Pictura bisericească românească

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.

Pictura bisericească românească s-a dezvoltat pe pământurile românești prin artişti autohtoni ce au știut să îmbine capacitatea lor creatoare, bazată și pe străvechea tradiţie locală, cu experiența artistică a popoarelor învecinate (bizantină și sud-slavă), ajungând la o creație nouă, cu trăsături proprii, la o artă autentic românească.

Secolul XIV

Țara Românească

Printre ruinele bisericilor de la Dinogetia — Garvăn și Niculițel s-au descoperit și câteva resturi de tencuială zugrăvită. Fragmentele de frescă găsite în biserica cetății Severinului sau la schitul Negru Vodă (com. Cetățeni în părțile Câmpulugului), sau la biserica rupestră din Corbii de Piatră, duc la presupurea că unele din bisericile ridicate în perioada de constituire a primelor formațiuni statale românești au fost împodobite cu picturi murale, lucrate în fresca (tehnica de a picta culori dizolvate în apă sau apă de var, pe tencuiala umedă).

Cel mai însemnat și mai amplu ansamblu iconografic din epoca timpurie a artei medievale românești îl constituie frescele din biserica domnească din Curtea de Argeș. După părerile mai noi, picturile de aici au fost realizate între anii 1352—1377. Stilul se încadrează — în linii mari — în cel al picturii bizantine din epoca Paleologilor, format și dezvoltat în Bizanț (1261—1453), larg răspîndit în Balcani (Athos, Macedonia, Serbia, Bulgaria), radiind până în nordul Rusiei, la Novgorod, îmbogățit cu elemente specifice fiecărei țări care-l adoptase. Ansamblul pictural de la Argeș prezinta numeroase analogii cu pictura constantinopolitană (mai ales din biserica numită azi Kahrie Djami), având însă și elemente din pictura balcanică, mai ales din cea sârbească (Lesnovo, Peci, Deciani ș.a.).

Presupunem că au fost împodobite cu picturi și alte lăcașuri de închinare din a doua jumătate a secolului al XIV-lea (bisericile din Câmpulung, Vodița, Tismana etc). Singurul ansamblu de pictură păstrat de la sfârșitul secolului este cel din pronaosul bisericii mănăstirii Cozia (c. 1390-1391).

În ce privește icoanele portative, cea mai veche din Țara Românească — și singura păstrată din secolul al XIV-lea — este icoana Sfântului Atanasie din mănăstirea Lavra de la Athos, refăcută mai târziu. Se presupune că a fost lucrată în Țara Românească și dăruită de Vladislav I mănăstirii Lavra, unde se află și azi. Până la începutul secolului al XVI-lea nu mai avem alte ansambluri picturale în Țara Românească.

Moldova

În Moldova nu s-au păstrat picturi din secolul al XIV-lea. Dar fragmentele de frescă provenite de la un vechi paraclis din Suceava, ne duc la presupunerea că se manifesta încă de pe atunci interesul pentru pictura bisericească. Se pare ca puținele urme de pictură ale bisericii din Dolheștii Mari, ctitoria familiei boierești Șendrea, datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea sau începutul celui următor și se leagă, stilistic, de cele din biserica Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș.

Transilvania

În Transilvania, ne rețin atenția mai multe ansambluri picturale, mai ales ale bisericilor din județul Hunedoara. Astfel în vara anului 1975, s-au descoperit la Streisîngeorgiu fragmente din pictura murală executată în anii 1313-1314 - probabil de zugravul Teofil, pomenit într-o înscripție - dar peste un strat mai vechi de zugrăveală, cel din urmă fiind considerat cel mai vechi ansamblu pictural cunoscut în țara noastră.

Biserica mănăstirii Râmeț păstra, fragmentar, mai multe straturi de pictură. Cea mai veche datează de la începutul secolului al XIV-lea. Pe un al doilea strat de pictură se găsește și o inscripție, în care sunt consemnate numele meșterului Mihul de la Crișul Alb, deci un autohton al arhiepiscopului Ghelasie, precum și anul 1377. Deci Mihul este al doilea zugrav român cunoscut cu numele în secolul al XIV-lea, după Teofil de la Streisîngeorgiu.

Biserica din Sântămăria Orlea de păstrează în interior un valoros ansamblu de picturi murale. Cercetători mai noi (Vasile Drăguț) le consideră anterioare celor de la Strei și din biserica domnească de la Argeș, executate probabil în 1311, dată aflată în inscripția votivă păstrată fragmentar. Toate scenele și amănuntele iconografice (proporțiile figurilor și modelarea lor cu umbre adânci și pete de lumină, costumele și fondurile arhitectonice) sunt specifice artei bizantine din epoca Paleologilor, căreia îi aparțin și frescele din biserica domnească de la Argeș. În navă se păstrează — în panouri vaste dispuse în trei registre — mai multe scene din viața Mântuitorului, apoi scene din viața Maicii Domnului, Înălțarea Sfintei Cruci, Judecata de Apoi — cea mai veche reprezentare a acesteia în pictura românească —, Închinarea magilor, Adormirea Maicii Domnului. Cea mai frumoasă realizare din acest ansamblu pictural este Descoperirea Sfintei Cruci, pe peretele de nord. Cercetarea stilistică și iconografică a acestor fresce a dus la concluzia că ele au fost lucrate de un meșter format într-un mediu artistic de tradiție bizantină din Serbia (unele scene prezintă vădite asemănări cu cele din biserica sîrbească din Sopocani, executate în 1265).

