Macarie cel Mare

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 11 august 2014 19:09, autor: Nick15 (Discuție | contribuții) (→‎Note)
Salt la: navigare, căutare
Icoană coptă a Sfântului Macarie cel Mare


Sfântul Macarie cel Mare (295-392 d. Hr.), cunoscut și ca Macarie Egipteanul, a fost unul dintre Părinţii pustiei egiptene cu cea mai mare autoritate, fiind ucenic al sfântului Antonie cel Mare. Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe 19 ianuarie. Biserica Coptă îl pomeneşte pe 5 aprilie (Baramhat 27 după calendarul copt) şi pe 25 august (19 Mesra), data întoarcerii moaştelor sale la mănăstirea sa din pustia schetică. Biserica Romano-Catolică îl pomeneşte pe 15 ianuarie.

El nu trebuie confundat cu Sf. Macarie al Alexandriei ([1], [2]) sau cu Sf. Sfinţit Mucenic Macarie, episcop de Edkao (lângă Assiut, în Egiptul de Sus) [3]. Moaştele celor trei Sfinţi Macarie se păstrează la Mănăstirea Coptă Ortodoxă a Sf. Macarie cel Mare din Schetia (Wadi Natrun).

Viața

Sf. Macarie, unul dintre întemeietorii monahismului, s-a născut în satul Şabşir, Menuf, Egypt, aproximativ în anul 300 A.D. (după sinaxarul copt, Sfântul s-a născut în anul 295 d. Hr.), din părinţi drepţi şi credincioşi. Tatăl său se numea Avraam, iar mama lui Sara şi nu au avut multă vreme copii. Într-o noapte, tatălui său i s-a arătat un înger al Domnului, care i-a spus că Dumnezeu avea să îi dăruiască un fiu al cărui nume va fi cunoscut pe întreg pământul şi care va avea o mulţime de fii duhovniceşti. La scurt timp după această vedenie, cei doi au avut un fiu pe care l-au numit Macarie („Fericitul”). Sf. Macarie era ascultător faţă de părinţii săi, iar harul lui Dumnezeu era cu el încă din tinereţe. Când tatăl său a încercat să îl silească să se însoare, împotriva voinţei lui, Macarie s-a prefăcut bolnav timp de câteva zile. Mai apoi l-a rugat pe tatăl său să îi îngăduie să iasă puţin din oraş ca să se liniştească. A plecat în sălbăticie şi s-a rugat Domnului Iisus Hristos să îl călăuzească pe drumul care Îi era bineplăcut Lui. Pe când era în sălbăticie, a avut o vedenie: i se părea că un Heruvim înaripat îl lua de mână şi îl urca pe vârful unui munte, arătându-i întreaga pustie, de la răsărit la apus şi de la nord la sud şi zicându-i: „Dumnezeu ţi-a dat ţie şi fiilor tăi drept moştenire această pustie”. Când s-a întors din pustie, a aflat că logodnica lui, care era încă fecioară, murise. Macarie I-a mulţumit Domnului Hristos că îl ferise de o căsătorie pe care nu o dorea. La scurtă vreme, şi părinţii săi au adormit întru Domnul, iar el a dăruit tot ce avea săracilor şi nevoiaşilor. Când poporul din Shabsheer a văzut înfrânarea şi inima sa curată, l-au dus la episcopul de Ashmun (Egipt), care l-a hirotonit preot pentru satul lor. Enoriaşii i-au construit o colibă în afara oraşului şi mergeau la el pentru a se spovedi şi a primi de la el Sfintele Taine.

Într-o vreme, o fată nemăritată care rămăsese grea l-a învinuit pe Sfântul Macarie că el era tatăl copilului ei. Sfântul nu a răspuns acuzaţiei; şi-a asumat în linişte învinuirea nedreaptă, pentru care a fost şi bătut de săteni şi de familia fetei, care i-au cerut să o susţină financiar pe ea şi pe copil. Macarie a făcut şi acest lucru, împletind coşuri şi vânzându-le, iar preţul luat pe ele îl dădea părinţilor fetei.

Când a venit vremea ca tânăra femeie să nască, a fost cuprinsă de dureri îngrozitoare. A strigat atunci că nu Macarie, ci un alt bărbat era tatăl copilului ei. Auzind acestea, sătenii s-au ruşinat de felul în care se purtaseră cu sfântul şi au alergat să îi ceară iertare, însă când au ajuns la coliba Sfântului, au găsit-o goală. Sfântul Macarie, prinzând de veste că i se vădise nevinovăţia, fugise de laudele lor.

