Decalog

Porunca întâi

Porunca întâi este aceasta: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Ieş. 20, 2-3).

Ce învaţă această poruncă?

Această poruncă învaţă că Dumnezeul cel din ceruri este adevăratul şi singurul Dumnezeu, Căruia se cuvine slujirea şi slava dumnezeiască, şi opreşte închinarea la alţi dumnezei născociţi de mintea întunecată de păcat. Creştinul trebuie, deci, să creadă, să nădăjduiască şi să-L iubească numai pe Dumnezeu şi să nu se lepede de El, oricâte suferinţe s-ar abate asupra lui. Porunca aceasta cere creştinului să-şi împodobească viaţa cu cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, singurele în stare să-l păstreze în legătură strânsă şi continuă cu Dumnezeu.

Se opreşte oare prin porunca întâi cinstirea îngerilor şi a sfinţilor?

Nu, căci cinstirea dată lor este alta decât aceea care se dă lui Dumnezeu. Îngerilor şi sfinţilor se roagă creştinul numai pentru ca aceştia să mijlocească pentru el către Dumnezeu, prin rugăciunile lor.

Porunca a doua

Porunca a doua este aceasta: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti lor” (Ieş. 20, 4-5).

Ce învaţă porunca aceasta?

Porunca a doua învaţă că omul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omeneşti sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeieşti. Se opreşte adică idololatria, atât de răspândită pe vremea când Dumnezeu a dat poporului evreu cele 10 porunci, dar care este prezenta şi astăzi sub diverse forme (astrologia-idolatrizarea planetelor, feng shui-idolatrizarea a diverse obiecte, idolatrizarea cântareţilor, actorilor, sportivilor celebri, etc)

Dar ce înţeles poate să aibă această poruncă la creştini?

Cuvântul „idol” a primit în creştinism şi un alt înţeles. De pildă, iubirea de arginţi, este numită de Sfântul Apostol Pavel „închinare la idoli”; tot asemenea lăcomia la mâncări şi băuturi, căci dumnezeul lacomului este pântecele. Deci, banii, mâncarea, hainele şi alte lucruri care 1-ar face pe credincios rob al lor, pot fi considerate pe bună dreptate ca idolii lui.

Nu cumva prin cinstirea icoanelor creştinii calcă în vreun chip porunca aceasta?

Nu, deoarece creştinii nu se închină materialului din care sunt făcute icoanele, nici zugrăvelilor de pe lemn, ci persoanelor al căror chip este zugrăvit pe icoane. Porunca aceasta nu opreşte cinstirea sfintelor icoane, care sunt reprezentări ale unor fiinţe reale (Dumnezeu, sfinţii) şi despre care cel de al VII-lea Sinod Ecumenic a hotărât: «Este permis şi chiar bineplăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor icoane sfinte nu li se dă însă adorarea (închinarea) care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea care se aduce persoanei înfăţişate pe icoană, iar nu materiei icoanei sau chipului de pe ea».

Porunca a treia

Porunca a treia este: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui” (Ieş. 20, 7).

Ce învaţă porunca aceasta?

Aceasta poruncă învaţă că este oprit a huli numele lui Dumnezeu, adică a-l rosti fără cinstea cuvenită. Iată şi temeiul acestui lucru: Numele oricărei fiinţe sau lucru trezeşte în noi ceva din acea fiinţa sau lucru. Aşa se înţelege că anumite cuvinte au în ele ceva frumos şi atrăgător. De pildă cuvântul „mama” sau „tata” trezesc în inima celui care le rosteşte o mare bucurie şi preţuire. Cu atât mai frumos este pentru adevăratul creştin numele Tatălui ceresc, Care i-a dat viaţa şi binecuvântările cereşti şi Care este izvorul a toată sfinţenia şi dragostea. De aici înţelegem că şi numele lui Dumnezeu este sfânt, precum Dumnezeu însuşi este sfânt.

În ce chip se poate lua numele lui Dumnezeu în deşert?