Secolul XV

Moldova

Nu au rămas picturi din epoca lui Alexandru cel Bun, deși este de presupus că unele din ctitoriile sale au fost zugrăvite. Un document din anul 1415 pomenește pe zugravii Dobre și Nichita, care primeau două sate pentru împodobirea a două biserici: „una în Târgu de Jos (= Roman) și alta care va fi voia noastră, afară de bisericile de la Rădăuți sau o casă sau un pridvor”. Un „Ștefan zugrav” stăpânea o moară pe Miletin. Tot în timpul lui Alexandru cel Bun și sub urmașii săi imediați și-a desfășurat activitatea cunoscutul caligraf și miniaturist Gavriil fiul lui Uric din mănăstirea Neamț.

Ștefan cel Mare

În timpul lui Ștefan cel Mare toate ramurile artei, inclusiv pictura bisericească, au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Probabil a existat o școală de zugravi, căci numai așa ne putem explica bogăția temelor și a modelelor folosite, precum și unitatea de stil a picturiior. Un ansamblu pictural se păstrează în biserica din Lujeni, ctitoria boierului Vitold, pe la mijlocul secolului (c. 1453): Iisus în mormânt și ierarhi în altar, sfinți și tabloul votiv în naos, Judecata de apoi, sfinți și scene din viața Sfântului Nicolae în pronaos.

Biserica mănăstirii Voroneț, ridicată în 1488, păstrează picturile din altar și naos. În altar, rețin atenția Maica Domnului cu pruncul Iisus pe genunchi, Cina cea de Taină, Împărtășirea apostolilor cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge, Spălarea picioarelor, figuri de ierarhi. În naos ei — în trei registre — se păstrează Pantocratorul, apoi scene din viața Mântuitorului, îndeosebi cele legate de Patimi. Pe registrul de jos, pe peretele de vest, se află tabloul ctitoricesc, reprezentând pe Ștefan cel Mare, doamna Maria Voichița, o fetiță și un tânăr, probabil viitorul domn Bogdan III.

Biserica Sfântul Nicolae din Popăuți-Botoșani, zugrăvită în 1496, cuprinde scene care se remarcă prin claritatea lor, prin varietatea mijloacelor compoziționale, prin dinamica gesturilor etc. Se remarcă mai ales scenele legate de Patimi: Cina cea de Taină, Prinderea lui Iisus, Iisus înaintea iui Caiafa, Drumul spre Golgota, Iosif din Arimateia cerând trupul lui Iisus, Luarea de pe cruce, Coborârea la iad etc. Deși picturile din altarul și naosul bisericii înălțării de la mănăstirea Neamț (1497) au fost refăcute în secolul trecut, totuși ele au o importanță remarcabilă.

Ieromonahul Gavriil zugravul

În chip deosebit ne reține atenția biserica Sfântul Nicolae din Bălinești, ctitoria logofătului Ioan Tăutu, împodobită cu picturi murale de ieromonahul Gavriil, semnat pe tabloul votiv, în slavonește, primul zugrav cunoscut cu numele din epoca lui Ștefan cel Mare, autorul uneia din cele mai remarcabile realizări artistice din tot Răsăritul ortodox.

El a introdus o seamă de inovații, atât în ce privește conținutul, cât și de ordin formal. De pildă, a introdus friza în vechea pictură moldoveneasca pentru numeroasele scene din ciclul Patimilor, multe necunoscute zugravilor anteriori, iar în pronaos a introdus cele șapte sinoade ecumenice, preluate probabil din Țara Românească. A reluat unele scene din picturile anterioare moldovenești, cum este Descoperirea Sfintei Cruci. Figura logofătului Tăutu este plină de vigoare, fiind o mărturie a efortului pe care l-a depus artistul pentru a reda fizionomia sa autentică și a se desprinde de canoanele tradiționale. De notat și faptul că figurile din biserica din Bălinești sunt deosebit de vii și expresive, adevărate portrete de oameni din popor, autentic românești. La realizarea acestui ansamblu pictural, ieromonahul Gavriil a avut cel puțin doua ajutoare, ceea ce atestă existența unui atelier sau a unei școli de pictură bisericească, în care se instruiau diferiți ucenici. Specialiștii îl socotesc drept unul din cei mai mari artiști români din toate timpurile, „un clasic al picturii românești”.

