Mănăstirea Ghighiu

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
LinkFA-star.png
Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului.
Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.
Mănăstirea Ghighiu
Mănăstirea Ghighiu, intrarea și clopotnița
Jurisdicție Arhiepiscopia Bucureștilor
Tip călugărițe
Înființată 1817
Ctitori Ieroschimonahul Arsenie de la Cernica
Stareț Stavrofora Epiharia Lungu[1]
Mărime aprox. 45 călugărițe[1]
Localizare  Ghighiu, comuna Bărcănești
Județul Prahova
Limba liturgică română
Cântarea bizantină
Schituri, metocuri și chilii
Hramuri Izvorul Tămăduirii
Site web oficial https://www.manastireaghighiu.ro/

Mănăstirea Ghighiu este o veche mănăstire din România, cu hramul Izvorul Tămăduirii, situată în satul Ghighiu, comuna Bărcănești, județul Prahova (la circa 10 km de centrul municipiului Ploiești).
Mănăstirea Ghighiu este inclusă, în ansamblul ei, în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare PH-II-a-A-16504.[2]

Istoric

Sursele despre întemeierea acestui sfânt lăcaș sunt relativ puține și, uneori, contradictorii.

S-a păstrat pisania pusă de arhimandritul mitrofor Juvenalie în al 16-lea an al stăreției sale (1892):[3]

În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, la anul 1814, pe timpul M.S. Ioan Caragea Voevod și al I.P.S. Mitropolit Nectarie s-au ridicat pe acest teren donat de proprietara Uța Cantacuzino Corneanca această Sfântă Biserică şi chilii împrejur spre a servi de chinovie pentru monahi de către cuvioşia sa ieroschimonahul Arsenie, stareț, şi cu ajutorul a 4 fraţi Rucăreni. Acea biserică fiind mică, la anul 1858 Martie şi sub căimăcănia M. S. Alexandru D. Ghica Voevod, cu binecuvântarea P. S. Mitropolit Nifon și după inițiativa P. Cuv. S. Arhim. Eftimie, stareț, s-a dărâmat și s-a început cea de astăzi, dând tot concursul său până la terminarea de roșu și învelitoarea ei, iar încetând din viață s-a terminat de către succesorul său P. Cuv. S. Arhim. Antonie, care a contribuit cu mai tot ce a avut, cum și alți de Dumnezeu creștini a cărora pomenire va fi veșnică și s-a sfințit această sfântă Biserică tot cu hramul ce l-a avut: „Izvorul Tămăduirii”, la 31 martie 1866.

Totuși, Arhiepiscopia Bucureștilor, în a cărei jurisdicție se află mănăstirea, arată că Mănăstirea Ghighiu, cu hramul „Izvorul Tămăduirii”, s-a ridicat în anul 1817, pe terenul donat monahului Agapie de către Măriuța Râfoveanca, care căuta loc pentru construirea unui schit, în timpul voievodului Ioan Gheorghe Caragea, mitropolit fiind ÎPS Nectarie.[4]

Există un act, datat pe 23 aprilie 1817, prin care Măriuța Râfoveanca arată că a fost îndemnată de a face un schit pentru pomenirea părinților ei pe moșia sa „Ghighiu”, pe care o avea zestre de la părinți:[3]

Am dat danie în arătatul loc, ca să fie în veci al schitului ce se va ridica din nou cu a mea cheltuială și ceea ce vor agonisi și cuvioșii părinți să fie tot pentru ajutor, atât la facerea schitului, cât și la cele trebuincioase, lucruri și chilii pentru odihna părinților călugări ce se vor afla cu bună întocmire și statornicie acolo.

Schitul a fost ridicat în anul 1817, pe terenul donat de Uța (diminutiv de la Măriuța) Râfoveanca, prin efortul ieromonahului Agapie, pe vremea lui Ioan Caragea Vodă, mitropolit fiind pe atunci IPS Nectarie. Venit de la Cernica, Agapie a înălțat inițial o biserică de lemn, cu bani donați de familia boierilor Rucăreanu.