Numele lui Dumnezeu se poate lua în deşert prin:

1) Purtarea necuviincioasă în biserică;

2) Necinstirea lucrurilor sfinte;

3) Cârtirea împotriva rânduielilor lui Dumnezeu;

4) Înjurături sau blesteme;

5) Nesocotirea făgăduinţelor făcute în numele lui Dumnezeu;

6) Jurământ mincinos, adică atunci când luăm pe Dumnezeu ca martor pentru ceea ce nu

este adevărat;

7) Călcarea jurământului cu ştiinţă şi voinţă;

8) Întrebuinţarea cu uşurinţă a jurământului, atunci când Dumnezeu este luat ca martor şi

chezăşie pentru lucruri neînsemnate.

Ce este făgăduinţa sau votul?

Făgăduinţa sau votul este îndatorirea cu care creştinul se leagă de bună voie în faţa lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, drept recunoştinţă pentru binefacerile primite. Făgăduinţa nu poate cuprinde fapte la care omul este deja îndatorat prin porunci şi nici fapte lipsite de preţ moral. Făgăduinţa se poate face de către orice credincios; ea este un mijloc pentru întărirea voinţei în virtuţi, pentru arătarea evlaviei adevărate şi duce la desăvârşirea morală.În Sfânta Scriptură găsim multe pilde de făgăduinţe făcute de bărbaţi evlavioşi. Astfel,Iacov, deşteptându-se din visul său, făgăduieşte că piatra care i-a slujit drept căpătâi o va face altar de închinare lui Dumnezeu ; iar Sfântul Apostol Pavel le-a tuns părul capului la patru bărbaţi pentru împlinirea unei făgăduinţe. Făgăduinţa făcută trebuie împlinită, căci altfel înseamna lipsă de credinţă şi de ascultare pe care le datorăm lui Dumnezeu. „De vei da făgăduinţă Domnului Dumnezeului tău, să nu întârzii a o împlini, căci Domnul Dumnezeul tău o va cere de la tine şi păcat vei avea asupra ta” De aceea, înainte de a face o făgăduinţă, creştinul să gândească bine dacă e bună şi dacă o poate îndeplini, căci „Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai făgăduit”

Porunca a patra

Porunca a patra este aceasta: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinteşti. Lucrează şaşe zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău; să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine. Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o” (Ieş. 20, 8-11).

Ce învaţă porunca aceasta?

Această poruncă învaţă două lucruri, şi anume: datoria muncii în timpul celor şase zile ale săptămânii şi datoria de a sărbători ziua a şaptea, ca zi de odihnă, închinată Domnului.

Este munca o datorie pentru creştin?

Iisus a arătat munca drept lucru sfânt, când a zis: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” şi a ridicat-o din nou la cinstea dată ei de Dumnezeu. După tradiţia creştină, Mântuitorul însuşi a lucrat până la vârsta de 30 de ani în atelierul de tâmplărie al bătrânului Iosif din Nazaret, iar pe ucenicii Săi şi i-a ales dintre pescarii de pe marginea lacului Ghenizaret, care erau muncitori cu braţele.

De altfel, Sfânta Scriptură este plină de pilde îndemnătoare la muncă:

Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.(Ps103.24)

Leneşul nu-şi frige nici vânatul lui; cea mai scumpă comoară pentru om este munca.(Prov12.27 )

Sfântul Apostol Pavel spune:

„Dacă cineva nu vrea sa lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10).

Când a dat Dumnezeu porunca muncii?

După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu a dat omului porunca muncii încă de la început, când l-a aşezat în grădina raiului „ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Aceasta înseamnă că omul avea îndatorirea să muncească şi înainte de căderea în păcat. Fireşte că munca aceea nu era deloc obositoare şi grea; totuşi, era o îndatorire de viaţă. După săvârşirea păcatului strămoşesc însă, când puterile omului au slăbit şi pământul a fost blestemat din pricina păcatului, munca s-a făcut mai cu greutate, omul trebuind să-şi câştige cele trebuincioase vieţii sale „în sudoarea feţei”

Ce foloase aduce omului munca?

Prin muncă, omul îşi câştigă în chip cinstit cele ale traiului şi îşi dezvoltă puterile trupeşti şi sufleteşti. Munca este, apoi, izvor de virtuţi. Ea luminează mintea, întăreşte voinţa, înalţă simţămintele, aduce răbdare, bărbăţie, stăpânire de sine, potoleşte patimile şi înlătură ispitele. După învăţătura creştină, se cuvine aceeaşi preţuire atât muncii cu braţele, cât şi muncii cu mintea, căci amândouă aceste feluri de muncă aduc foloase şi înalţă viaţa omului.

