Harismă

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Noţiunea de harismă poate fi întâlnită de 17 ori în Noul Testament şi în toate locurile ea subliniază caracterul de "dar" dat de Dumnezeu; astfel traducătorii Sfintei Scripturi în limba română o vor traduce pur şi simplu prin cuvântul "dar". În Septuagintă acest cuvânt nu poate fi întâlnit, cele trei referiri, invocate adesea, s-au dovedit a fi o interpolaţie târzie. În creştinismul primelor veacuri acest cuvânt este întrebuinţat mai departe de Părinţii Apostolici şi Sfinţii Părinţi cu sensul de "dar" a lui Dumnezeu având un spectru de interpretare foarte larg, însă fără a deveni un termen tehnic. În afara creştinismului el este întâlnit abia în secolul al III-lea la Alchiphron unde "harisma" desemnează "dăruirea unui dar în mod absolut gratuit, benevol". Se poate afirma că harisma în felul în care este ea înţeleasă astăzi de teologia apuseană şi în special de cea neoprotestantă este o invenţie tarzie, care îşi poate trage rădăcinile cel mai devreme din secolul al XVII-lea. Teologia răsăriteană a rămas mult mai fidelă sensului iniţial al cuvântului, însă şi în gândirea ei se poate vedea influenţa vestică. Dacă în Sfânta Scriptură iubirea, nădejdea, credinţa, preoţia, căsătoria, celibatul, puterea de a face minuni, vorbirea în limbi, profeţia etc. puteau fi socotite harisme, astăzi prin harisme cei mai mulţi vor înţelege numai "darurile extraordinare". Prin Max Weber şi Mişcarea Penticostală de la începutul secolului trecut acest cuvânt va primi noi conotaţii de care nici nu poate fi vorba în scrierile Sfântului Pavel.

Cuvântul harismă (carismă/charismă) poate fi folosit de creştinul român contemporan fără un sens religios, deoarece dicţionarele limbii române nu oferă nici o definiţie, iar atunci când o fac este incompletă şi inaccesibilă tuturor. În acelaşi timp datorită influenţei limbilor de circulaţie internaţională cuvântul harismă este receptat ca un cuvânt care are mai multă legătură cu Max Weber decât cu Sfânta Scriptură, mai mult cu creştinismul din secolul al XX-lea decât cu creştinismul de până atunci.

Noţiunea de harismă are o arie semantică foarte largă în Noul Testament, ea putând să desemneze toate darurile pe care Dumnezeu le dă celor ce cred în El, cât şi harul mântuitor. Legătura dintre cei doi termeni, harismă şi har, în gândirea Sfântului Apostol Pavel nu este deloc întâmplătoare, deoarece apostolul doreşte să sublinieze că şi harul mântuitor este şi el tot un dar (Romani 5, 15-16).

Diferenţierea care se face astăzi între cuvintele "daruri ale Duhului" şi "harisme" în teologia ortodoxă română şi nu numai, nu afectează cu nimic sensul de bază al noţiunii, ci se referă doar la un aspect pragmatic de înţelegere a harismelor. Harismele pot să fie traduse în limba română ca "daruri ale Duhului; daruri ale lui Dumnezeu" către oameni. Totuşi trebuie să avem în vedere că în Noul Testament cele două cuvinte "dar" şi "harismă" nu pot fi interschimbabile decât în unele locuri:

  • la forma de singular cuvântul "dar" se poate referi la Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 2, 38; 10, 45; 11, 17), sau la "darul lui Dumnenzeu" (Faptele Apostolilor 8, 20) (interschimbabil), sau darul care se aducea în mod normal pentru sacrificiu (Matei 5, 23-24; 8, 4; 15, 5; 23, 18-19) (sens aparte), sau în unele cazuri se poate referi la mântuire, justificare sau viaţa veşnică, sau chiar la Hristos însuşi (Romani 5, 15-17; II Corinteni 9, 15; Efeseni 2, 8; 3, 7; 4, 7; Evrei 6, 4; Iacov 1, 17);
  • forma de plural "daruri", poate să desemneze atât darurile materiale date unui copil (Matei 2, 11; 7, 11; Marcu 7, 11; Luca 11, 13; Apocalipsă 11, 10), cât şi darurile care erau aduse în mod normal pentru fiecare sacrificiu (Luca 21, 1, 4; Evrei 5, 1; 8, 3-4; 9, 9; 11, 4). Darurile din Epistola către Efeseni (4, 8) unde se face referire la harisme comportă două particularităţi care sunt strâns unite între ele. În primul rând Sfântul Pavel nu foloseşte nici cuvântul harisma, dar nici pe cel de doron, ci pe cel de do,mata care are semnificaţia tot de „daruri”. Această întrebuinţare nu este intenţionată ci forţată, şi de aici este al doilea sens, deoarece acest text este un citat din Psalmul 68, 18 care este preluat pur şi simplu. Din contextul general al pericopei se poate trage concluzia că aceste daruri nu fac referire doar la darurile amintite două versete mai departe, ci la daruri în general.