De altfel, pe locul actualei mănăstiri existase o altă vatră monahală, ridicată pe la sfârșitul secolului al XVI-lea de către logofătul Coresi, împreună cu soția sa.[5] Într-un document din 30 noiembrie 1601, scris de fiul logofătului Coresi din localitate, descendent al familiei Bărcăneștilor, se confirmă că acesta a respectat jurământul făcut tatălui său de a nu se atinge de domeniul mănăstirii, ctitorie a acestuia și a soției sale, jupânița Slăvița.[4] Mai există și alte documente despre mănăstire, până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, unul dintre acestea amintind că voievodul Constantin Racoviță (1753-1756 și 1763-1764) procura de la Schitul Ghighiu „apă de melisă”. La sfârșitul secolului al XVIII-lea încetează însă orice informație cu privire la acest sfânt lăcaș, presupunându-se părăsirea și dispariția lui, datorită distrugătoarei epidemii de ciumă din zonă („Ciuma lui Caragea”, 1813-1814). La începutul secolului al XIX-lea, izvorul cu apă tămăduitoare de la Ghighiu este unul dintre motivele care au dus la reînființarea schitului în anul 1817, pe terenul donat de Măriuța Râfoveanca, fiica vistiernicului Ianache Râfoveanu și a soției sale Ancuța. Măriuța și Ancuța Râfoveanu se numără printre principalele ctitore ale schitului, pe care îl înzestrează cu moșii și clăcași. Călugărindu-se mai apoi sub numele de Mavra monahia și respectiv Atanasia monahia, la sfârșitul vieții pământești au fost îngropate la Schitul Ghighiu.[4]

În anul 1858 a început zidirea unei noi biserici la Mănăstirea Ghighiu, prin purtarea de grijă a starețului Eftimie, biserica fiind cunoscută în prezent cu numele de „Biserica mare”. Din pisania aflată deasupra ușii de la intrare în această biserică rezultă că în anul 1858, arhimandritul Eftimie a dărâmat biserica construită în anul 1817, pentru că era prea mică și a început construirea bisericii mari, cu același hram, zidire continuată după moartea starețului Eftimie, la anul 1864, de noul stareț, arhimandritul Antonie. „Și s-a sfințit această Biserică tot cu hramul ce l-a avut, Izvorul Tămăduirii, la 31 martie 1866”.[4] Pictura interioară a acestei biserici a fost realizată de Gheorghe Tattarescu.

Sfântul lăcaș de la Ghighiu a trecut prin multe perioade grele. Astfel, în timpul Primului Război Mondial armata germană de ocupație a distrus o parte din chilii, a alungat călugării și a transformat Mănăstirea Ghighiu în fabrică de conserve. Un incendiu devastator a distrus în anul 1922 valoroasa bibliotecă a mănăstirii. Marele cutremur din 1940 a produs și el stricăciuni la clădirile mănăstirii. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mănăstirea a fost bombardată din greșeală de aviația americană, care avea ca obiectiv rafinăriile din jurul Ploieștiului (1944).[6]

În anii ’50 ai secolului trecut, Patriarhul Iustinian a refăcut întregul ansamblu monahal, transformându-l în mănăstire de maici (1952) și restaurând biserica mare a mănăstirii (1954-1958).[6]

Arhitectură

Biserica mare

Biserica mare, cu hramul Izvorul Tămăduirii

Biserica mare a Mănăstirii Ghighiu (având codul de clasificare PH-II-m-A-16504.01 în Lista monumentelor istorice din România[7]), cu hramul Izvorul Tămăduirii, ocupă o suprafață de 416 m2, având lungimea de 31 m, lățimea de 11 m și înălțimea de 21 m în axul turlei. Este construită din cărămidă, pe o fundație din piatră de râu, cărămidă și var hidratat.[4]

Forma în plan este de triconică, având un pridvor închis, pronaos, naos și altar. Pronaosul este aproape pătrat în plan, iar naosul, destul de spațios, este dreptunghiular. Turla bisericii, care se sprijină pe o bază octogonală, este prevăzută cu opt ferestre, având o formă cilindrică atât la exterior ca și la interior.

