Ilarie de Arles

Sfântul cuvios ierarh Ilarie de Arles a fost un călugăr și episcop de Arles, în Galia, în prima jumătate a secolului al V-lea. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 5 mai, data adormirii sale în anul 449.

Viața

Născut dintr-o familie bogată din Burgundia de origine greacă, Sfântul Ilarie a fost însărcinat, la sfârșitul studiilor sale, cu un post important de magistrat în administrația imperială. Legat de lume și de cele trecătoare, rămânea refractar la îndemnurile verișorului său, Sfântul Honorat (pomenit la 16 ianuarie), care venise de la Lerins pentru a încerca să-l îndepărteze de acestea. La întoarcerea sa la mănăstire, Honorat s-a rugat pentru el și, dintr-o dată, inima strălucitului magistrat s-a schimbat. A respins tot ceea ce fusese pentru el o atracție lumească până atunci, a împărțit toate bunurile sale și, atras cu putere de iubirea lui Dumnezeu, s-a retras la Lerins, unde s-a ostenit din toate puterile sale pentru a răscumpăra timpul pierdut în cele trecătoare și pentru a progresa spre desăvârșirea căii monahale sub îndrumarea Sfântului Honorat. Când acesta din urmă a fost numit arhiepiscop de Arles, în 426, Ilarie l-a urmat pentru a-l ajuta în activitățile sale pastorale; dar iubirea pentru singurătate a fost mai puternică, așa că s-a întors în curând în insula monastică Lerins. Totuși, mai târziu a răspuns rugăminții lui Honorat de a fi cu el în ultimele sale ceasuri pe această lume. După moartea sfântului ierarh Honorat, Ilarie a luat imediat drumul către mănăstire, de frică să nu fie ales să-i succeadă; dar a fost oprit de guvernatorul Castus și adus cu forța înapoi în oraș, unde clerul și poporul l-au ales episcop al cetății cu mare entuziasm. În timp ce sfântul protesta, spunând că se va supune numai dacă Dumnezeu îi arată clar că aceasta este voința Lui, o porumbiță albă ca zăpada a venit și s-a așezat pe capul său, zburând doar după ce și-a dat consimțământul pentru slujirea arhierească.

La numai douăzeci și nouă de ani, noul episcop arăta înțelepciunea unui bătrân și o blândețe părintească pentru toți, în special pentru săraci. Pentru a-i ajuta, lucra cu mâinile sale și vindea totul, până și unele vasele sfinte, pentru a răscumpăra pe cei căzuți în mâinile triburilor germanice care invadaseră Galia. Activitățile sale pastorale nu îl făceau să slăbească în ascetismul său monahal. Primul său act ca episcop a fost să adune clerul catedralei sale pentru a trăi în comunitate, ca la mănăstire. În ceea ce-l privește, rămânea la fel de sărac ca și înainte, era îmbrăcat întotdeauna într-o singură tunică, sub care ascundea un ciliciu; umbla desculț, chiar și iarna, și dormea pe o suprafață dură, lucra cu mâinile sale oricând putea, recitând psalmi și își păstra mereu mintea în prezența lui Dumnezeu.

Sfântul Ilarie s-a remarcat în mod deosebit prin talentul său oratoric, care era o vorbire cu putere multă, confirmată de numeroasele sale minuni. Știa să se adreseze atât celor mari ai lumii, cât și oamenilor simpli și predica fără să ascundă adevărul evanghelic și fără să-i fie teamă pe cei puternici – dacă socotea necesar, nu ezita să-i certe direct în public. Cu toate acestea, era plin de blândețe față de păcătoși și îi încuraja prin lacrimile sale să se pocăiască de păcate. Principiul său de bază era să raporteze totul la Dumnezeu și să-și examineze în orice moment starea sufletului său, ca și cum ar fi fost gata să fie examinat de Judecătorul ceresc. Știa să transmită auditoriului său această stare de trezvie duhovnicească și nu puteai să-l asculți, nici măcar să-l privești, fără să ai inima atinsă de smerenie. În urma predicilor sale, mulți erau cei care, gândind la viața lor în perspectiva Judecății de apoi, ajungeau să disprețuiască viața lumească și se decideau să trăiască numai pentru cea cerească.

Pe toată durata slujirii sale episcopale, Sfântul Ilarie s-a luptat împotriva ereziilor, în special a pelagianismului, în colaborare cu prietenul său, Sfântul Gherman de Auxerre (prăznuit la 31 iulie). A prezidat mai multe sinoade, a restabilit disciplina bisericească, a înființat biserici și mănăstiri care urmau tradiția de la Lerins, și a instaurat pacea și facerea de bine în tot sudul Galiei.

Consumat de zelul său Evanghelie și de ostenelile sale, a căzut bolnav la vârsta de patruzeci și opt de ani și, după ce și-a desemnat succesorul, și-a predat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pe 5 mai 449. Se spune că în timpul înmormântării sale psalmii au fost cântați numai în ebraică de evreii din Arles, care doreau și ei să cinstească pe sfânt, pentru că glasul creștinilor era înecat de durere.

Surse

• Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos Petras