Ce învaţă Biserica noastră despre răsplătirea muncii?

Potrivit cuvântului Mântuitorului: „vrednic este lucrătorul de plata sa” , Biserica noastră învaţă că muncitorul trebuie să fie plătit fără întârziere pentru munca sa. Oprirea sau întârzierea plăţii lucrătorilor este păcat strigător la cer

„Iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi

strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iacov 5, 4).

Creştinismul socoteşte lenea şi trăirea din munca altora drept un mare păcat. Dar creştinismul mai învaţă că nu trebuie să uitam nici de sufletul nostru. „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”. Munca este o îndatorire de viaţă, dar grija pentru mântuirea sufletului este datoria cea mai mare a creştinului. De aceea, porunca a patra cere creştinului ca, după zilele de oboseală a braţelor şi a minţii pentru câştigarea în mod cinstit a celor trebuincioase vieţii, să se oprească într-o anumită zi de la munca sa obişnuită, să meargă la biserică, să se închine lui Dumnezeu şi să-şi hrănească sufletul cu învăţăturile cele sfinte. Aceasta o cere creştinului şi porunca întâi bisericească. După sfânta slujbă, se cuvine ca creştinul să se odihnească trupeşte şi sufleteşte, împodobindu-se cu facerea de fapte bune în slujba aproapelui.

Care este ziua de odihnă?

În Vechiul Testament, poporul evreu a ţinut şi ţine şi astăzi, ca zi de odihnă, sâmbăta, în amintirea eliberării sale din robia Egiptului. Creştinii însă ţin Duminica, fiindcă în această zi a înviat Mântuitorul din morţi, aducând izbăvirea din robia păcatului. Iar faptul acesta este de cea mai mare însemnătate pentru că, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa noastră”

Cum că Mântuitorul a înviat în ziua Duminicii mărturisesc limpede toţi Sfinţii Evanghelişti: „Iar în ziua întâia a săptămânii, Maria Magdalena a venit la mormânt, dis-dedimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra răsturnată de pe mormânt” Cuvintele „ziua întâia a săptămânii” sau „într-una din sâmbete” exprimă duminica, fiindcă evreii numeau „sabat” sau „sâmbăta” atât ziua a şaptea, cât şi întreaga săptămână. Iar zilele săptămânii le numeau astfel: întâia zi după sâmbătă, adică duminica, o numeau „întâia a sâmbetei” sau „întâia a sâmbetelor” sau „una dintre sâmbete”. A doua zi după sâmbăta sau luni o numeau a doua a sâmbetei, şi aşa mai departe. Din aceasta se înţelege că Mântuitorul a înviat în ziua de duminică. Apoi Duminica mai are însemnătate deosebită pentru creştini deoarece într-o zi de duminică S-a pogorât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli. .

Creştinii ţin duminica drept zi de odihnă închinată lui Dumnezeu, chiar de pe timpul Sfinţilor Apostoli, după cum citim tot în Sfânta Scriptură: „În ziua întâia a săptămânii, adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii”. «A frânge pâinea» înseamnă că ucenicii se adunau să facă rugăciuni, să săvârşească Sfânta Liturghie şi să se împartăşească. Prin urmare, Sfânta Liturghie se făcea în zilele de duminică. Deci, ţinând duminica în locul sâmbetei, creştinii nu calcă nicidecum porunca a patra, căci ei trăiesc după rânduielile Mântuitorului şi ale Sfinţilor Săi apostoli.

Tot ca zile ale Domnului trebuie socotite, afară de duminici, şi celelalte sărbători rânduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Porunca a cincea

Porunca a cincea este: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Ieş. 20, 12). Cele patru porunci dumnezeieşti despre care s-a vorbit până acum au arătat datoriile creştinului faţă de Dumnezeu, cuprinse pe scurt în datoria dragostei faţă de El. Curăţia şi tăria dragostei faţă de Dumnezeu se adevereşte însă prin dragostea faţă de oameni, căci: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” Dintre oameni, mai întâi trebuie iubiţi părinţii, care ne-au născut şi ne-au crescut şi, ca atare, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noştri cei mai mari, în viaţa pământească. Din această pricină, cele şase porunci dumnezeieşti, care vorbesc despre datoriile sau dragostea faţă de oameni, încep cu porunca de a cinsti părinţii.