Analiza picturilor din bisericile lui Ștefan cel Mare ne duce la concluzia că în timpul său exista o preocupare permanentă pentru împodobirea lăcașurilor de închinare. Unitatea stilului și a planului iconografic dovedește că zugravii lui Ștefan cel Mare nu proveneau din afara hotarelor Moldovei, veniți fiecare cu concepții și principii proprii, ci erau meșteri români, formați în același mediu artistic local, adică în aceeași „școală” moldovenească.

Tot aici este cazul să amintim cunoscutele opere miniaturistice din timpul lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, create de ieromonahul Gavriil Uric de la Neamț (Tetraevanghelul din 1429, împodobit cu miniaturi și frontispicii, azi la Oxford), cele create de ieromonahul Nicodim de la Putna (Tetraevanghelul din 1473, cu portretul policromat al lui Ștefan cel Mare) și de ceilalți caligrafi și miniaturiști de la mănăstirile Putna, Neamț, Moldovița, Bistrița sau din alte părți.

Transilvania

În biserica din Crișcior, ridicată în jurul anului 1400, se păstrează in cele mai izbutite tablouri votive din arta medievală românească, înfățișând pe jupânul Bălea, soția sa Visa și alți membri ai familiei. Se păstrează însă și alte scene: Spălarea picioarelor, Cina cea de Taină, Purtarea Crucii, Adormirea Maicii Domnului ș.a. Este interesantă prezența celor trei regi maghiari trecuți între sfinți: Ștefan, Emeric și Ladislau, probabil ca un omagiu pe care trebuiau să-l aducă cnejii români regatului ungar. In exterior, pe peretele nordic, se păstrează resturi din scena Judecății de apoi.

Picturile bisericii din Densuș au fost lucrate în 1443 de meșterul Ștefan, venit probabil din Țara Românească. Ele prezintă asemănări stilistice cu cele din biserica domnească de la Argeș, mărturie a relațiilor artistice ale Transilvaniei cu țările românești extracarpatice, Meșterul Ștefan — unul din marii artiști ai evului mediu românesc — a zugrăvit registrele superioare ale naosului și altarul. Picturile de pe stâlpii centrali ai naosului — între care se remarcă Sfânta Treime și Sfânta Marina — au fost lucrate de un localnic, influențat de arta populară.

Potrivit aprecierilor specialiștilor, numai picturile bisericii din Sântămăria Orlea sunt influențate de arta bizantină din epoca Paleologilor, fiind executate de un zugrav din sudul Dunării, pe când celelalte sunt realizate de meșteri români, fie din partea locului, fie veniți din alte ținuturi locuite de români. Se poate vorbi — mai ales în primele decenii ale secolului al XV-lea — de o adevărată „școală” de pictură locală în Transilvania, a cărei dezvoltare stă în strânsă legătură cu afirmarea politică și militară a cnezatelor și voievodatelor românești. Remarcăm și faptul că în Transilvania pictura pe pereții exteriori ai bisericilor a apărut cu mult înaintea celei din Moldova.

De notat că inscripțiile murale care au putut fi descifrate au dus nu numai la cunoașterea unora din cnejii ctitori, ci și la cunoașterea primilor zugravi de neam român: Teofil de la Streisîngeorgiu, Mihul de la Crișul Alb la Rîmeț, Grozie, Ambrozie sau Ivanița de la Strei, Ștefan de la Densuș.

Secolul XVI

Secolul al XVI-lea constituie perioada „clasică” a artei medievale românești, în care s-au creat cele mai reprezentative opere de arhitectură, pictură, sculptură, broderie și argintărie.

În primele decenii ale secolului de care ne ocupăm, sub domniile lui Radu cel Mare (1495-1508) și mai ales sub Neagoe Basarab (1512-1521), Țara Românească a devenit cel mai însemnat centru al artei românești, așa cum a fost Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare. Mânăstirea Argeș se impune prin arhitectură, pictura din interior și decorația paramentului.

Câțiva ani mai târziu, acest rol revenea din nou Moldovei, în timpul lui Petru Rareș, vrednic îndrumător și sprijinitor al vieții culturale și artistice, sub care s-au realizat acele capodopere ale artei românești, picturile exterioare de la Humor, Moldovița, Arbore și Voroneț, care au dus faima geniului artistic românesc în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. În a doua jumătate a secolului, arta românească a intrat într-o perioadă de declin, ca să renască apoi în Moldova, pentru scurt timp, sub Movilești, în ultimii ani ai secolului al XVI-lea și primii din cel următor.

Țara Românească

Dispariția monumentelor din secolul al XV-lea face cu neputință urmărirea procesului de evoluție a picturii din Țara Românească de la sfârșitul secolului al XIV-lea, când s-a pictat pronaosul Coziei și până la începutul secolului al XVI-lea, când s-a pictat biserica mănăstirii Argeș.