Sfântul Macarie Egipteanul s-a născut şi a crescut pentru viaţa pustnicească. Din fragedă copilărie îndeletnicindu-se cu fapta bună şi iubind viaţa virtuoasă şi împodobindu-se cu ea, a ajuns locaş dumnezeiesc al Duhului. A dobândit atâta răbdare în ostenelile lui pentru fapta bună, încât a primit puterea să gonească duhurile necurate. El avea deopotrivă şi darul înţelegerii; spunea mai dinainte ce avea să se întâmple şi era făcător de minuni. Pentru toate acestea după rugămintea îndelungată a arhiereului de atunci, a primit preoţia, căci arhiereul a hotărât să nu stea ascunsă făclia sub obroc, ci a căutat să-şi sfinţească mâna, prin atingerea de el. După sfinţire Macarie s-a dedat la nevoinţe şi mai grele: a făcut o hrubă pe sub pământ, care începând de la chilia lui, se întindea pe o lungime de o jumătate de stadiu, şi la capătul hrubei şi-a săpat cu mâinile lui o peşteră. Când veneau mulţi oameni să-l cerceteze, el intra în hrubă şi se ascundea în peşteră şi nimeni nu-l afla. Cât despre mâncare şi băutură, este de prisos să mai vorbim, de vreme ce trupul prin înfrânarea cea desăvârşită şi dumnezeiască mărturisea aceasta. Odată, venind la el un eretic, stăpânit de demonul îngâmfării şi zicând că nu există învierea morţilor, ca să-l înfrunte pe acest eretic, cuviosul a înviat pe un mort.

Sf. Macarie cel Mare cu un heruvim

Sf. Macarie era acum (cca. 330 d.Hr.) în drum spre Schetia, unde avea să-şi petreacă aproape toţi cei şaizeci de ani din viaţă rămaşi. A rămas undeva în adâncul pustiei, în locul unde se afla Mănăstirea Sfinţilor Maxim şi Domadiu (astăzi Mănăstirea Coptă Ortodoxă de la El-Baramous). S-a dus să îl viziteze pe Sfântul Antonie cel Mare. Văzându-l, Sfântul Antonie a zis despre el: "Iată israelitean în care nu este vicleşug." Sfântul Antonie l-a îmbrăcat cu Marea Schimă, apoi Macarie s-a întors la locul lui de vieţuire.

Când numărul monahilor din jurul său a crescut, a construit o biserică pentru aceştia. Relaţia Sf. Macarie cu ceilalţi monahi era una deosebită. Pentru ei, el era „bătrânul tânăr”, căci, deşi era tânăr, având doar treizeci de ani când a venit în Schetia, avea profunzimea şi înţelepciunea unei vârste mult mai avansate. Faima Sfântului Macarie a crescut şi s-a răspândit în întreaga ţară. Mulţi regi şi împăraţi au auzit de minunile pe care le Dumnezeu le înfăptuia prin el. Astfel, el a vindecat-o şi pe fiica regelui Antiohiei, care era posedată de un duh necurat. Într-o zi, când credea că în lume nu se mai găseau oameni drepţi, un glas a venit la el din cer şi i-a zis: „În cetatea Alexandriei sunt două femei cu frică de Dumnezeu”. Luând cu el o cârjă şi câteva provizii, a mers până în oraşul Alexandria, căutându-le, până ce a ajuns la casa lor. Când a intrat, ele l-au întâmpinat cu bucurie şi i-au spălat picioarele cu apă caldă. Apoi, când le-a întrebat despre viaţa lor, una dintre ele i-a răspuns: „Nu este între noi nici o legătură de rudenie, iar când ne-am măritat cu aceşti doi fraţi, i-am rugat să ne lase să mergem la mănăstire, dar ei n-au primit. Aşa că am hotărât ca întreaga viață să o petrecem postind până seara şi făcând multe rugăciuni. Când fiecare dintre noi a avut un fiu, când unul dintre ei plângea, oricare dintre noi îl lua în braţe şi îi purta de grijă, fie că era sau nu fiul ei. Avem aceeaşi viaţă, gândim amândouă la fel, iar soţii noştri sunt păstori de oi, suntem săraci şi păstrăm doar cele ce ne trebuie pentru pâinea zilnică, iar ce rămâne dăruim săracilor şi nevoiaşilor.” Când sfântul a auzit aceste cuvinte, a strigat, zicând: „Cu adevărat Dumnezeu priveşte la aplecarea inimilor şi dăruieşte Harul Sfântului Său Duh tuturor celor ce I se închină Lui!” Şi-a luat rămas-bun de la ele şi s-a întors în pustie.