Aşadar harisma este în primul rând un dar de la Dumnezeu, care prin felul în care se manifestă poate să aibă lucrări diferite. Harisma se poate referi la harul special al preoţiei (I Timotei 4, 14 şi II Timotei 1, 6). Harisma poate să fie receptată ca un dar special primit de la Dumnezeu: darul celibatului (I Corinteni 7, 7), ajutor într-o situaţie specială (II Corinteni 1, 11) , darul împărtăşit de Dumnezeu prin Apostol celor din Roma (Romani 1, 11; 11, 29), un dar special spre zidirea şi întărirea unei comunităţi (I Corinteni 12-14) şi darul dat de Dumnezeu omului (I Petru 4, 10).

Pe parcursul a două mii de ani "harismele" ca daruri duhovniceşti/daruri ale Duhului/daruri speciale, au forţat înlocuirea sensului primar de simplu "dar dat de Dumnezeu în mod gratuit, spre folosire personală sau comunitară". Ele au vrut să fie acele manifestări însoţite de anumite puteri minunate în exercitarea lor exterioară (I Corinteni 1, 7; 12, 4, 9, 28, 30, 31; Romani 12, 6). Faptul că unele daruri pot avea un caracter extraordinar a întărit concepţia că doar acele daruri sunt harisme care au ceva ieşit din comun. Astfel s-a încercat de către teologia contemporană lămurirea a ceea ce înseamnă o harismă şi care este scopul ei final. Cu toate că suntem îndemnaţi să râvnim după harisme (I Corinteni 12, 31; 14, 1), acestea sunt totuşi un dar exclusiv al Duhului (I Corinteni 12, 11) şi nu rodul propriei noastre munci. În acest context trebuie precizat că harismele fie că privesc o persoană sau o comunitate au o dimensiune comunitară, dacă aceasta este neglijată, ele nu îşi mai găsesc finalitatea pentru care au fost dăruite. Harismele nu trebuie confundate cu talentele sau înzestrările naturale, însă nici rupte total de acestea. Dumnezeu revarsă darul Său peste un om care se află pe calea desăvârşirii şi care a fost înzestrat natural cu anumite aptitudini, dar nu este exclus omul simplu, care în urma primirii harului va progresa (unii apostoli aveau aptitudini deja formate, alţii erau simpli oameni, dar toţi au progresat). Deosebirea fundamentală dintre harisme şi talente constă în faptul că primele vizează mădularele trupului lui Hristos, iar cele din urmă pot să fie folosite chiar contra Bisericii.

Harismele ca daruri ale Duhului au avut un rol decisiv în răspândirea creştinismului primar, ele fiind roade fireşti ale lucrării Duhului în cei care Îl acceptau. Ele au însoţit încă de la început activitatea misionară a apostolilor (Fapte 2; 10; 19), dar s-au manifestat şi în comunităţile nou înfiinţate în rândul credincioşilor (Romani 12, 6-8; I Corinteni 12-14; I Petru 4, 10-11). Din cauza modului de manifestare, a presupusei întâietăţi, ontologice şi nu funcţionale, a uneia în faţa alteia şi a posibilei sciziuni, Sfântul Apostol Pavel s-a văzut nevoit să dea informaţii esenţiale pentru o comunitate binecuvântată de Duhul Sfânt. Harismele într-o comunitate trebuie să fie asemeni mădularelor dintr-un trup (I Corinteni 12, 12-27), fiecare este important în felul său, şi are valoare atât timp cât slujeşte zidirii proprii şi celorlalte mădulare ale Bisericii (I Corinteni 12, 4), astfel el a scos în evidenţă un raport de interdependenţă între harisme . Ele trebuie să fie un prilej de unitate şi nu de dezbinare, de adunare şi nu de împrăştiere, de ordine şi nu de anarhie. Realizarea unităţii în diversitate ar trebui să fie dezideratul unei comunităţi conduse de Duhul, totuşi acest lucru nu este uşor de realizat în multe comunităţi harismatice de astăzi.

Harismele în cadrul Bisericii primare au fost nişte realităţi de necontestat, excesul harismatic izvorât din entuziasmul primei comunităţi creştine din Corint a necesitat reglementări şi precizări. Harismele sunt date spre împlinirea Trupului lui Hristos. Ele sunt date în dar pentru ca alţii să se bucure în mod gratuit de ele. O analiză a comunităţii harismatice din Corint căreia îi scrie Sfântul Pavel va aduce mai multă lumină asupra rolului şi însemnătăţii pe care orice harismă/dar o/îl joacă în viaţa creştină.