Ce înseamnă a cinsti pe părinţi?

A cinsti pe părinţi înseamnă:

1) Este interzis cu desăvârşire a blestema sau a lovi pe oricare din părinţi. Legea ebraică prevedea pedeapsa cu moartea pentru aceste păcate grele

Cel ce va blestema pe tatăl său ori pe mama sa să fie omorât (Exod 21.17)

Cel ce va lovi pe tatăl său ori pe mama sa să fie dat morţii. (Exod21.15)

2) Este interzis cu desăvârşire a fura de la părinţi sau a-i trata cu violenţă

Cine despoaie(in sens de furt-n.r) pe tatăl său şi pe mama sa şi zice: "Nu-i păcat!" este tovarăş cu făcătorul de rele. (Prov 28.24). Cel ce se poartă rău cu tatăl său (în sensul tratării violente) şi alungă (din casă) pe mama sa, este fiu aducător de ocară şi de ruşine. (Prov19.26)

3) A asculta sfaturile acestora in Domnul (atunci când ele nu contravin poruncilor si legilor lui Dumnezeu)

Pilda în privinţa aceasta este Însuşi Mântuitorul Hristos, când, răstignit pe Cruce, a încredinţat pe sfânta Sa Maică ucenicului Său prea iubit, Ioan, ca să aibă grijă de ea

Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!

Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. (Ioan 19,26-27).

Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu dreptate. (Efes6.1)

Ascultarea părinţilor nu se va face atunci când sfaturile şi îndemnurile lor contravin învăţăturilor creştine căci uneori mamele îşi pot îndemna la păcat copiii, aşa cum a făcut Irodiada care a îndemnat-o pe fiica ei să ceară lui Irod capul lui Ioan Botezătorul pe tipsie

4)A ne ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor, când sunt în viaţă, iar după moarte,

pentru odihna sufletelor lor.

De ce la porunca despre cinstirea părinţilor Dumnezeu adaugă, ca ceva deosebit, făgăduinţa fericirii şi a vieţii îndelungate?

"Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, care este porunca cea dintâi cu făgăduinţa: Ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ". (Efes6.2-3) Dumnezeu adaugă făgăduinţa aceasta pentru a îndemna şi mai mult la împlinirea poruncii, căci pe ea se întemeiază buna rânduială în familie şi în orice fel de viaţă obştească.

Dar părinţii au datorii faţă de copii?

În cele zece porunci nu găsim o poruncă deosebită cu privire la datoriile părinţilor faţă de copii. Dar nici nu-i nevoie, fiindcă acestea sunt ceva foarte firesc. Dacă şi animalele îşi fac datoria de a hrăni şi creşte puii lor; cu atât mai mult trebuie să facă aceasta omul, care este făptură cea mai aleasă a lui Dumnezeu, înzestrata cu judecată. După cum dragostea copiilor faţă de părinţi este o poruncă, la fel şi dragostea părintilor faţă de copii este tot o poruncă a legii fireşti. După învăţătura Bisericii, copiii sunt un dar dumnezeiesc de mare preţ; de aceea grija părinţilor pentru ei înseamnă o mare răspundere.

Care sunt datoriile părinţilor faţă de copii?

Aceste datorii sunt, pe scurt, următoarele:

1) Să se îngrijească de buna lor stare trupească, de hrana, îmbrăcămintea şi sănătatea lor,

„Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Tim. 5, 8).

2) Să nu-i întărâte la mânie pe copii

Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului.

Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască. (Col3.20-21)

„Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efes.6, 4).

3) Să le dea o creştere bună, pentru a-i face cetăţeni vrednici ai patriei pământeşti şi ai

patriei cereşti. Acest lucru se va realiza prin

a)Sfaturi, indemnuri

Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările maicii tale. (Prov1.8)

b) Mustrări

Cel ce păzeşte învăţătura apucă pe calea vieţii, iar cel ce leapădă certarea rătăceşte. (Prov 10.17)

Cel ce leapădă mustrarea îşi urgiseşte sufletul său, iar cel ce ia aminte la dojană dobândeşte înţelepciune. (Prov 15.32).