S-a întâmplat o dată că un monah i-a rătăcit pe mulţi, zicând că nu este înviere a morţilor. Episcopul cetăţii Ossim din Egipt a mers la Sf. Macarie, povestindu-i despre acesta. Avva Macarie a mers la monahul acela şi a rămas cu el până ce monahul s-a îndreptat, părăsind rătăcirea aceea.

Sfântul Macarie ştia şi să fie blând cu cei din afara comunităţii creştine. Ştia că asupra acestora au mai mare efect cuvintele blânde şi iubitoare decât cele aspre. Se spune că odată, pe când călătorea împreună cu un monah mai tânăr, trecând pe lângă un preot păgân, ucenicul l-a întâmpinat cu cuvinte foarte aspre. Însă Sfântul Macarie l-a întâmpinat cu asemenea cuvinte iubitoare încât păgânul a întrebat de ce Macarie fusese atât de grijuliu. Avva a răspuns că îi părea rău pentru toţi cei care nu ştiau că toate nevoinţele şi toată închinarea lor erau în zadar. Auzind acestea, păgânul a fost atât de adânc mişcat încât a sfârşit prin a se converti şi a intra şi el în mănăstirea avvei Macarie şi, ducând o viaţă cuvioasă, a adus la credinţă mulţi păgâni, purtându-se cu ei cu aceeaşi dragoste şi grijă pe care le primise de la Sfântul Macarie.

Cuviosul spunea că există două cete de demoni; una se luptă cu oamenii prin patimi înspăimântătoare şi alta, a îngâmfării, împinge pe oameni la rătăcire. Satan rânduieşte ceata din urmă la fermecători şi la eretici. Sfântul a proorocit urgia Domnului asupra ucenicului său, care ascundea lucrurile săracilor şi nu se pocăia, iar pentru aceasta s-a îmbolnăvit de lepră. Iar pe un alt ucenic, care împins de demon mânca în fiecare zi câte trei coşuri de pâine şi bea un vas mare de vin, l-a făcut să mănânce numai trei bucăţi mici de pâine. Cuviosul Macarie l-a văzut şi pe diavol cum îşi purta meşteşugirile şi înşelăciunile în tigvuliţe. Pe Teopempt monahul, cel înşelat de diavol, l-a îndreptat. El a auzit glas dintr-o tigvă uscată a unui preot al idolilor, care se găsea în pustiu, zicând ca prin mijlocirea rugăciunilor lui cei din chinurile iadului se uşurează puţin. A proorocit pustiirea aşezărilor călugăreşti de la Skit. Pe un mort l-a înviat, ca să spună unde a ascuns averea unor oameni şi iarăşi a poruncit de a adormit. Acestea şi mai multe minuni şi spuse ale Sfântului le găsim în Patericul egiptean.

Sfântul Macarie cel Mare a luptat şi împotriva Arianismului şi a fost trimis în surghiun într-o insulă din delta Nilului aproximativ în anul 374 d.Hr., pentru că era un susţinător al Sfântului Atanasie cel Mare.. Pe când era acolo împreună cu Sf. Macarie al Alexandriei, fata unui preot păgân a început să aibă tot soiul de crize şi se credea că era posedată de diavol. Cei doi monahi au reuşit să o vindece, iar locuitorii, în semn de recunoştinţă, au dărâmat templul idolesc, construind în locul său o biserică. Auzind acestea, autorităţile i-au trimis îndată înapoi la mănăstirile lor pe cei doi monahi. După acest incident, Sf. Macarie s-a întors în pustia schetică, unde a continuat să lucreze la întemeierea vieţii monastice, lucrare începută de Sfântul Antonie cel Mare şi de Sfântul Pahomie cel Mare. Mănăstirea sa a crescut şi a înflorit, dimpreună cu întreaga viaţă monastică din regiune. Actuala Mănăstire Coptă Ortodoxă a Sf. Macarie cel Mare (Ortodoxă Orientală) [4] (video) se află în Wadi Natrun, vechea pustie schetică, la 92 de kilometri de Cairo, pe partea de vest a drumului către Alexandria. Aceasta a fost întemeiată de Sfântul Macarie în anul 360, care a devenit părintele duhovnicesc a mai mult de patru mii de monahi veniţi din toate părţile lumii – egipteni, greci, etiopieni, armeni, nubieni, asiatici, palestinieni, italici, gali şi iberi.

