Legea organică din 1872
Legea organică din 1872 a continuat schimbările din Regulamentul Organic și din cadrul reformelor lui Alexandru Ioan Cuza, înspre a acorda statului puteri adiționale și uneori necanonice în administrarea Bisericii. Pe de altă parte, a pus bazele Sfântului Sinod și a avansat și interesele de autocefalie a Bisericii române, documentul numind Biserica română „autocefală” deși nu avea încă recunoaștere de drept.
Pe baza acestei legi, în anii următori s-au întocmit numeroase regulamente (e.g. Legea clerului mirean şi a seminariilor), care urmăreau să pună rânduială în diferite sectoare din viața bisericească. Aceste noi regulamente se ocupau cu atribuțiile de precădere ale mitropolitului primat, alegerea arhiereilor titulari, disciplina bisericească, disciplina monahală, întreținerea clerului, administrarea bunurilor bisericești, revizuirea și tipărirea cărților de cult, revista Biserica Ortodoxă Română și altele.
Introducere
Context
După reformele lui Alexandru Ioan Cuza, se cerea revenirea la canoane și la vechile rânduieli bisericești. Așadar, în anul 1867 s-a alcătuit un proiect de Lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, care, în 1869, a fost trimis spre avizare și Patriarhiei ecumenice. Patriarhul Grigorie VI (1867-1871) a răspuns la începutul anului 1870, stăruind ca în noua lege să se prevadă ca după alegerea mitropolitului Ungrovlahiei, să se ceară din partea Patriarhiei ecumenice tomosul de recunoaștere, ca mitropoliții țării să-l pomenească la slujbe, iar Sfântul Mir să fie cerut numai de la Constantinopol.
Acest proiect a fost apoi votat de Camera Deputaților (4 decembrie 1872) și de Senat (11 decembrie 1872) și sancționat la 14/26 decembrie 1872, sub numele de Legea organică pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți, cum și a constituirii Sinodului Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române.
Încheierea „luptei pentru canonicitate”
Capitolul I al acestei legi prevedea ca alegerea ierarhilor să se facă de un colegiu electoral compus din cei doi mitropoliți, din episcopii eparhioți, din arhiereii titulari români și din toți deputații și senatorii ortodocși în funcție. Președinția acestui colegiu o avea mitropolitul primat, iar în lipsa lui, mitropolitul Moldovei sau cel mai vechi episcop în hirotonie.
Mitropoliții se alegeau dintre episcopii eparhioți, iar aceștia dintre cei opt arhierei titulari. Ei trebuiau să fie de neam român, în vârstă de cel puțin 40 de ani, iar în ce privește studiile, se prevedea că numai după 20 de ani de la promulgarea legii se va cere titlul de licențiat sau de doctor în teologie. Alegerea se făcea cu majoritatea voturilor și era întărită de domn. Prin art. 28 al Legii era recunoscută existența legală a ierarhilor decretați în 1865. În felul acesta, s-a terminat „lupta pentru canonicitate”, cu frământările ei.
Problemele legii
Introducere
Legea avea o mare scădere, care a dăinuit în Biserica Ortodoxă din România până după 1918 și anume că alegerea mitropoliilor și a episcopilor era încredințată unui colegiu, în componența căruia intrau, — pe lângă membrii Sfântului Sinod — toți deputații și senatorii ortodocși în funcție.
Cu alte cuvinte, numărul laicilor, adesea necunoscători ai problemelor bisericești, era cu mult mai mare decât al membrilor Sfântului Sinod. Clerul de mir și cu atât mai puțin clerul monahal nu aveau niciun reprezentant în acest colegiu. Se înțelege că în astfel de condiții, alegerea ierarhilor stătea sub influența intereselor politice ale timpului.
Restrângerea candidaților la mitropolie
Pe lângă aceasta, cum a fost arătat, mitropoliții se alegeau dintre cei șase episcopi eparhioți, iar episcopii dintre cei opt arhierei titulari, deci, era vorba de un cerc restrâns de eligibili. Această măsură era împotriva tradiției din Biserica română, căci de multe ori au fost ridicați în scaunele mitropolitane simpli arhimandriți sau egumeni (de pildă, Teoctist I și Varlaam, în Moldova, Teodosie și Grigorie IV Dascălul, în Țara Românească).
Era însă și împotriva intereselor Bisericii, fiindcă între cei care aveau dreptul de-a fi aleși nu se aflau întotdeauna oamenii cei mai capabili.
Politicizarea Sfântului Sinod
Prin Legea organică din 1872, s-au pus și bazele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din România, menit „să păstreze unitatea dogmatică și canonică cu Biserica ecumenică, precum și unitatea administrativă și disciplinară a Bisericii naționale”.
El era format din cei doi mitropoliți, din cei șase episcopi (de Râmnic, Buzău și Argeș, ca sufragani ai Mitropoliei Ungrovlahiei; de Roman, Huși și Galați, ca sufragani ai Mitropoliei Moldovei) și din opt arhierei titulari, câte unul de fiecare eparhie, pe numele unui oraș din cuprinsul eparhiei respective.
Acești arhierei erau numiți de guvern — și întăriți de șeful statului — dintre trei candidați propuși de Sfântul Sinod. Se înțelege că erau numiți, de regulă, aceia care împărtășeau vederile politice ale partidului aflat la putere.
Arhierei titulari fără eparhie
Instituția arhiereilor titulari (fără scaun) — care nu sunt episcopi ajutători sau horepiscopi — era însă anticanonică (can. 6 al Sin. IV ec. admite hirotonia numai pe seama unei eparhii). Era însă și împotriva uzului din Biserica română, ea nefiind cunoscută în timpurile mai vechi.
Spre deosebire de arhiereii titulari de până în 1872, care erau hirotoniți pe seama unor foste eparhii ortodoxe din Răsărit, cei de acum erau hirotoniți pe seama unor orașe din țară, în care n-a existat niciodată vreun scaun episcopal („Ploieșteanul” la Mitropolia Ungrovlahiei, „Craioveanul” la Râmnic, „Rîmniceanul” (Rm. Sărat) la Buzău, „Piteșteanul” la Argeș, „Botoșăneanul” la Iași, „Băcăuanul” la Roman „Bîrlădeanul” la Huși și „Gălățeanul” — mai târziu „Constănțeanul” — la Galați).
Foarte puțini dintre acești arhierei titulari îndeplineau atribuții de vicari, așă cum îndeplinesc episcopii și arhiereii vicari de azi. Ei locuiau de regulă la București sau la Iași, îndeplinind felurite slujbe: profesori la Facultatea de Teologie și chiar la seminariile teologice, superiori ai unor mănăstiri etc. Instituția arhiereilor titulari a fost necesară atunci pentru a avea un număr de cel puțin 12 membri ai noului Sinod.
Președinția Sinodului
Președinția Sinodului o avea mitropolitul primat, iar în lipsa lui, mitropolitul Moldovei sau cel mai vechi episcop în hirotonie. Ministrul Cultelor, care trebuia să fie ortodox, participa la ședințe cu vot consultativ. Sinodul se întrunea la București, în două sesiuni, primăvara și toamna, și se ocupa cu probleme spirituale, disciplinare și judecătorești.
Surse
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.