Pictura în frescă a cunoscut o perioadă de maximă înflorire, mai ales în primele decenii ale secolului, în timpul domniei lui Neagoe Basarab și a urmașilor săi imediați. Dintre picturile din timpul său, consemnăm, în primul rând, pe cele din biserica mănăstirii Dealu (1515), lucrate de meșterii Dobromir, Jitian și Stanciu, și din biserica mănăstirii Bistrița, ctitoria boierilor Craiovești (1519), lucrate de aceiași Dobromir, împreună cu Dumitru și Chirtop. Din nefericire, aceste două ansambluri de pictură murală au dispărut.

Mănăstirea Curtea de Argeș

Articol principal: Mănăstirea Curtea de Argeș.

Cea mai însemnată ctitorie a lui Neagoe Basarab, biserica mănăstirii Argeș, a fost împodobită cu picturi executate tot de Dobromir zugravul (c. 1517-1526) cu unele ajutoare, dar ansamblul său pictural a fost înlăturat cu prilejul restaurării din 1875-1886 și înlocuit cu o pictură nouă, executată de artiști străini.

Principala compoziție era tabloul votiv, cuprinzând mai multe panouri pe pereții de sud și de vest ai pronaosului. Cel mai interesant este tabloul care înfățișează pe Neagoe Basarab cu soția sa Despina Milița în veșminte domnești, cu coroană pe cap, ținând chipul bisericii pe mâini, având în fața lor șase copii.

Alte tablouri redau pe doamna Ruxandra, fiica lor, căsătorită cu Radu Vodă de la Afumați, sub care s-au ispravit lucrările de zugrăvire, Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân, al cărui chip a fost copiat după cel de la Cozia, Radu cel Mare, cneazul sârb Lazăr. Se păstrează, de asemenea, figuri de sfinţi militari, scena Deisis, cu trei personaje (Mântuitorul, Sfânta Fecioară Maria și Sfântul Ioan Botezătorul înaripat), împăratul Solomon, figuri de îngeri etc. Cu prilejul restaurării amintite, panouri din vechea frescă a secolului al XVI-lea au fost duse, prin grija lui Gr. Tocilescu, la Muzeul Național de Antichități din București (azi se păstrează în Muzeul de Artă al României, Secția Artă Veche românească, și în Muzeul de Istorie al României).

Mănăstirea Snagov

Picturile bisericii mănăstirii Snagov, realizate pe la 1563, în timpul lui Petru cel Tânăr (1559-1568), fiul și urmașul lui Mircea Ciobanul, constituie cel mai amplu ansamblu iconografic din secolul al XVI-lea în Țara Românească. Este opera unui mare artist format tot în școala lui Dobromir zugravul.

Programul iconografic respectă, în mare, canoanele tradiționale (în pronaos sunt redate Acatistul Maicii Domnului, scene din Viețile sfinților și Sinoadele ecumenice). Tablourile votive redau figurile domnilor munteni Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie și Mircea Ciobanul cu trei fii și doamna Chiajna, dar de două ori pe peretele de sud al pronaosului și pe cel de vest al naosului.

Icoane

Sunt de amintit și câteva icoane zugrăvite în cursul secolului al XVI-lea. Cea mai veche icoană datată, care a ajuns până la noi, aparține lui Dobromir. Este o icoană a sfântului ierarh Nicolae, binecuvântând, cu Sfânta Fecioară în miniatură, având, în partea inferioară, tabloul votiv al familiei voievodale: Neagoe Basarab, doamna Despina Milița, cu trei fii și două fiice.

În biserica mănăstirii Argeș, pronaosul propriu-zis era separat de necropolă prin coloane. Între coloane se găseau opt icoane mari, cu fața dublă, din care s-au păstrat numai patru. Din aceeași perioadă datează câteva icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul, o icoană a lui Iisus Pantocratorul, de la schitul Parvulești, o scenă a Plângerii lui Iisus, de la Argeș (transpunere pe lemn a unui epitaf brodat), icoana sfinților sârbi Simion în haine de schimnic și Sava în veșminte arhierești, la picioarele cărora sunt îngenunchiate doamna Despina și fiicele ei Ruxandra și Stana, Coborârea de pe Cruce, toate de la Argeș. Cea din urmă este deosebit de impresionantă. Maica Domnului poartă trupul neînsuflețit al lui Iisus, având lângă ea pe Sfântul Evanghelist Ioan și pe Maria Magdalena. În colțul din stânga este zugrăvită doamna Despina, care poartă pe brațe trupul neînsuflețit al fiului său Teodosie, pe care-l încredințează Maicii Domnului.

