Crezul

Crezul niceo-constantinopolitan (sau Crezul de la Niceea, Simbolul credinței sau pur și simplu Crezul) este acea formulare a credinței stabilită la Primul Sinod Ecumenic și la Al doilea Sinod Ecumenic. Acesta a fost definit de Sfinții Părinți de la aceste două Sinoade Ecumenice (care au avut loc respectiv la Niceea și Constantinopol) pentru a combate diferitele erezii, în special arianismul, apolinarismul, macedonianismul (erezie pnevmatomahă) și hiliasmul.

Unii autori afirmă că acest Crez, promulgat la Sinodul de la Niceea se baza pe un crez baptismal folosit în Palestina, în timp ce alții consideră că originea sa cea mai probabilă se găsește în Crezul sirian emis în Antiohia la începutul anului 325 d.Hr.

Crezul, așa cum este el acum, s-a format în două etape, iar cel utilizat în zilele noastre de Biserica Ortodoxă cuprinde revizuirile și adăugirile de la Sinodul I de la Constantinopol. Câteva secole mai târziu, Biserica Romano-Catolică a încercat să facă o revizuire unilaterală a Crezului, prin adaosul Filioque cu privire la purcederea Duhului Sfânt, aceasta fiind una din cauzele Marii Schisme dintre Roma și restul Bisericii.

Conform unei tradiții din Biserica coptă, autorul Crezului de la Niceea a fost Sf. Atanasie al Alexandriei, a cărui teologie a fost esențială la Sinodul de la Niceea, deși Sfântul era doar diacon la vremea aceea.

Crezul de la Niceea (325 d. Hr.)

Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute;

Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, adică, din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut (iar) nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât și s-a întrupat, om făcându-se, și a suferit și iarăși S-a ridicat a treia zi, S-a înălțat la Ceruri și iarăși va să vie să judece viii și morții;

Și întru Duhul Sfânt.

Crezul Niceo-Constantinopolitan (381 d.Hr.)

Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoțiitorul,
Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii.
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
Născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire
S-a pogorât din ceruri
Și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara
Și S-a făcut om.
Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont,
Și a pătimit și S-a îngropat.
Și a înviat a treia zi, după Sfintele Scripturi.
Și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.
Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții,
A Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.
Și întru unul Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul,
Carele din Tatăl purcede,
Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit,
Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică,
Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor,
Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.
Amin!

În limba greacă:

Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεόν, Πατέρα, Παντοκράτορα, ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς, ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων.

Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν, τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ τὸν μονογενῆ, τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων· φῶς ἐκ φωτός, Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ, γεννηθέντα οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ Πατρί, δι οὗ τὰ πάντα ἐγένετο.

Τὸν δι ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου καὶ ἐνανθρωπήσαντα.

Σταυρωθέντα τε ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου, καὶ παθόντα καὶ ταφέντα.

Καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρα κατὰ τὰς Γραφάς.

Καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός.

Καὶ πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς, οὗ τῆς βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος.

Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, τὸ κύριον, τὸ ζωοποιόν, τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον, τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον, τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν προφητῶν.

Εἰς μίαν, Ἁγίαν, Καθολικὴν καὶ Ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν.

Ὁμολογῶ ἓν βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν.

Προσδοκῶ ἀνάστασιν νεκρῶν.

Καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος.

Ἀμήν.

Notă: Crezul niceo-constantinopolitan este recitat, în timpul slujbelor ortodoxe, la persoana I singular ("Cred..."/"Πιστεύω"), mai degrabă decât la persoana I plural, care a fost forma folosită la Sinoadele Ecumenice.