele mai importante catedrale ale ţării.

După căderea comunismului şi destrămarea U.R.S.S. (1991), Biserica Rusă avea să devină treptat un factor activ al vieţii sociale şi culturale.

Starea Bisericii Ortodoxe Ruse în zilele noastre

Astăzi Biserica Ortodoxă Rusă este Biserica ortodoxă cu cel mai mare număr de credincioşi. Peste 90% dintre etnicii ruşi se declară creştini ortodocşi. Numărul de oameni care participă în mod regulat de slujbe este relativ redus, dar a crescut de la an la an. Biserica Ortodoxă Rusă are peste 23.000 de parohii, dintre care peste 50% (14,700) se află în Ucraina [2]), 154 episcopi, 635 mănăstiri, 102 şcoli bisericeşti, în primul rând pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, deşi există un mic număr de parohii şi în alte ţări. Până la Revoluţia bolşevică, Biserica Ortodoxă era cel mai mare proprietar de pământuri din Imperiul Rus, (aproximativ 49,000 km²). O bună parte a acestor terenuri au fost retrocedate Bisericii până în anul 2004.

Relaţiile cu alte confesiuni şi religii

După căderea comunismului, între Biserica Ortodoxă Rusă şi Sfântul Scaun există tensiuni considerabile, mai accentuate din anul 2002, când Patriarhul Alexei al II-lea a condamnat crearea de către Vatican a unei dieceze catolice pe teritoriul Rusiei. Această acţiune a fost văzută de conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse ca o tentativă de prozelitism catolic într-o ţară majoritar ortodoxă şi o flagrantă încălcare a teritoriului său canonic. Biserica Catolică, pe de altă parte, recunoscând întâietatea Bisericii Ortodoxe Ruse în ţară, apreciază că minoritatea catolică din Rusia, cu o existenţă neîntreruptă din secolul al XVIII-lea, ar trebui să fie păstorită de o ierarhie bisericească dezvoltată complet.

Problema proliferării altor confesiuni creştine în Rusia este extrem de sensibilă pentru Biserica Ortodoxă Rusă, deoarece Biserica a ieşit de puţină vreme din epoca persecuţiilor antireligioase sovietice. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe ruse tind astfel să vadă prozelitismul catolic sau neoprotestant ca pe o formă de "concurenţă" neloială a acestor culte faţă de ea, în situaţia în care aceasta îşi revine cu greu după 70 de ani de represiune comunistă. Ca şi celelalte Biserici Ortodoxe din ţări foste comuniste, Biserica rusă nu era pregătită pentru a face faţă unei libertăţi religioase complete.

Legislaţie

După o lege foarte permisivă emisă în anul 1993, autorităţile Federaţiei Ruse au emis în anul 1997 Legea libertăţii de conştiinţă şi de asociere religioasă. Conform prevederilor Legii din 1997, înregistrarea de noi asociaţii religioase este relativ dificilă, astfel că acele organizaţii religioase care nu pot aduce dovezi clare ale prezenţei lor continue pe teritoriul Rusiei în ultimii 15 ani suportă limitări semnificative ale posibilităţii de a face prozelitism. Legea a fost dată pentru a combate în mod oficial cultele considerate distructive. Mişcările religioase mai mici, (în special baptiştii şi membrii altor culte neoprotestante aduse în Rusia de misionarii occidentali în ultimul deceniu) consideră că statul acordă un suport inechitabil unei singure confesiuni şi le reprimă pe celelalte. Acestea acuză faptul că legea este astfel formulată încât, de facto, orice organizaţie religioasă, indiferent cât de veche ar fi, dar care nu poate aduce documente privind funcţionarea ei pe teritoriul Uniunii Sovietice (deci de mai înainte de căderea comunismului), este în mod automat considerată "distructivă". Astfel, Legea stabileşte o distincţie între cultele recunoscute şi care se bucură de drepturi depline (aşa cum sunt Biserica Ortodoxă Rusă, islamul, budismul şi iudaismul) şi alte confesiuni, care nu beneficiază de aceste drepturi.

Datorită rolului istoric şi cultural recunoscut al Bisericii Ortodoxe Ruse, atitudinea autorităţilor ruse postcomuniste pare să favorizeze Biserica Ortodoxă. Este un lucru obişnuit ca preşedintele Rusiei să se întâlnească cu patriarhul cu ocazia sărbătorilor religioase importante cum ar fi de Sfintele Paşti. Întâlnirile cu liderii religiilor budistă sau musulmană sunt mai rare. Nici confesiunile protestante sau neoprotestante, nici Biserica Catolică nu beneficiază de recunoaşterea guvernamentală.

Observaţii

Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) nu trebuie confundată cu Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, formată după Revoluţia bolşevică de comunităţile de ruşi emigranţi care refuzau să recunoască autoritatea Bisericii ruse pe care o considerau dominată de comunişti. Comuniunea între cele două Biserici ruse s-a restabilit în anul 2007.

Una din problemele foarte sensibile din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane a fost şi rămâne statutul Bisericii Ucrainene, scindată în trei facţiuni concurente, dintre care două reclamă autocefalia, iar una se află sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse (aceasta din urmă este cea recunoscută de către comuniunea Bisericilor Ortodoxe).

Misiune

Prin tradiţie, Biserica Ortodoxă rusă este prezentă şi are o misiune activă în China, Japonia, Africa etc.

Surse

Bibliografie

  • Pr. Teodor M.Popescu ,Pr.Teodor Bodogae, Pr.George Gh. Stănescu, "Biserica rusă. Activitatea ei misionară", din Istoria Bisericească Universală, vol.II, Ed.Institutului biblic şi de misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1956
  • Boris Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolşevismului. Procesul comunismului , trad.Doina Jela Despois, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999
  • XXX, "Cronica bisericească. Mărturii ale unităţii poporului şi prestigiului ţării. Trecerea la cele veşnice a sanctităţii sale Patriarhul Alexei", în Mitropolia Banatului, an XX, nr. 4-6, Bucureşti, 1970.
  • Pr.Lector Chiril Pistrui, "Biserica Ortodoxă Rusă 1918-1958",în Mitropolia Ardealului, an V, nr.1-2, Sibiu, 1960.
  • Diac. Asist. I. Chivu, "Din viaţa bisericilor ortodoxe surori. Biserica Ortodoxă Rusă", în Biserica Ortodoxă Română, an CVII, nr. 7-10, Bucureşti, 1989.

A se vedea şi

Vezi şi

Legături externe


Biserici Ortodoxe autocefale și autonome
Biserici autocefale
Cele patru Patriarhate vechi: Constantinopol | Alexandria | Antiohia | Ierusalim
Rusia | Serbia | România | Bulgaria | Georgia | Cipru | Grecia | Polonia | Albania | Cehia și Slovacia | OCA*
Biserici autonome
Sinai | Finlanda | Estonia* | Japonia* | China* | Ucraina*
Bisericile autocefale sau autonome desemnate cu un * nu sunt universal recunoscute în cadrul comuniunii ortodoxe.
Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Biserica_Ortodoxă_Rusă&oldid=50646”