Este de reținut și faptul că numeroase icoane românești sunt larg răspândite în Balcani, prin bogatele danii ale lui Neagoe Basarab. De exemplu, pe chivotul dăruit mănăstirii Dionisiu erau montate numeroase iconite. După părerea cercetătorilor iugoslavi, iconostasul mănăstirii Crăsedol a fost lucrat de zugravi români, în timpul lui Neagoe Basarab, fie în Țara Românească, fie la fața locului.

Moldova

În Moldova, sub domnia lui Bogdan III, viața artistică a Moldovei a trecut printr-o perioadă de declin. Sub Ștefăniță Vodă, s-au realizat picturile din naosul și altarul bisericii Sfântul Nicolae din Dorohoi, ctitoria lui Ștefan cel Mare. Valorosul ansamblu de aici continuă tradițiile picturii din epoca sa, urmând îndeaproape distribuția iconografică din biserica Sfântul Nicolae-Popăuți.

Pictura moldovenească își atinge apogeul în cursul domniei lui Petru Rareș, cel mai de seamă ctitor de lăcașuri sfinte în Moldova, după Ștefan cel Mare. În timpul lui s-au realizat cele mai ample ansambluri picturale din întreaga artă românească. Locul decorului de firide, arcade și ocnițe, precum și al ceramicii smălțuite, obișnuite la monumentele lui Ștefan cel Mare, a fost luat acum de pictura murală, ca unic mijloc de împodobire a exteriorului. Astfel de picturi exterioare apăruseră și în unele biserici din Transilvania, încă din secolul al XIV-lea (Strei) și al XV-lea (Crișcior, Ostrov). Recentele săpături arheologice au dus la depistarea ruinelor unei biserici la Moldovița, din timpul lui Ștefan cel Mare, pictată în interior și exterior. Deci fenomenul artistic al picturii exterioare moldovenești - s-ar putea spune generalizat sub Petru Rareș - a fost prefațat de aceste modeste biserici ardelene, precum și de unele biserici ale lui Ștefan cel Mare.

Mănăstire Dobrovăț

Primul ansamblu pictural exterior din Moldova a fost realizat la Dobrovăț (1529), ctitoria lui Ștefan cel Mare. În altar și naos se respectă programul tradițional, ca la Popăuți, dar în camera mormintelor apare pentru prima dată în Moldova Sinaxarul (Menologul), temă întâlnită la Cozia încă din secolul al XIV-lea. Pereții pronaosului sunt decorați cu scene din viața Mântuitorului, iar timpanele, cu reprezentarea celor șapte Sinoade ecumenice. De acum înainte, aceste două teme, sinaxarul și Sinoadele ecumenice, vor constitui o caracteristică a bisericilor mănăstirești din Moldova în secolul al XVI-lea.

Tot în pronaos apare, pentru prima dată, chipul Sfântului Ioan cel Nou, socotit patronul Moldovei, de asemenea, Scara Sfântului Ioan Sinaitul, Minunea Sfântului Sava din Ierusalim și Minunea Sfântului Atanasie cel Mare, numeroși sfinți cu figuri ascetice, într-un stil sever, ceea ce a făcut pe cercetători să emită părerea că meșterul zugrav de la Dobrovăț a fost un călugăr. Unele scene (Sfântul Ioan cel Nou) și unele detalii (Sfântul Ilie în căruță țărănească, forma moldovenească a unor biserici pe care le țin sfinții din cele trei teme de mai sus) pledează pentru originea sa românească.

Mănăstirea Probota

În 1532 s-a zugrăvit Probota, viitoarea necropolă domnească refăcută și împodobită de Petru Rareș la stăruințele lui Grigorie Roșca, pe atunci egumen al mănăstirii. A fost zugrăvită și în exterior, dar din acest decor se păstrează doar urme slabe (Imnul Acatist, Asediul Constantinopolului, Arborele lui Iesei, chipul lui Grigorie Roșca).

Picturile din interior, deși afectate de intervențiile restauratorilor din secolul trecut, lasă totuși să se întrevadă că au fost executate de un mare artist, cu reale aptitudini de desenator și colorist, bun cunoscător al picturii atonite. În pridvor impresionează scena Judecății de apoi, preluată din pictura Athosului, redată pentru prima oară în Moldova. Pereții pronaosului cuprind cele șapte Sinoade ecumenice și sinaxarul. În naos și altar sunt temele obișnuite (în naos apare și tabloul votiv).

Mănăstirea Moldovița

Articol principal: Mănăstirea Moldovița.

Ansamblul de pictură interioară și exterioară de la Moldovița s-a executat în anul 1537, din porunca lui Petru Rareș. Se observă asemănări cu Humorul în ce privește distribuția temelor și viziunea stilistică, deși nu este vorba de o reală identitate. S-ar putea ca zugravul anonim care a lucrat aici să fie format în aceeași școală de pictură ca și Toma, iar o parte din meșterii ajutători să fi lucrat la decorarea ambelor monumente. Gama cromatică este mai bogată decât la Humor, cu mai mult galben și albastru, imaginile mai ample, cu o vădită tendință de umanizare a figurilor, cu mișcări vii și variate, cu o mare putere de exprimare a sentimentelor.