David a făcut greşeala de a nu-l mustra niciodată pe Adonia cel frumos la chip, ceea ce a făcut ca acesta, sumeţindu-se, să se ridice împotriva lui David pentru a-i lua tronul, ceea ce şi reuşeşte şi el va domni un timp în locul tatălui său.(3Regi 1.5-6)

c)Folosirea nuielei

Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine -l iubeşte, îl pedepseşte îndată.(Prov13.24)

Pedepseşte pe feciorul tău, cât mai este nădejde (de îndreptare), dar nu ajunge până acolo ca să-l omori (Prov 19.18)

Dacă nebunia se pripăşeşte în inima celui tânăr, numai varga certării o va îndepărta de el. (Prov 22.15)

Nu te împiedica să cerţi un copil;

că dacă-l vei bate cu nuiaua, nu va muri;

că tu îl vei bate cu nuiaua,

dar îi vei scăpa sufletul de la moarte( Prov 23.13-14)

Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face ruşine maicii sale.(Prov 29.15)-

Porunca a şasea

Porunca a şasea este: „Să nu ucizi” (Ieş. 20, 13).

Ce învaţă porunca aceasta?

Viaţa pământească este cel mai mare bun al omului şi temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe pământ. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, Dumnezeu fiind Creatorul vieţii omeneşti, numai El, şi nu omul, are drepturi nemărginite asupra ei. Apoi, viaţa pământească este timpul de pregătire pentru viaţa veşnică. În aceasta se cuprinde preţul mare al vieţii pământeşti pentru creştini. Ioan Gură de Aur spune:«Vrei să ştii pentru ce este de preţ această viaţă? Fiindcă este pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi alergare pentru cununile cereşti»(Fiind un dar al lui Dumnezeu şi având un preţ atât de mare, păstrarea şi îngrijirea vieţii, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu, este şi o datorie şi un drept al fiecărui credincios.

Câte feluri de ucidere sunt?

Sunt două feluri de ucidere: trupească şi sufletească. Uciderea trupească înseamnă ridicarea vieţii aproapelui. Ucidere înseamnă şi avortul, cu bună ştiinţă şi voie.

Ce înseamnă uciderea sufletească?

Uciderea sufletească înseamnă ura aproapelui, căci „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni” (I Ioan 3, 15).

Este uciderea un păcat greu?

Uciderea este păcatul cel mai mare pe care-l poate săvârşi cineva faţa de aproapele şi faţă de sine însuşi. Sfânta Scriptură numără uciderea printre păcatele strigătoare la cer. „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din Pământ” (Fac. 4, 10).

De ce este uciderea un păcat foarte greu?

Uciderea este un păcat foarte greu fiindcă prin ea:

1) Se distruge o fiinţă care poartă în sine chipul lui Dumnezeu;

2) Se intră cu nelegiuire în drepturile lui Dumnezeu, Care este singurul stăpân asupra

vieţii şi a morţii;

3) Se răpeşte un drept firesc al fiecăruia şi bunul cel mai de preţ dăruit omului de

Dumnezeu pe care nimeni nu-l mai poate înapoia;

4) Se calcă porunca dragostei;

Uciderea este păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului şi împotriva societăţii.

Porunca a şasea opreşte numai uciderea aproapelui?

Nu. Această poruncă opreşte şi sinuciderea, adică nimicirea cu bună ştiinţă şi voie a vieţii proprii. Căci dacă este împotriva firii a ucide pe un om, care este asemenea nouă, cu atât mai mult este împotriva firii a ne ucide pe noi înşine. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, viaţa noastră este a lui Dumnezeu, Care ne-a dat-o, şi deci nu avem voie să facem cu ea ce voim. În ce priveşte pe sinucigaşi, deoarece ei de bună voie rup legătura cu Dumnezeu, Biserica, prin canoanele ei, opreşte înmormântarea lor după rânduielile creştineşti. Aceasta, bineînţeles, dacă atunci când s-au sinucis au fost în deplinătatea minţii.

Porunca a şaptea

Porunca a şaptea este: „Să nu preacurveşti” (Ieş. 20, 14).

(Unele traduceri folosesc sintagma ,,Sa nu fii desfranat’’ Valeriu Anania lamureşte acest aspect arătând ca sensul este de a nu săvârşi adulter

Aceasta poruncă interzice preacurvia sau adulterul.

O preacurvie spirituală înfăptuieşte cel căsătorit care doar pofteşte o femeie, aşa cum ne spune Mântuitorul

Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter".

Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. (Matei 5, 27-28)

De asemenea, porunca această opreşte toate acele lucruri şi fapte care pot duce pe creştin la păcatul preacurviei

1)Îmbrăcămintea necuviincioasă (Prov7.10)

Spune înţelepciunii: "Tu eşti sora mea!", şi numeşte priceperea prietena ta,

Ca ea să te păzească de femeia străină, de femeia altuia, ale cărei cuvinte sunt ademenitoare.

Odată stam la fereastra casei mele şi priveam printre gratii,

Şi am zărit printre cei lipsiţi de minte, am văzut un tânăr fără pricepere.

El trecea pe uliţă pe lângă colţul casei ei şi se îndrepta către locuinţa ei.

Era în amurgul serii unei zile, când se lasă umbra şi întunericul nopţii.

10.Şi iată o femeie îl întâmpină, având înfăţişare de desfrânată şi cu prefăcătorie în inimă;

Aprigă şi de neţinut în frâu, picioarele ei nu se mai odihneau în casă;

Când în casă, când afară, stând la pândă lângă orice colţ.

Ea îl apucă şi-l sărută şi cu o căutătură obraznică îi zise:

"Trebuia să aduc jertfe de pace; astăzi am împlinit făgăduinţele mele;

Pentru aceasta am ieşit în întâmpinarea ta, ca să te caut şi iată că te-am găsit.

Cu scoarţe am gătit patul meu, cu aşternuturi de în din Egipt,

Cu miresme am stropit patul meu, cu mir, aloe şi chinamon.

Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de dragoste,

Că bărbatul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe,

Luat-a cu dânsul o pungă cu bani şi se va întoarce acasă la lună plină!"

Ea îl ademeni prin mulţimea cuvintelor ei şi-l smulse prin graiurile ademenitoare ale buzelor sale;

El începu să meargă dintr-o dată după ea, ca un bou la junghiere şi ca un cerb care se zoreşte spre capcană,

Până când o săgeată îi străpunge ficatul; după cum o pasăre grăbeşte spre laţ şi nu-şi dă seama că

acolo îşi sfârşeşte viaţa.

Şi acum, fiule, ascultă-mă şi ia aminte la cuvintele gurii mele!

Inima ta să nu se plece spre căile ei şi nu te rătăci pe potecile ei,

Căci ea a rănit pe mulţi şi pe foarte mulţi i-a omorât.

Casa ei sunt căile iadului, care duc la cămările morţii. (Prov7.4-27)

2)Beţia

Ochii ţi se vor uita după femeile altora, şi inima îţi va vorbi prostii.(Prov23.33)

3) Vizionarea de filme pornografice sau citirea de cărţi pornografice(Matei 5, 27-28).

4)Jocurile şi cântecele necuviincioase

Este preacurvia un păcat mare?

Cei ce se fac vinovaţi de astfel de păcate nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu

Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,

Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. (I Cor. 6, 8-9).

Pe de altă parte, ea mai îndeamna şi la alte păcate, ca: minciuna sau chiar omorul. Datoria creştinului este, deci, să se ferească de acest păcat şi de toată ispita spre el, prin rugăciune, post, muncă şi stăpânirea poftelor.

Porunca a opta

Porunca a opta este: „Să nu furi” (Ieş. 20, 15).

Ce opreşte această poruncă?

Această poruncă opreşte furtulşi păcatele asociate furtului. Împotriva acestei porunci se păcătuieşte prin:

1) Luarea pe ascuns a lucrurilor străine (furt);

2) Luarea cu sila şi pe faţă a lucrurilor altuia (prădare)

Să nu nedreptăţeşti pe aproapele şi să nu-l jefuieşti. (Lev19.13)

3) Luarea bunurilor străine prin mijloace viclene (înşelăciune), de pildă prin falsificare de acte, cumpărare cu bani falşi, vânzarea cu măsuri mincinoase , delapidare;

Să nu furaţi, să nu spuneţi minciună şi să nu înşele nimeni pe aproapele său. (Lev19.11)

Două feluri de greutăţi de cântărit şi de măsurat sunt urâciune înaintea Domnului. (Prov20.10)

4) Luarea de dobândă mare (cămătărie);