Inițial, biserica avea trei turle, una centrală, deasupra naosului, octogonală, iar celelalte două, mai mici, deasupra pronaosului, dar care s-au dărâmat la cutremurul din anul 1940. Între anii 1954-1958 au avut loc ample lucrări de refacere sub îndrumarea subinginerului Nae Ștefan, după proiectul arhitectului Ioan Paraschivescu, alte lucrări de renovare având loc și în perioada 1984-1985, conform proiectului inginerului Pavelescu. Printre altele, turla bisericii a fost refăcută în totalitate din beton.[4]

Arhitectura sobră, echilibrul proporțiilor, sobrietatea interiorului și simplitatea decorațiilor sunt câteva dintre caracteristicile acestei biserici, care o situează în aria stilistică a neoclasicismului.[4]

Pictura interioară

Pictura Bisericii mari de la Mănăstirea Ghighiu a fost realizată de Gheorghe Tattarescu, considerat cel mai important iconograf român din acea perioadă, împreună cu câțiva dintre elevii săi. Astfel, la 20 martie 1864 a fost încheiat „contractul de zugrăvire a Mănăstirii Ghighiu”, care stipula printre altele: „Se'ndatorează d. Tattarescu a face această lucrare cu tot materialul dumisale, afară de podurile [schelele] trebuincioase care vor fi pe seama noastră...”.[8] Respectarea tradiției ortodoxe era cerută prin următorul paragraf din contractul amintit: „Toate aceste tablouri de pe zidul Bisericii se vor zugrăvi cu ulei și se va păzi în tot stilul Bizantin care este al Bisericii Răsăritului, iar restul pentru tablouri, adică toată arhitectura de sus până jos va fi cu c1eiu. Marmoră și ornamente pe oriunde va cere trebuința ca să poată fi în armonie cu tablourile. Acestea sunt condițiile cu care mă angajez”.[3]

Ca și la alte biserici pictate de Gheorghe Tattarescu, și la Ghighiu se remarcă stilul personal al artistului, influențat atât de iconografia tradițională bizantină cât și de academismul neoclasic italian. Deși în linii mari a respectat canoanele erminiilor ortodoxe (vechile manuale de iconografie), Gheorghe Tattarescu este considerat atât de criticii de artă laici, cât și de iconologi ca fiind un reformator în pictarea bisericilor.[9]

Catapeteasma, sculptată în lemn de tei și poleită cu aur, după obiceiul vremii, datează din același timp cu zugrăvirea interioară a bisericii (1864). Ușile împărătești, stranele arhierești, amvonul și iconostasul au fost lucrate cu multă iscusință artistică, având frumoase motive florale și frunze de stejar, inspirate din natură și din ornamentica populară.[3]

În anii 1956-1957, pictura Bisericii mari a fost restaurată de către pictorul Vasile Rudeanu, iar în perioada octombrie 1989 - mai 1990, pictorii Virginia Vidrea și Zaharia Gheorghe, împreună cu colaboratorii lor, au executat lucrări de consolidare, curățare și refacere a picturii, cu respectarea celei inițiale.[4]

Biserica mică

Biserica mică, având hramul Învierea lui Lazăr

Biserica mică a Mănăstirii Ghighiu (având codul de clasificare PH-II-m-A-16504.01 în Lista monumentelor istorice din România[10]), cu hramulÎnvierea Sfântului Lazăr”, cunoscută și ca „Biserica cimitirului”, a fost ridicată între anii 1832-1833, „cu cheltuiala lui Biv Vel Șătrarul Panaite Mărunțeanu și a soției sale Ecaterina cu fiii săi și cu ajutorul multor iubitori de Hristos, prin osteneală starețului de atunci, Silvestru ieromonahul”. A fost sfințită la 14 octombrie 1833[3], așa cum reiese din pisania păstrată:

Cu ajutorul lui Dumnezeu s-a zidit acest sfânt cimitir al hramului Sfântul și Dreptul Lazăr și a Sf. Spindon și a Sf. Doctori fără de arginți și a Sf. Mc. Haralambie, în zilele blagoceslavului împărat Nicolae Pavlovici cu blagoslovenia Prea Sfințitului Mitropolit Kir Grigore și cu a Prea Sfințitului episcop al Râmnicului Kir Neofit vechil al Sf. Mitropolit, cu îndemnarea și cheltuiala dumnealui Biv Vel Satraru Panaite Mărunțeanu şi a soției dumnealui Ecaterina cu fiii săi şi cu ajutorul a multor iubitori de Hristos, prin osârdia și osteneala Părintelui Stareț Silvestru ieroschimonahul. S-a început din temelie în anul de la Hristos 1832, aprilie 4, s-a săvârșit și s-a sfințit leatul 1833, octombrie 14.[11]

