Crezul

Crezul niceo-constantinopolitan (sau Crezul de la Niceea, Simbolul credinţei sau pur şi simplu Crezul) este acea formulare a credinţei stabilită la Primul Sinod Ecumenic şi la Al doilea Sinod Ecumenic. Acesta a fost definit de Sfinţii Părinţi de la aceste două Sinoade Ecumenice (care au avut loc respectiv la Niceea şi Constantinopol) pentru a combate diferitele erezii, în special arianismul, apollinarismul, macedonianismul (erezie pnevmatomahă) şi hiliasmul.

Unii autori afirmă că acest Crez, promulgat la Sinodul de la Niceea se baza pe un crez baptismal folosit în Palestina, în timp ce alţii consideră că originea sa cea mai probabilă se găseşte în Crezul sirian emis în Antiohia la începutul anului 325 d.Hr.

Crezul, aşa cum este el acum, s-a format în două etape, iar cel utilizat în zilele noastre de Biserica Ortodoxă cuprinde revizuirile şi adăugirile de la Sinodul I de la Constantinopol. Câteva secole mai târziu, Biserica Romano-Catolică a încercat să facă o revizuire unilaterală a Crezului, prin adaosul Filioque cu privire la purcederea Duhului Sfânt, aceasta fiind una din cauzele Marii Schisme dintre Roma şi restul Bisericii.

Conform unei tradiţii din Biserica coptă, autorul Crezului de la Niceea a fost Sf. Atanasie al Alexandriei, a cărui teologie a fost esenţială la Sinodul de la Niceea, deşi Sfântul era doar diacon la vremea aceea.

Crezul de la Niceea (325 d. Hr.)

Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute;

Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul Născut, adică, din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut (iar) nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât și s-a întrupat, om făcându-se, și a suferit și iarăși S-a ridicat a treia zi, S-a înălțat la Ceruri și iarăși va să vie să judece viii și morții;

Și întru Duhul Sfânt.

Crezul Niceo-Constantinopolitan (381 d.Hr.)

Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul,
Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii.
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
Născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire
S-a pogorât din ceruri
Şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara
Şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat,
Şi a pătimit şi S-a îngropat.
Şi a înviat a treia zi, după Sfintele Scripturi.
Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii,
A Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru unul Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul,
Carele din Tatăl purcede,
Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit,
Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică,
Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor,
Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.
Amin !

În limba greacă:

Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεόν, Πατέρα, Παντοκράτορα, ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς, ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων.

Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν, τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ τὸν μονογενῆ, τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων· φῶς ἐκ φωτός, Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ, γεννηθέντα οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ Πατρί, δι οὗ τὰ πάντα ἐγένετο.

Τὸν δι ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου καὶ ἐνανθρωπήσαντα.

Σταυρωθέντα τε ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου, καὶ παθόντα καὶ ταφέντα.

Καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρα κατὰ τὰς Γραφάς.

Καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός.

Καὶ πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς, οὗ τῆς βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος.

Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, τὸ κύριον, τὸ ζωοποιόν, τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον, τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον, τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν προφητῶν.

Εἰς μίαν, Ἁγίαν, Καθολικὴν καὶ Ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν.

Ὁμολογῶ ἓν βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν.

Προσδοκῶ ἀνάστασιν νεκρῶν.

Καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος.

Ἀμήν.

Notă: Crezul niceo-constantinopolitan este recitat, în timpul slujbelor ortodoxe, la persoana I singular ("Cred..."/"Format:Lang"), mai degrabă decât la persoana I plural, care a fost forma folosită la Sinoadele Ecumenice.