5) Oprirea sau întârzierea plăţii cuvenite lucrătorilor; vezi păcat

Plata simbriaşului să nu rămână la tine până a doua zi. (Lev19.13)

Dar, iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigătele secerătorilor au intrat în urechile Domnului Sabaot. .(Iac5.4)

6) Vânzarea celor trebuitoare traiului cu preţuri de două sau de mai multe ori mai mari (specula)

Cine opreşte grîul este blestemat de popor, dar pe capul celui ce -l vinde vine binecuvîntarea. –(Prov11.26)

7)Oferirea si primirea de daruri sau mita

Daruri

Să nu primeşti daruri; căci darurile orbesc pe cei ce au ochii deschişi, şi sucesc hotărîrile celor drepţi.(Exod 23.8)

Cel rău primeşte daruri pe ascuns, ca să sucească şi căile dreptăţii.(Prov17.23)

în toate cetăţile tale, pe care ţi le va da Domnul Dumnezeul tău, să-îi pui judecători şi căpetenii după seminţiile tale, ca să judece poporul cu judecată dreaptă. Să nu strici legea, să nu cauţi la faţă şi să nu iei mită, că mita orbeşte ochii înţelepţilor şi strâmbă pricinile drepte. Caută dreptate şi iar dreptate, ca să trăieşti şi să stăpâneşti pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă.(Deut16.18-20)

Mita

Averea luată prin silă înnebuneşte pe cel înţelept, şi mita strică inima.(Ecl7.7)

Un împărat întăreşte ţara prin dreptate, dar cine ia mită, o nimiceşte. (Prov29.4)

Mai marii tăi sînt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii, toţi iubesc mita şi aleargă după plată; orfanului nu -i fac dreptate, şi pricina văduvei n'ajunge pînă la ei.(Is1.23)

Cel lacom de cîştig îşi turbură casa, dar cel ce urăşte mita va trăi.(Prov15.27)

8) Neîntoarcerea lucrului luat cu împrumut;

9) Vânzarea şi cumpărarea pe bani a harului sfinţitor, adică cumpărarea cu bani, şi nu dobândirea prin vrednicie, a puterii de a săvârşi slujbe bisericeşti (simonie).

Vrăjitorul Simon încearcă să cumpere de la apostoli harul Duhului Sfânt.(FA8.9-24)

Este furtul un păcat greu?

Da, furtul este un păcat greu, fiindcă loveşte în datoria de a fi drepţi şi a iubi pe aproapele nostru. Sfântul Apostol Pavel arată ca hoţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu Deci, datoria creştinului este să-şi câştige cele de trebuinţă numai prin muncă cinstită şi nicidecum să-şi însuşească pe nedrept lucrurile străine.

Porunca a noua

Porunca a noua este: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieş. 20, 16). vezi mărturia mincinoasă.

Porunca a zecea

Porunca a zecea este: ,,Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!" (Ieş. 20, 17).

Ce opreşte această poruncă?

Porunca a zecea opreşte însuşirea lucrurilor altuia, precum şi pofta după ele, dorirea lor. Căci dacă cineva doreşte ceva, atunci va căuta să-şi însuşească ceea ce doreşte. Această poruncă opreşte, deci, toate cugetele, dorinţele şi poftele necurate ale inimii, fiindcă din ele se nasc apoi tot felul de păcate (minciună, bârfă, ceartă, furt, invidie, curvie, lăcomie, ură, etc). Nu este de ajuns numai să nu furăm lucrul aproapelui, dar nici nu ne este îngăduit să-l dorim şi să-l poftim în sufletul nostru, fiindcă pofta naşte păcatul, iar păcatul înfăptuindu-se naşte moartea veşnică. Mântuitorul spune: „Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule”. Aşadar, porunca a zecea cere stârpirea din rădăcină a cauzelor răului, care sălăşluiesc în inima omului şi se cuprind în pofta zămislitoare de păcat. Deci creştinul este dator să se curăţească de poftele rele, să lupte împotriva lor prin rugăciune, post şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, precum citim în Sfânta Scriptură: „Să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu”.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1997, Bucureşti, ISBN 973-9130-88-7.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2.
3. Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului- Învăţătură de credinţă ortodoxă, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, ediţia a 3-a revăzută, prefaţă la ediţia I de Bartolomeu Anania, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, ISBN 973-8248-43-4