Fragmentul Muratori
Fragmentul Muratori sau Fragmentul lui Muratori este considerată cea mai veche listă de scrieri biblice considerate ca autentice („canonice”) de către creștini.
Descriere
Publicat pentru prima dată în anul 1740 de Louis-Antoine Muratori (celebru istoric italian: 1662-1750), care l-a descoperit în Biblioteca Ambroziană din Milano, fragmentul Muratori (uneori: canonul Muratori) sau fragmentul lui Muratori este un manuscris conținând o discuție despre cărțile sfinte ale credinței creștine acceptate de Bisericile pe care le frecventa autorul lui (necunoscut până azi), cărți care au format Noul Testament.
Autor și datare
Acest manuscris, redactat în latină în secolul al VII-lea sau al VIII-lea, este traducerea unui original scris în limba greacă și datând din secolul al II-lea. Referințele la Păstorul lui Herma și la papa Pius I sugerează ca dată aproximativă a scrierii anul 170 d.Hr.
Autorul este până astăzi necunoscut.
Conținut
Din păcate, păstrat doar fragmentar, manuscrisului lui Muratori îi lipsesc începutul și sfârșitul.
Manuscrisul începe cu o frază incompletă care poate fi o referință plauzibilă la evanghelistul Marcu. Urmează apoi Luca și Ioan (care sunt citați ca autori ai evangheliilor ce le poartă numele). Matei nu apare în fragmentul păstrat, fiind probabil menționat în părțile care lipsesc din manuscris. Manuscrisul îi atribuie sfântului Pavel 13 epistole, în această ordine: Corinteni I, Corinteni II, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Galateni, Tesaloniceni I, Tesaloniceni II, Romani, Filimon, Tit, Timotei I, Timotei II. Sunt menționate două epistole ale sfântului Apostol Ioan, epistola sfântului Iuda, Înțelepciunea lui Solomon, Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul și Apocalipsa sfântului Petru (deși este menționat că acest text este respins de unii). Autorul mai citează și alte câteva texte considerate de contemporanii lui ca neautentice, cum ar fi „Epistola către Laodiceni”.
Importanță
Apostolii, contemporanii și însoțitorii lui Iisus Hristos nemai fiind în viață, fragmentul lui Muratori arată voința creștinilor din secolul al II-lea de a clarifica situația numeroaselor texte așa-zise apostolice care circulau în vremea lor. Fragmentul Muratori este cea mai veche formă a ceea ce ar putea constitui un canon al Noului Testament cunoscut până astăzi.
Fragmentul Muratori (sfârşitul secolului II sau începutul secolului IV)1 ... la care însă [Marcu] a fost de faţă şi aşa Ie-a pus [în scris]. A treia carte a Evangheliei e cea după Luca. Acest Luca un medic, după înălţarea lui Hristos, după ce Pavel l-a luat cu sine ca tovarăş de călătorie, a scris în numele său din opinia lui, deşi nici el nu L-a văzut pe Domnul în trup, şi aşa cum a putut să urmărească [investigheze], aşa a început să vorbească plecând de la naşterea lui Ioan [Botezătorul], A patra carte a Evangheliilor e a lui Ioan, [unul] dintre învăţăcei. îndemnat fiind de cei împreună ucenici cu el şi de episcopi, a zis: „Postiţi împreună cu mine astăzi timp de trei zile şi fiecare să ne povestim unul altuia ceea ce ni se va descoperi fiecăruia.” Şi în aceeaşi noapte i s-a descoperit lui Andrei [unul] dintre apostoli ca Ioan să scrie sub numele său toate. Şi de aceea, chiar dacă în fiecare din cărţile Evangheliilor sunt învăţate diverse începuturi, totuşi acest lucru nu introduce nici o deosebire în credinţa credincioşilor, întrucât cu Un singur Duh conducător sunt arătate în toate cele despre naşterea, despre pătimirea, despre învierea, despre petrecerea cu învăţăceii şi despre cele două veniri ale Sale: prima în umilinţă, dispreţuit, şi care a fost, iar a doua în putere împărătească, slăvit, care va să fie. Ce-i de mirare