Biserica Ortodoxă a Estoniei (Patriarhia Ecumenică)
Biserica Apostolică Ortodoxă Estoniană | |
Întemeietor(i) | — |
Autocefalie/Autonomie declarată | 1917 |
Autocefalie/Autonomie recunoscută | 1923, 1996 de către Constantinopol |
Primatul actual | Mitropolitul Stephanos |
Sediu | Tallinn, Estonia |
Teritoriu principal | Republica Estonia |
Posesiuni în afară | — |
Limbă liturgică | estoniană |
Tradiție muzicală | Cântarea bizantină, Cântarea estoniană |
Calendar | Iulian îndreptat |
Populație estimată | 20.000 [1] |
Site oficial | Biserica Estoniei |
Biserica Ortodoxă a Estoniei sau Biserica Apostolică Ortodoxă Estoniană (Eesti Apostlik-Õigeusu Kirik) este o Biserică ortodoxă autonomă al cărei întâistătător este confirmat de Patriarhia Ecumenică. În prezent, întâistătătorul acestei Biserici este este Înalt Prea Sfințitul Stephanos, Mitropolit al Tallinnului şi a toată Estonia (ales în 1999).
Această biserică autonomă nu trebuie confundată cu Biserica cu acelaşi nume care este un exarhat al Patriarhiei Moscovei.
Istoric
Misionari ortodocşi au activat printre estonieni în regiunile sud-estice, aproape de Pskov, din secolul X până în secolul al XII-lea. Prima menţiune a unei comunităţi ortodoxe în Estonia datează din 1030, în Tartu. În jurul anului 600 d.Hr., în partea estică a dealului Toome (Toomemägi), estonienii au ridicat o fortăreaţă numită Tarbatu. În 1030, prinţul kievean Jaroslav cel Înţelept a cucerit Tarbatu şi şi-a construit propriul fort în acest loc, precum și o catedrală închinată Sfântului Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă. Creştinii ortodocşi au fost ulterior expulzaţi din oraş de germani în 1472, care l-au omorât pe preotul acestora, Isidor împreună cu un număr de credincioşi ortodocşi (pomenirea acestor mucenici se face în data de 8 ianuarie).
Se ştiu puţine despre istoria Bisericii în timpul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, când mulţi credincioşi vechi au venit din Rusia pentru a scăpa de reforma liturgică introduse în Biserica Rusă de Patriarhul Nikon al Moscovei.
În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Estonia a făcut parte din Imperiul Ţarist Rus, fiind cucerită de Ţarul Petru cel Mare. Un mare număr de estonieni, în special ţărani, s-au convertit la ortodoxie în speranţa obţinerii de pământ. S-au construi numeroase biserici ortodoxe. În 1850 a fost înfiinţată Eparhia de Riga (în Lituania) de către Biserica Rusiei şi mulţi credincioşi estonieni au fost incluşi în aceasta. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-a produs un val de rusificare, acceptat de ierarhia rusă dar nu şi de clerul estonian local. Catedrala Sfântul Alexandru Nevski din Tallinn şi Mănăstirea stavropighială a Adormirii Pühtitsa (Kuremäe) din estul Estoniei au fost construite în această perioadă.
În 1917 a fost hirotonit primul estonian, Platon (Paul Kulbusch), ca Episcop de Riga şi Vicar de Tallinn. Doi ani mai târziu, bolşevicii i-au omorât pe episcopul Platon şi pe diaconul său din motive politice. 81 de ani mai târziu, în anul 2000, Episcopul Platon a fost canonizat de către Patriarhia Ecumenică şi de Biserica Rusiei, cu ziua de pomenire 14 ianuarie.
După proclamarea Republicii Estonia în 1918, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, Sfântul Tihon a recunoscut independența Bisericii Ortodoxe a Estoniei în 1921. Arhiepiscopul Aleksander Paulus a fost ales şi hirotonit ca întâistătător al Bisericii estoniene. În 1923, arhiepiscopul Aleksander s-a îndreptat către Patriarhia Ecumenică pentru a primi recunoaşterea canonică. În acelaşi an, Biserica sa a intrat în jurisdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice, beneficiind de o autonomie extinsă din partea acesteia.
Înainte de 1941, o cincime din totalul populaţiei estoniene (care fusese în cea mai mare parte luterană începând de la ocupaţia Estoniei de către Suedia în sec. al XVI-lea) era creştină ortodoxă, sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Existau 158 de parohii şi 183 de clerici în Biserica estoniană. Exista şi o catedră de teologie ortodoxă la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tartu. În Petseri se găsea o mănăstire, două schituri în Narva şi Kuremäe, o egumenie în Tallinn şi un seminar în Petseri. Străvechea mănăstire din Petseri (Pechory, care aparţinea Estoniei şi care aparţine acum Rusiei) a fost ferită de distrugerile în masă de biserici care au avut loc în Rusia Sovietică).