Pictura interioară se desfășoară, în general, potrivit schemei iconografice tradiționale. Pe peretele de vest al naosului se află tabloul votiv al lui Petru Rareș, doamna Elena cu cei doi fii, Iliaș și Ștefan, cu haine scumpe și coroana pe cap, tablou mult mai fastuos și mai expresiv decât la Humor. Sunt remarcabile și anumite scene din ciclul Patimilor în naos, Sinoadele ecumenice și marii imnografi, vieți de sfinţi, în pronaos etc.

În ce privește picturile exterioare, pe peretele de sud în dreptul pronaosului sunt redate cu o deosebită amploare cele 24 de scene ale Imnului Acatist, tot în trei registre, iar sub ele, Asediul Constantinopolului. În dreptul camerei mormintelor se află Arborele lui Iesei și câțiva filozofi din antichitatea greco-romană. Arborele lui Iesei apare într-un colorit strălucitor, într-o manieră monumentală, pe o suprafață întinsă, sub forma unei grădini uriașe cu ramificații stufoase, o formă deosebit de sugestivă de evocare a întregii genealogii a Mântuitorului.

Pe pereții celor trei abside se desfășoară Cina, cu aceeași procesiune de heruvimi, îngeri, prooroci, apostoli, mucenici și cuvioși, în atitudine de rugăciune, cu privirile spre axul absidelor altarului, unde tronează Sfânta Fecioară Maria. Pe peretele de nord în dreptul pronaosului se mai disting scene din Vâlmile văzduhului, momente din viața Sfinților Ioachim și Ana, precum și din lucrarea de propovăduire a apostolilor. În pridvor, pe peretele de răsărit, este înfățișată compoziția complexă a Judecății de apoi (este de remarcat figura Maicii Domnului în grădina Raiului), precum și câteva momente legate de facerea lumii.

Mănăstirea Voroneț

Articol principal: Mănăstirea Voroneț.

Inițiativa pentru zugrăvirea exterioară a Voronețului a pornit din partea mitropolitului Teofan I, care a refăcut și pictura din pronaosul acestei biserici († 1546). Zugrăvirea pridvorului și a exteriorului s-a terminat numai în 1547, în timpul păstoririi mitropolitului Grigore Roșca. Ca și la celelalte monumente ale vremii, strălucirea Voronețului i-o conferă picturile sale exterioare, care constituie o culme a picturii din timpul lui Petru Rareș. Desfășurate pe un fond albastru, viu, inspirat de strălucirea naturii înconjurătoare, aceste picturi se prezintă ca un covor încărcat de culori, încântând privirile prin farmecul de nedescris al armoniilor, prin finețea desenului, prin frumusețea figurilor redate cu talentul unui adevărat portretist, prin temele inedite pe care le cuprinde, prin anumite elemente specific moldovenești.

Artistul anonim socotit de unii „Marcu Pristavul”, semnat aici, a pornit de la schemele iconografice tradiționale, introducând însă o serie de inovații și modificări. Ca și Dragoș Coman la Arbore, artistul de la Voroneț acordă un loc central Judecății de Apoi, pe care a zugrăvit-o pe întreg peretele de vest, realizând cea mai amplă și mai dramatică compoziție, unică în arta întregii Biserici ortodoxe, cu mult superioară scenelor similare din celelalte biserici moldovene.

În registrul de sus, în centru, se află Dumnezeu-Tatăl (Cel vechi de zile), într-un triptic, desfăcut de îngeri în zbor. În registrul următor este redată scena Deisis, adică Iisus Hristos pe tron, ca judecător al lumii, înconjurat de Sfânta Fecioară, de Sfântul Ioan Botezătorul, de apostoli, câte șase de fiecare parte, așezați pe lavițe mozaicate. În spatele lor se văd cete de îngeri. De la picioarele lui Iisus pornește „un riu de foc”, colorat în roșu închis, focul Gheenei, care se lărgește treptat până la soclu, pentru a cuprinde pe cei păcătoși. În registrul al treilea este redat „Tronul Hetimasiei”, adică pregătirea scaunului pentru judecată, cu diferite teme simbolice (protopărinții, Sfântul Duh în chip de porumbel ș.a. – o parte a scenei este deteriorată).

În partea stângă a privitorului se văd cetele profeților, ierarhilor, mucenicilor și cuvioșilor, îndrumați de Sfântul Apostol Pavel, iar în partea opusă, cetele necredincioșilor, cărora Moise le arată înfricoșata judecată care-i așteaptă. Între acești „păcătoși”, zugravul de la Voroneț a inclus și pe dușmanii de atunci ai Moldovei, adică cete de turci și de tătari, în costumele lor specifice, cu turbane pe cap. Artistul și-a dovedit aici măiestria deosebită, izbutind să individualizeze fiecare personaj, cu expresii dramatice, care redau teama, deznădejdea sau căința.