dacă Ioan pune înainte în chip statornic lucruri deosebite, când chiar în epistolele lui spune despre sine însuşi: „Ceea ce am văzut cu 1 Veche listă comentată a cărţilor Noului Testament descoperită de eruditul Lodovico Muratori (1672-1750) într-un manuscris latin din secolele VII—VIII în Biblioteca Ambroziană din Milano şi publicată în 1740. Ediţie facsimilată de S. P. Tregelles, 1867; cf. H. Leclercq, Dictionnaire d'Archéologie Chrétienne et Liturgie XII/1, 1935, col. 543-560. începutul despre primele două evanghelii s-a pierdut, întrucât manuscrisul după care se făcuse copia era mutilat. Datarea listei face obiect de dispută între savanţi, care oscilează între sfârşitul secolului II şi începutul secolului IV. Cf. H. C. SUNDBERG, Harvard Theological Review 66, 1973, p. 1-41 şi G. M. Hehnemann, The Muratorian Fragment and the Development o f the Canon, Oxford, 1992. 5 4 2 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o sio lic ochii noştri, am auzit cu urechile noastre şi am pipăit cu mâinile noastre, acestea vi le-am scris şi vouă” [I In 1,1]? Căci astfel se mărturiseşte nu numai văzător şi auzitor, dar şi scriitor în ordine al tuturor lucrurilor minunate ale Domnului. Faptele tuturor apostolilor însă au fost scrise într-o singură carte. Luca a cuprins pentru „preabunul Teofil” lucruri deosebite care s-au petrecut în prezenţa lui, cum arată limpede, lăsând însă deoparte pătimirea lui Petru, dar şi plecarea lui Pavel din Oraş [Roma] spre Spania. Epistolele Iui Pavel arată ele însele celor ce vor să înţeleagă care sunt, din ce loc şi din ce pricină au fost trimise. întâi de toate a scris Corintenilor oprind schisma ereziei; apoi a scris Galatenilor oprind tăierea-împrejur, iar Romanilor le-a scris pe larg folosindu-se de ordinea Scripturilor şi arătându- le că Hristos este începutul lor. E necesar însă să discutăm şi despre fiecare în parte. întrucât acest fericit Apostol Pavel, urmând ordinii înaintaşului său Ioan, a scris pe nume doar la şapte Biserici în această ordine: prima Corintenilor, a doua Efesenilor, a treia Filipenilor, a patra Colosenilor, a cincea Galatenilor, a şasea Tesalonicenilor, a şaptea Romanilor. Deşi pentru îndreptare a scris şi a doua oară Corintenilor şi Tesalonicenilor, totuşi se cunoaşte o singură Biserică răspândită pe tot globul. Căci şi loan în Apocalipsă. deşi scrie la şapte Biserici, totuşi vorbeşte tuturor. A mai scris şi una către Filimon, una către Tit şi două către Timotei dc dragul afecţiunii şi iubirii, dar care au fost consfinţite să fie în cinstea Bisericii catholice spre orânduirea disciplinei bisericeşti. Mai circulă şi una către Laodiceeni şi alta către Alexandrini, plăsmuite în numele lui Pavel spre susţinerea ereziei lui Marcion, şi multe altele care nu pot fi primite în Biserica catholică, căci nu este potrivit a amesteca fierea cu mierea. Epistola lui Iuda şi cele două cu suprascrierea „a lui Ioan” sunt primite în Biserica catholică, ca şi înţelepciunea scrisă de prietenii lui Solomon în cinstea lui. Apocalipse primim, însă numai pe a lui Ioan şi a Iui Petru; deşi unii dintre ai noştri nu vor ca ultima să fie citită în Biserică. „Păstorul” însă l-a scris Herma foarte târziu, în vremile noastre, în Oraşul Roma, pe când pe scaunul Oraşului Roma şedea Pius [cca 140-153], fratele lui; de aceea se cade să fie citit, dar nu în public poporului în biserică, nici între profeţi, întrucât numărul lor e complet, nici între apostoli, căci este după timpul lor. Nu primim însă absolut nimic din cele ale lui Arsinoe, Valentin sau Miltiadis; iar cei care au scris o nouă carte de psalmi pentru Marcion trebuie respinşi împreună cu Vasilide şi întemeietorul catafrigienilor din [montaniştilor] Asia [...].
