Succesiune apostolică

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Succesiunea apostolică (lat. successio — urmare, continuare) este modul în care Biserica păstrează structura unică și permanentă a apostolatului „Celor Doisprezece”, în continuitatea ei istorică.

Biserica este zidită pe „temelia apostolilor” (Efeseni 2, 20), în sensul că „Cei Doisprezece” formează un grup unic, cu o misiune unică în întemeierea Bisericii. Hristos însuși instituie colegiul celor doisprezece apostoli, ca însuși modelul Bisericii, ca o structură care garantează continuitatea ei istorică și identitatea ei de „trup” al lui Hristos. Aceasta se vede și din faptul că Duhul Sfânt este trimis de Fiul, proslăvit anume pentru a confirma această structură apostolică, drept bază a Bisericii. Întemeierea Bisericii istorice la Cincizecime este un eveniment al Duhului Sfânt, dar prezența apostolilor la Cincizecime face parte din eveniment. Aceasta se vede în icoana ortodoxă a Cincizecimii, care redă în imagine „tronul” neocupat al lui Hristos, Duhul Sfânt în chip de porumbel și cercul sfinților apostoli deschis spre lume, care iese întru întâmpinarea „martorilor” lui Hristos. Prin urmare, în faptul Cincizecimii, instituția și evenimentul, alegerea și trimiterea, formează un întreg inseparabil. Dacă Biserica istorică nu se poate concepe fără prezența și lucrarea Duhului Sfânt, ea nu se poate imagina fără „colegiul” apostolilor lui Hristos. Căci Hristos este înconjurat de apostoli nu numai în viața Sa pământească, ci și în împărăția Sa (Luca 22, 30). La sfârșitul veacului, Hristos apare din nou înconjurat de apostolii Săi (Apocalipsa 21, 14; cf. 20, 4), ceea ce înseamnă că „succesiunea” apostolică are nu numai un sens istoric, ci și un sens eshatologic (Luca 10, 20).

Referința la apostoli este esențială și obligatorie pentru cei ce organizează primele comunități creștine. Pavel, Luca, Iacov, Ioan, toți își definesc slujirea și autoritatea lor în raport cu „Cei Doisprezece”, în termeni de continuitate directă cu persoana și învățătura acestora (Gal. 2, 9). Această continuitate are un conținut și o calitate de reprezentare: „Căci v-am predat (gr. paredoxa) ceea ce am primit.” (I Corinteni 15, 3) „Deci ori eu, ori aceia, așa propovăduim.” (I Corinteni 15, 11) Tertulian cere ca fiecare Biserică să demonstreze apostolicitatea originii ei, prin succesiunea neîntreruptă a episcopilor, cu unul din apostoli sau din bărbații apostolici (De praescriptione haereticorum XXXII, 1, trad. cit., p. 130). Pentru sfântul Ciprian, unitatea Bisericii se menține prin mărturisirea credinței apostolului Petru. Orice Biserică sau episcop care face această mărturisire se află în succesiunea lui Petru (Despre unitatea Bisericii, 4–5, trad. cit., pag. 28–30).

Aspectele principale ale succesiunii apostolice pot fi prezentate astfel: apostolatul este o instituție unică în Biserică, nu numai cea dintâi în ordinea slujirilor (I Corinteni 12, 28). De aceea nu se poate vorbi de transmiterea apostolatului „Celor Doisprezece” în termeni de prelungire istorică. Episcopatul este indispensabil pentru a identifica succesiunea cu perioada apostolică, dar nu este un substitut sau un echivalent al apostolatului, după moartea ultimului apostol.

Bisericile au căutat să identifice „originea” lor apostolică prin listele de episcopi hirotoniți în linie directă de un apostol sau de un urmaș al acestora. Dar această succesiune istorică nu este limitată la episcopat sau la preoția hirotonită: o serie de părinți ai Bisericii insistă asupra continuității și în învățătura sau didascalia apostolică. De aceea, Biserica, prin toate aspectele majore ale vieții ei, este în succesiune apostolică. Toți răspund de apostolicitatea credinței, nu numai ierarhia.