Dramatismul de aici este continuat în registrul al patrulea, unde apare, în mijloc, cumpăna dreptății, în care se cântăresc faptele fiecăruia, lupta dintre îngeri și diavoli pentru sufletele oamenilor. Cu mult umor popular sunt redați diavolii, ducând suluri, pe care sunt scrise păcatele oamenilor, pentru ca să le obțină sufletele. Tot aici este o primă scenă din Învierea morților pe „râul de foc”, continuată de alta în registrul al cincilea. Aceste două scene dovedesc multă originalitate, învierea celor morți pe pământ fiind redată diferit de a celor morți în ape. Arhanghelii nu folosesc trâmbițe, ci buciume obișnuite în Moldova. O bună parte din registrul al patrulea și mai bine de jumătate din cel de al cincilea sunt ocupate de viziunea rațiunii.

Pe fațada sudică sunt zugrăviți Sfântul Gheorghe, patronul bisericii, mitropolitul Grigorie Roșca și Daniil Sihastrul cu suluri în mână (în stânga ușii de intrare), apoi Viața Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, în 12 scene, compoziție specific moldovenească. În continuare, în dreptul pronaosului, Arborele lui Iesei, Acatistul Sfântului Nicolae și chipurile unor filozofi greci. Fațadele absidelor sunt acoperite de șase registre, în care apare impresionanta procesiune a Cinului: îngeri, serafimi, prooroci, apostoli, ierarhi, mucenici și cuvioși în atitudine de rugăciune, cu privirile spre axul absidei altarului, unde tronează ipostazele dumnezeirii.

Pe laturile de nord, deși grav afectate de intemperiile vremii, se mai văd scene din Facerea lumii (între care și Legământul sau Zapisul lui Adam, de proveniență folclorică), Vămile văzduhului, Acatistul Maicii Domnului.

Interiorul pridvorului, zugrăvit tot atunci, cuprinde Sinaxarul, adică episoade din viața sfinților, după cele 365 de zile ale anului, începând cu luna septembrie. Ca și în exterior, se remarcă aici unele elemente specific moldovenești: Sfântul Ilie într-o căruță obișnuită de țară, unele personaje sunt îmbrăcate în costumele dregătorilor și ostășilor moldoveni din timpul lui Petru Rareș etc. Este o dovadă că mesterul principal cu ucenicii săi erau moldoveni. Toate acestea redate aici foarte sumar fac ca pictura Voronețului să fie socotită una din capodoperele artei universale.

Marea epocă a picturilor murale din timpul lui Petru Rareș se încheie cu decorația exterioară a Voronețului. După el, istoria Moldovei a devenit tot mai zbuciumată, iar primejdia otomană, tot mai amenințătoare, luptele dintre partidele boierești tot mai puternice.

Alexandru Lăpușneanu

O reînnoire a activității cultural-artistice s-a produs în timpul lui Alexandru Lăpușneanu. Este de remarcat faptul că acest domnitor era animat de dorința de a produce o înnoire în arta moldovenească (a adus meșteri și culori din Polonia, un grec a pictat Râșca, în 1560 ruga pe dogele Veneției să-i trimită pictori). Prin grija lui s-au zugrăvit catedrala episcopală din Roman, biserica mănăstirii Râșca, biserica mănăstirii Slatina, cea mai însemnată din ctitoriile sale, biserica moldovenească din Lvov și, probabil, bisericile mănăstirilor Bistrița și Pângărați.

Mănăstirea Sucevița

Articol principal: Mănăstirea Sucevița.

Către sfârșitul secolului s-a realizat ultimul ansamblu de pictură exterioară din Moldova, la biserica mănăstirii Sucevița, ctitoria Movileștilor. Potrivit unei însemnări pe un vechi manuscris, această lucrare a fost realizată în anul 7104 (1595-1596) de doi moldoveni, frații Ioan și Sofronie, care lucraseră și icoane la Pângărați (după alte cercetări, s-ar fi făcut în 1601).