Adormirea Sfântului şi moaştele sale

Sf. Macarie cel Mare a trecut la Domnul în anul 390 (392 după sinaxarul copt), având 97 de ani. În ziua adormirii sale, el i-a văzut pe Sfinţii Antonie şi Pahomie în ceata sfinţilor. Un manuscris din Şebin El-Kum (Egipt) aminteşte că Sf. Pafnutie, ucenicul său, a văzut sufletul lui Macarie ridicându-se la cer şi i-a auzit pe diavoli strigând: „Ne-ai învins, Macarie”, la care Sfântul a răspuns „Încă nu v-am biruit”. Ajungând la porţile raiului, ei au strigat din nou: „O, Macarie, ne-ai biruit”. La care acesta a răspuns: „Binecuvântat fie Domnul Iisus Hristos care m-a scăpat din mâinile voastre”. Avva Macarie le-a poruncit ucenicilor săi să îi ascundă trupul, însă câţiva locuitori din satul natal al acestuia, Şabşir, au venit şi i-au furat trupul, construind o biserică în cinstea lui şi aşezându-i acolo trupul pentru aproximativ 160 de ani. Moaştele sale au fost mutate mai apoi mutate într-un alt oraş, unde au rămas timp de 440 de ani, până în vremea Papei-Patriarh al Alexandriei Mihail al V-lea, al 71-lea papă copt al Alexandriei. Când papa Mihail a plecat în pustie pentru a petrece perioada de post la mănăstire, a suspinat şi a zis: „Cât îmi doresc ca Dumnezeu să ne ajute ca trupul Părintelui nostru avva Macarie să fie în mijlocul nostru!” Mai târziu, stareţul mănăstirii Sfântului Macarie a plecat pentru treburile mănăstirii împreună cu mai mulţi bătrâni şi au vrut să aducă moaştele Sfântului la mănăstire. Locuitorii oraşului şi guvernatorul s-au împotrivit, însă peste noapte acestuia i s-a arătat avva Macarie, cerându-i să dea trupul său monahilor. Acesta a ascultat porunca sfântului şi bătrânii au purtat trupul Sfântului, cu multă bucurie, înapoi la mănăstire, fiind petrecuţi de o mare mulţime de oameni veniţi să îşi ia rămas-bun de la Sfânt. Pentru amintirea acestei zile minunate, Biserica Coptă a instituit o zi specială de pomenire.


Cuvinte ale avvei Macarie[1]

