Schimbarea la Față

Schimbarea la Față a Mântuitorului

Schimbarea la Față a Mântuitorului este unul din Praznicele împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorită la 6 august.

Iisus Hristos împreună cu cei trei ucenici, Apostolii Petru, Iacov și Ioan au mers pe Muntele Tabor unde, în timp ce Îl priveau, Mântuitorul a început să strălucească foarte puternic. În timpul acestei străluciri, au venit Ilie și Moise și au vorbit cu El. Ucenicii au fost foarte uimiți și înspăimântați.

Această întâmplare dezvăluie divinitatea lui Iisus Hristos, înainte de Patimile Sale, astfel încât ucenicii să înțeleagă, după Înălțarea Sa, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Tatăl și că Patimile Sale au fost acceptate cu bună știință (Marcu 9:2-9). De asemenea, ne arată posibilitatea propriei noastre îndumnezeiri.

Această întâmplare a subiectul unei dispute între Sfântul Grigorie Palama și Varlaam din Calabria. Varlaam credea că lumina strălucirii lui Iisus era lumină creată, în timp ce Grigorie Palama susținea că ucenicilor le-a fost dat harul de a percepe lumina necreată a lui Dumnezeu. Acest fapt susține argumentul lui Grigorie, mai larg, cum că noi nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu în esența Sa, dar Îl putem cunoaște în energiile Sale, pe măsură ce El Însuși se revelează.

Mențiuni ale Schimbării la Față se găsesc în Sfânta Scriptură: Matei 17:1-8, Marcu 9:2-9, Luca 9:28-36, și II Petru 1:16-19.

Semnificația teologică

La șase zile după ce a spus ucenicilor Săi: "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferați: Petru, Iacov și Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferința Sa la Ghetsimani și care aveau să fie martorii cei mai importanți ai Patimilor Sale, să fie pregătiți pentru această încercare prin priveliștea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai își mărturisise credința în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; și Ioan care mărturisi din experiența sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia Cuvântului întrupat.

El îi urcă pe munte, ca simbol al înălțării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeiești. Această înălțare era de fapt esența întregii vieți a Domnului care, fiind înveșmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învățându-ne că isihia (liniștirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.

"Şi pe când se ruga, deodată, fața Sa deveni o alta, Se schimbă și sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat își arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeiești, pe care o avea în El însuși și pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o priveliște nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omenești - inclusiv trupul - și a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.

Spre deosebire de fața lui Moise care strălucise de o slavă venită din afara după revelația din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), fața lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieții dumnezeiești făcută accesibilă omului și care se răspândea și pe "veșmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar și pe lucrurile făcute de activitatea și civilizația omenească.

"El s-a schimbat la Față, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii și, din orbi cum erau, făcându-i văzători" (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Față, 12 - PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceștia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înșiși schimbați la față și primiră prin rugăciune puterea de a vedea și cunoaște schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).

"Precum soarele pentru cele ale simțurilor, așa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că fața Dumnezeului-Om, care este "lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simțurilor și, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.

Lumina nematerială, necreată și situată în afara timpului, aceasta era Împărăția lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moștenirea veșnică a aleșilor în Împărăție, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a strălucit în Tabor și care a țâșnit din mormânt în ziua Învierii Sale, și care, răspândindu-se asupra sufletului și trupului celor aleși, îi va face să strălucească și pe ei "precum soarele" (cf. Matei 13:43).

"Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină" (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroși Sfinți au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuși lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplație, ci și harul îndumnezeitor care le permite sa "vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : "întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalmii 35:10).

În mijlocul acestei slăvite priveliști se arătară - alături de Domnul - Moise și Ilie, doi mari profeți din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea și Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii și al celor morți (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinței iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi și prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.

Ieșiți afară din ei înșiși, răpiți în contemplarea luminii dumnezeiești, Apostolii erau copleșiți ca de un somn și "neștiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus: Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-și apostolul de la aceasta dorință prea omenească, ce consta în a se mulțumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun și un lăcaș cu mult mai înalt pentru a sălășlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul: "Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultați de El". Acest nor era harul Duhului înfierii și, la fel ca și la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul și arăta că cele trei entități ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.

Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl "vadă" pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii și cunoștinței omenești când ea străluci mai puternic. Ieșiți în afară de tot ce este vizibil și chiar din ei înșiși, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) și "închizând ușa simțurilor lor", ei primiră revelația Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmație și de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Față în principal de către Sf. Grigore Palama).

Încă insuficient pregătiți revelației unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când își ridicară capetele, îl văzură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei și îi liniști. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morți.

Sărbătoarea Schimbării la Față este deci prin excelență aceea a îndumnezeirii naturii noastre omenești și a participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplația slavei Sale dumnezeiești. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Față i-a atras în mod deosebit pe călugări, care și-au închinat întreaga viață căutării acestei lumini.

Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor și despre contemplație. De notat de asemenea că, după o tradiție care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înșiși Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Față. E vorba desigur mai puțin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreținută de tradiția Bisericii între arta Icoanei și această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.

Prăznuirea sărbătorii

În seara de dinaintea sărbătorii se ține Vecernia Mare iar a doua zi dimineața se slujește Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, precedată, de obicei, de Utrenie.

Slujba Vecerniei cuprinde citiri din: Ieșirea 24:12-18, 33:11-23, 34:4-6, 8; I Regi 19:3-9, 11-13, 15-16. Utrenia cuprinde citiri din: Luca 9:28-36, iar Sfânta Liturghie din: II Petru 1:10-19; Matei 17:1-9.

Se crede că Schimbarea la Față a Mântuitorului a avut loc în timpul Sărbătorii Corturilor (Sucot) și astfel prăznuirea acesteia în Biserica Creștină devine împlinirea prin Noul Testament a sărbătorii Vechiul Testament. În prezent, prăznuirea are loc în 6 august, cu patruzeci de zile înainte de Înălțarea Sfintei Cruci. Așa cum Petru, Iacov și Ioan au văzut transfigurarea înainte de răstignire astfel încât ei să afle cine este cel care va suferi pentru ei, Biserica leagă aceste două praznice pentru a-i ajuta pe credincioși să înțeleagă misiunea Mântuitorului și faptul că suferința Lui a fost voluntară și pe deplin acceptată.

Pe vremuri, sărbătoarea Schimbării la Față se situa în Postul Mare, dar a fost considerată o sărbătoare prea veselă pentru perioada respectivă. Sfântul Grigorie Palama, un mare propovăduitor al înțelesurilor Schimbării la Față este prăznuit în zilele noastre într-una din Duminicile Postului Mare.

Odovania praznicului se face la 13 august, când se cântă slujba completă a sărbătorii (iar slujba sfântului Maxim Mărturisitorul este mutată pe 12 august).

Tradiții

În Grecia și România, anotimpul recoltelor începe, în mod tradițional, în ziua Schimbării la Față. Strugurii, în special, nu se mâncau înainte de 6 august. În unele parohii, primii struguri sunt aduși la biserică pentru a fi binecuvântați și împărțiți enoriașilor.

Imnografie

Tropar (Glasul 7)

Schimbatu-Te-ai la față, în munte, Hristoase Dumnezeule,

arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea;

strălucească și nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare,

pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Condac (Glasul 7)

În munte, Te-ai schimbat la față, Hristoase Dumnezeule,

și pe cât au cuprins ucenicii Tăi slava Ta,

au înțeles că, dacă Te vor vedea răstignit,

să cunoască Patima cea de bunăvoie

și lumii să propovăduiască, că Tu ești cu adevărat raza Tatălui.

Legături externe

• The Holy Transfiguration of our Lord God and Savior Jesus Christ OCA web site
• The Holy Transfiguration of our Lord God and Savior Jesus Christ GOARCH web site
• Transfiguration - The Orthodox Faith, by the V. Rev. Thomas Hopko
• Icon of Transfiguration