Colegiul apostolic, care înconjoară pe Hristos, este o imagine a Bisericii. Această imagine se reproduce în fiecare comunitate locală unde se distinge episcopul înconjurat de colegiul preoților (Iacov și preoții; Fapte 21, 18). Această icoană a Bisericii, Hristos înconjurat de apostolii Săi, este restituită sub forma: episcopul și prezbiterii săi. De altfel, potrivit analogiei folosite de sfântul Ignatie, episcopul este „imaginea” Tatălui, nu a apostolilor, care sunt reprezentați de prezbiteri, diaconii fiind chipul lui Hristos. Aceasta înseamnă că așa cum Hristos și apostolii formează o unitate, tot așa episcopul, preotul și diaconul formează un ansamblu.

În succesiunea episcopală, sau mai bine zis sacerdotală sau ierarhică, Biserica revendică continuitatea ei cu colegiul apostolic în întregimea lui, nu cu apostolii luați individual. Continuitatea nu înseamnă numai succesiunea de la individ la individ, a episcopilor, ci continuitatea între comunitățile și Bisericile care se constituie în jurul episcopului. În actul hirotoniei, Biserica însăși identifică pe păstorul ei. Relația dintre Hristos — apostoli — episcopi nu se face deci pe deasupra Bisericii. Apostolii nu sunt surse individuale ale harului preoției, deoarece ei formează un întreg. Apostolii pot fi luați separat, dar individualizarea lor duce la un model ecleziologic necunoscut în Biserica primară. De pildă, ecleziologia catolică pornind de la colegiul apostolic care înconjoară pe Petru, vorbește de colegialitate episcopală care are în frunte pe succesorul lui Petru.

Datorită faptului că episcopul este structura de bază a Bisericii locale, colegialitatea episcopilor este o mărturie a comuniunii Bisericilor. întrucât succesiunea apostolică este lanțul hirotoniilor valabile, intercomuniunea e bazată pe apostolicitatea hirotoniilor.

În scrisoarea I-a către Corinteni (scrisă către anul 96), Clement Romanul (90–100) dă o mărturie foarte importantă despre faptul că apostolii, care au primit autoritatea lor de la Hristos, iar Acesta, de la Dumnezeu, au instituit episcopi și diaconi pentru comunitățile care luau ființă (citează pe Isaia 60, 17). Nu numai aceasta, dar ei au rânduit să se păstreze o succesiune neîntreruptă în slujirea episcopală, comunitatea alegând pe succesorii celor ce au fost așezați, la început, de apostoli.

Citate

„De altfel, dacă unele (erezii) încearcă să se atașeze la epocă apostolică, pentru a insinua că sunt transmise de apostoli, sub pretext că ele existau în vremea apostolilor, noi suntem în drept să le răspundem: „Dovediți originea Bisericilor voastre, prezentați ordinea episcopilor voștri care se succed de la origine, în așa fel ca cel dintâi episcop să fi avut ca garant și predecesor unul din apostoli sau unul din bărbații apostolici care au rămas până la capăt în comuniune cu apostolii.” Căci în telul acesta Bisericile apostolice își dovedesc situația lor. De exemplu, Biserica din Smirna revendică faptul că Policarp al Smirnei a fost instalat de Ioan, iar Biserica din Roma probează că Clement a fost hirotonit de Petru. În același fel, celelalte Biserici prezintă numele celor care, așezați de către apostoli în episcopat, au butașul seminței apostolice.” (Tertulian, De Praescriptione haeretteorum, XXXII, 1–3, trad. cit., pag. 130–131)

Bibliografie

  • Liviu Stan, Succesiunea apostolică, în „Studii Teologice”, VII (1955), nr. 5–6;
  • Mitropolit Serghie, Importanța succesiunii apostolice la ortodocși, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, XXXIX (1963), nr. 9–10, pag. 574–591;
  • J. Zizioulas, La continuite avec les origines apostoliques dans la conscience theologique des Eglises orthodoxes, în „Istina”, nr. 19 (1974), pag. 65–94;
  • M. Garijo-Guembe, Notas sobre la succesion apostolica en la teologia ortodoxa, în „Dialogo Ecumenico” (Salamanca), t. XI (1976), nr. 40–41, p. 131–154.

Surse

  • Ion Bria, Dicționar de Teologie ortodoxă, EIBM, București, 1981