  • "Acesta este semnul creştinului, că oricât se nevoieşte şi oricât lucrează după dreptate, simte că n-a făcut nimic şi, postind, zice "Acesta nu e post," iar în rugăciune stând, "Aceasta nu e rugăciune," şi încă în stăruinţă la rugăciune adaugă, "N-am arătat deloc stăruinţă, ci abia încep să mă străduiesc să lucrez"; şi chiar drept fiind înaintea lui Dumnezeu, el zice "Nu, eu nu sunt drept, eu nu mă nevoiesc, ci doar pun început în fiecare zi."
  • "Sufletul care-L iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Hristos, chiar de ar face şi zece mii de lucruri drepte, se vede pe sine ca şi cum n-ar fi lucrat nimic, din pricina râvnei sale de neostoit după Dumnezeu. Chiar când şi-ar copleşi trupul cu posturi şi cu priveghere, el va privi la virtuţile sale ca şi cum nici măcar nu ar fi început să le lucreze."
  • "Sufletele care iubesc adevărul şi pe Dumnezeu, care tânjesc cu multă nădejde şi credinţă să se îmbrace cu totul în Hristos nu au aşa mare nevoie să rămână în amintirea altora, nici nu rabdă, chiar şi pentru puţină vreme, să fie lipsite de râvna după cele cereşti şi de dragostea înflăcărată pentru Domnul; ci fiind în întregime şi pe deplin răstigniţi pe Crucea lui Hristos, capătă în ei înşişi simţirea unei tot mai mari apropieri duhovniceşti de Mirele ceresc ."
  • "Dumnezeu S-a smerit pentru tine, iar tu nu te vei smeri pentru tine însuţi? Domnul Însuşi, care este Calea şi e Dumnezeu, după ce a venit, nu pentru Sine, ci pentru tine, ca să-ţi fie pildă în toate cele bune, priveşte, a venit întru asemenea smerenie, „chip de rob luând” Filipeni 2,7 ], El care este Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Împăratului... Ci nu dispreţui vrednicia Sa dumnezeiască, atunci când priveşti la El, care în cele din afară S-a smerit ca unul dintre noi. Pentru noi S-a arătat El astfel, nu pentru Sine... Când L-au scuipat peste faţă şi I-au pus pe cap o cunună de spini şi L-au lovit, ce umilinţă mai mare ar fi putut El să îndure?... Dacă Dumnezeu primeşte asemenea insulte şi suferinţe şi umilinţe, tu, care după fire eşti lut şi eşti muritor, oricât de mult ai fi umilit, nu vei ajunge niciodată să faci ceva asemănător cu ce a făcut Stăpânul tău. Dumnezeu S-a smerit pe Sine pentru tine, iar tu nu te vei smeri pentru tine însuţi?!" -- Omilia 26, 25-26.
  • Zis-a avva Macarie : de s-a făcut întru tine defăimarea ca lauda şi sărăcia ca bogăţia şi lipsa ca îndestularea, nu vei muri. Căci cu neputinţă este ca cel ce crede bine şi lucrează cu blagoslovenie să cadă în necurăţia patimilor şi în înşelăciunea diavolilor. (Avva Macarie, Patericul egiptean)

Scopul Întrupării

"Aş vrea să vorbesc despre un lucru mai subtil şi mai adânc pe cât voi putea de bine. De aceea, ascultaţi cu atenţie. Dumnezeu Cel necuprins, de neatins şi necreat a luat trup, şi pentru bunătatea Sa nemăsurată şi de nedescris, dacă pot spune aşa, S-a micşorat pe Sine, împuţinându-şi slava Sa cea de neatins ca să poată fi una cu creaturile Sale, ca ei să poată să ajungă sa ia parte la viaţa dumnezeiască (II Petru 1, 4). Dumnezeu, Care e dincolo de orice limitare şi depăşeşte cu mult cuprinderea înţelegerii omeneşti, prin bunătatea Sa, S-a micşorat pe Sine şi a primit membrele trupului nostru omenesc, pe care El le-a înconjurat cu o slavă de neatins. Şi prin mila şi iubirea Sa de oameni, luând El Însuşi trup, Se amestecă pe Sine şi se face „un singur Duh” (I Corinteni 6, 17) cu ei, după mărturia lui Pavel. El se face un suflet, dacă pot spune aşa, într-un suflet, fire în fire pentru ca sufletul să poată să trăiască în Dumnezeu şi să simtă viaţa cea fără de moarte şi să devină părtaş la slava cea veşnică." -- Omilia 4, 9-10.

A se vedea şi: Cuvinte alese ale Sf. Macarie (lb. engleză)

Imnografie

Tropar, glasul I:

Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Macarie, cu postul, cu privegherea, şi cu rugăciunea cereştile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Mărire Celui ce ţi-a dat putere, mărire Celui ce te-a încununat pe tine, mărire Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Condac (glasul al I-lea):

Viaţă fericită ducând în lume, te-ai învrednicit a te sălăşlui în pământul celor blânzi, împreună cu cetele fericiţilor, Macarie, purtătorule de Dumnezeu; şi locuind în pustiu, ca într-o cetate, ai primit de la Dumnezeu harul minunilor. Pentru aceasta te cinstim.

Alt condac, glasul al IV-lea:

În casa înfrânării Domnului cu adevărat te-a pus,ca pe o stea nerătăcitoare, luminând marginile, părinte al părinţilor, Macarie prea cuvioase.

Surse şi detalii suplimentare

Alte legături utile

Note

  1. ↑ Cele mai multe fragmente sunt traduse din limba engleză.
Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Macarie_cel_Mare&oldid=38588”