Picturile de la Sucevița se evidențiază prin bogăția ansamblului, prin strălucirea coloritului, în care predomină verdele-închis, prin excepționalul simț al proporțiilor, prin interesul pentru narațiune, prin stilul lor simplu, grafic, prin introducerea de elemente din natură și mediul înconjurător: dealuri, ape, copaci, flori, iarbă, costume de epocă etc. În interior, canonul iconografic tradițional a fost îmbogățit cu teme noi, unele foarte rare. De pildă, în altar sunt redate, în patru registre, Înălțarea Domnului (în locul imaginii tradiționale a Sfintei Fecioare cu pruncul), Cortul Mărturiei, Acatistul Maicii Domnului (numai cu 17 scene), Împărtășirea apostolilor, ierarhii etc. În naos sunt redate teme din viața Mântuitorului, deși cu unele abateri de la canonul tradițional etc. Tot în naos, pe peretele de sud-vest și de sud, se desfășoară friza cu tabloul votiv al lui Ieremia Movilă și al membrilor familiei. Pe peretele de nord-vest și nord, apare o scenă liturgică în care este redat momentul culminant al Liturghiei credincioșilor, precum și două portrete, al mitropolitului Gheorghe Movilă, în chip de liturghisitor, oferind darul său, și al tatălui său Ioan Movilă, călugărit sub numele de Ioanichie. În camera mormintelor, în zeci de scene, cu sute de figuri, este redată Viața lui Moise. În bolțile pronaosului apare Pantocratorul și Filoxenia lui Avraam, iar sub calotă, cele șapte Sinoade ecumenice.

Pereții pronaosului cuprind Sinaxarul, deci câte o scenă pentru fiecare zi a anului, cu episoade din viața unuia din sfinții zilei respective. Impresionează mulțimea personajelor, în costume din regiuni și epoci diferite, și varietatea elementelor care alcătuiesc fundalul scenelor (cetăți, ziduri de incintă, peisaje etc.). Pe registrele inferioare sunt redate viețile Sfinților Gheorghe și Nicolae.

În pridvorul închis sunt reprezentate Judecata de apoi, momente din Viața Sfântului Ioan cel Nou în 14 scene, teme din Vechiul Testament, figuri de sfinți imnografi, iar pe boltă inscripții și scene zodiacale. Cel mai mare interes istoric și artistic îl prezintă scena în care este redat Alexandru cel Bun înconjurat de curtea sa, întâmpinând moaștele Sfântului Ioan, în fața Sucevei.

Ceea ce dă un farmec de nedescris Suceviței sunt picturile exterioare, prezentate în compoziții mari, într-o gamă cromatică vie, strălucitoare, în contrast cu verdele mohorât al fondului. Cu mici excepții, pictura exterioară urmează iconografia tradițională.

Concluzie

Picturile exterioare ale acestor biserici constituiau „cărți ilustrate deschise la toate paginile”, cum le considera francezul A. Grabar, adevărate Biblii pentru cei neștiutori de carte şi necunoscători ai slavonei în care se slujea, făcând credincioşilor atât educație religioasă, cât și patriotică. Ele au intrat de mult în circuitul valorilor universale, fiind cele mai reprezentative opere de artă medievală românească, mărturii grăitoare ale geniului creator al poporului nostru.

În ce priveşte icoanele, acestea alcătuiau, de multe ori, decorul bisericilor de mir, mai ales ale celor din lemn, lipsite de pictură murală. Un exemplu caracteristic îl oferă biserica fostului schit Văleni, de lângă Piatra Neamț, ctitoria lui Petru Rareș, în care s-au găsit 139 de icoane, dispuse după schema iconografică tradițională. Strinse de pe la diferite mănăstiri şi biserici, ele constituiau cea mai prețioasă colecție de icoane din secolele XVI-XVII, în ţara noastră.

Alte icoane s-au păstrat la mănăstirea Pângărați, la schitul Vinători-Poiana Pietrei, Putna, Humor etc. Desigur în unele mănăstiri existau școli de iconari. Cele mai vechi icoane moldovenești, din prima jumătate a secolului, sunt Schimbarea la Față (Agapia), Maica Domnului cu Pruncul (Văratec, adusă de la Văleni), Înălțarea (Putna), alte două cu aceeași temă la Pângărați și Humor, Deisis și Arhanghelul Mihail (Humor), Judecata Sfântului Ioan cel Nou (fragment dintr-o veche raclă a sfântului), ușile împărătești ale bisericii din Cirligi-Bacău etc.

Transilvania

În Transilvania se păstrează puține urme de picturi murale. Se pare că prin 1525 a fost zugrăvită biserica din Cetatea de Baltă, zidire moldovenească. Apoi, domnița Zamfira a refăcut și înfrumusețat biserica mănăstirii Prislop. Se pare că zugravii lui Mihai Viteazul, Nicolae din Creta și Mina, au lucrat și în Transilvania. O icoană din anul 1531 a Sfântului Nicolae din Bistrița (repictată) a fost dăruită de episcopul Anastasie, Episcopiei de la Vad, pe care o păstorea. O altă icoană, Maica Domnului cu pruncul, din 1564, s-a aflat în biserica Sfintul Nicolae din Scheii Brașovului (de proveniență cretană), un triptic, din 1555, în biserica din Agírbiciu (jud. Cluj), un alt triptic la Bica-Mănăstireni (jud. Cluj), trei icoane în biserica din Budești-Susani (jud. Maramureș).

A se vedea și

• Arhitectura bisericească românească

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9