În 1940, Estonia a fost ocupată de Uniunea Sovietică, al cărei guvern a început un program general de dizolvare a oricărei independenţe ecleziastice de pe teritoriul său. Totuși, autonomia Bisericii Estoniei a fost reactivată temporar din 1942 până în 1944, sub jurisdicție constantinopolitană. În 1945, un reprezentant al Patriarhiei Moscovei a dizolvat ceea ce mai rămăsese din Sinodul Bisericii estoniene şi a înfiinţat o nouă organizaţie, Sinodul Diocezan. Credincioşii ortodocşi din Estonia ocupată au fost astfel regrupați într-o simplă eparhie sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse.
Chiar înainte de a doua ocupaţie sovietică din 1944 şi dizolvarea Sinodului estonian, întâistătătorul Bisericii, Mitropolitul Aleksander a plecat în exil împreună cu 21 de clerici şi aproximativ 8000 de credincioşi ortodocşi. Biserica Ortodoxă a Estoniei în Exil, al cărei Sinod s-a reorganizat în Suedia şi-a continuat activitatea în conformitate cu statutul său canonic precedent până la restabilirea independenţei Estoniei în 1991. Înainte de a muri, în 1953, Mitropolitul Aleksander şi-a transformat comunitatea în exarhatal Patriarhiei Ecumenice. Majoritatea episcopilor şi clericilor care au rămas în țară au fost deportaţi în Siberia. În 1958 a fost ales un nou Sinod în exil, iar Biserica Estoniei s-a reorganizat în Suedia.
.După destrămarea Uniunii Sovietice, au apărut divergenţe în sânul comunităţii ortodoxe din Estonia între cei care doreau să rămână sub autoritatea Bisericii Ruse şi cei care doreau să se reîntoarcă sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, generând dispute, de multe ori cu tentă etnică, deoarece mulţi ruşi emigraseră în Estonia în timpul ocupaţiei sovietice. Negocieri îndelungate între cele două patriarhii nu au dat nici un rezultat.
În 1993, sinodul Bisericii Ortodoxe Estoniene în Exil a fost recunoscut oficial ca succesor legal al Bisericii autonome Ortodoxe a Estoniei şi în data de 20 februarie 1996, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I a reînnoit tomosul acordat Bisericii Estoniene în 1923, restaurând coordonarea canonică sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenică. Această acţiune a adus imediat proteste din partea Patriarhului Alexei II al Patriarhiei Moscovei, care privea Biserica estoniană ca parte a teritoriului său, iar Patriarhul Moscovei a scos temporar numele Patriarhului Ecumenic din diptice.
S-a ajuns la o înţelegere conform căreia comunităţile locale puteau alege ce jurisdicţie să urmeze. Comunitatea ortodoxă a Estoniei, care ajunge la 14% din populaţie, a rămas divizată, cu majoritatea credincioşilor (cei mai mulţi etnici ruşi) sub ascultarea Moscovei. Conform unui raport guvernamental din noiembrie 2003, cam 20.000 de credincioşi (majoritatea etnici estonieni) din 60 de parohii fac parte din Biserica autonomă, iar 150.000 de credincioşi din 31 de parohii, împreună cu comunitatea monahală din Pukhitsa au rămas subordonaţi canonic Bisericii Ruse.
În 1999, Biserica Estoniei a primit un ierarh rezident (mai înainte se găsea sub autoritatea Arhiepiscopului Finlandei care slujea ca locum tenens al Bisericii Estoniei), Mitropolitul Stephanos, fost episcop vicar al Mitropoliei Franţei din Patriarhia Ecumenică.
Biserici Ortodoxe autocefale și autonome |
Biserici autocefale |
Cele patru Patriarhate vechi: Constantinopol | Alexandria | Antiohia | Ierusalim Rusia | Serbia | România | Bulgaria | Georgia | Cipru | Grecia | Polonia | Albania | Cehia și Slovacia | OCA* |
Biserici autonome |
Sinai | Finlanda | Estonia* | Japonia* | China* | Ucraina* |
Bisericile autocefale sau autonome desemnate cu un * nu sunt universal recunoscute în cadrul comuniunii ortodoxe. |
Surse
- en:Church of Estonia
- Blackwell Dictionary of Eastern Christianity, pp. 183-4
- Biserica Apostolică Ortodoxă a Estoniei - articol de Ronald Roberson, preot şi profesor romano-catolic.