În decursul timpului, biserica mică a Mănăstirii Ghighiu a suferit multe stricăciuni, mai ales în urma bombardamentelor din 1944, când au rămas în picioare doar zidurile de la intrare, pe care este pictat tabloul votiv şi altarul cu catapeteasma. Prin grija PF Patriarh Iustinian, între anii 1954-1958 această biserică a fost restaurată complet şi pictată din nou de către un grup de monahi sub conducerea părintelui Sofian Boghiu. De asemenea, s-au mai făcut aici și alte restaurări, în anii 1963 și 2009-2012.[4]

Această biserică are în prezent pridvor închis, pronaos, naos și altar și o singură turlă pe naos, de formă cilindrică sprijinită pe o bază octogonală. La demisolul bisericii se află gropnița, unde se găsesc osemintele foștilor călugări și mireni din cimitir.[4]

Mănăstirea Ghighiu în prezent

În anul 1952, Mănăstirea Ghighiu a fost transformată în mănăstire de maici de către PF Patriarh Iustinian. Prima stareță a mănăstirii de monahii a fost Tamara Oleinic, aflată în fruntea unei obști formată din șase viețuitoare aduse aici de la Mănăstirea Țigănești, județul Prahova.[3]

Curtea mănăstirii

La 1 aprilie 1955 stareța Tamara Oleinic s-a retras, lăsând păstorirea obștii în seama monahiei Pelaghia Tudor. Aceasta, având o bună pregătire și o educație monahală aleasă, dobândită în cursul anilor de studiu la seminarul monahal de la Mănăstirea Horezu, face ca obștea să crească în perioada 1955-1960, de la 15 la 60 de viețuitoare. Cu ajutorul Patriarhului Iustinian și al Departamentului Cultelor, a început munca de reconstrucție a mănăstirii. Astfe, s-a zidit din nou turla din beton armat, s-a spălat pictura, s-a turnat pardoseală de mozaic. S-au construit din temelie chilii integrate într-o incintă patrulateră în formă de cetate. Tot prin grijă și osteneală stareței Pelaghia Tudor s-au amenajat săli pentru școala monahală, pentru ateliere și pentru un muzeu, s-a înălțat din temelie „cetatea mănăstirească” de la dreapta clopotniței, cu chilii, ateliere, trapeză, stăreție, casă arhierească, arhondaric și chilii pentru duhovnici. În 1956 s-a înființat aici un atelier de țesut covoare, iar între anii 1955-1958 o școală monahală, sub conducerea stareței Pelaghia Tudor, la care au fost înscrise 15 cursante.[3]

La Mănăstirea Ghighiu viețuiesc în prezent 45 de monahii, stareță fiind monahia Epiharia Lungu.[1] Ele împletesc rugăciunea autentică a tradiției ortodoxe cu munca, în spiritul și ritmul noii vieți. Fiecare răspunde mai multor ascultări mănăstirești. Slujbele religioase se țin zilnic după tipicul mănăstiresc, iar credincioșii din orașul Ploiești, dar și din împrejurimi, își găsesc aici mângâiere și împlinire duhovnicească. Mănăstirea păstrează un odor de mare preț: icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul (cunoscută și ca „icoana Maicii Domnului «Siriaca»”), datând din secolul al XVI-lea, care a fost dăruită mănăstirii de episcopul Vasilios Samaha de Serghiopolis, Siria, la 25 februarie 1958. Colecția de artă a mănăstirii, organizată muzeistic din anul 1964 conține un adevărat tezaur de tipărituri, icoane vechi, obiecte de cult și alte valori ale patrimoniului cultural istoric.[3]

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Siriaca”

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Siriaca”

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Ghighiu, cunoscută și cu numele Maica Domnului „Siriaca”, este una dintre cele mai renumite icoane cu Maica Domnului aflate în România. Aceasta icoană, foarte veche și mult iubită de credincioși, în fața căreia s-au petrecut nenumărate minuni, se află în biserica mare a mănăstirii, în partea dreaptă. Icoana este pictată pe lemn de santal și datează din Siria secolului al XVI-lea (de unde și supranumele „Siriaca”), fiind considerată de experți o culme a artei sacre siriene.[12] A fost adusă la Mănăstirea prahoveană Ghighiu în 1958 de PS Episcop Vasilios Samaha de Serghiopolis (Siria) din Patriarhia Antiohiei. Acesta a avut un vis în care Maica Domnului i-a cerut sa îi ducă icoana în România. Icoana a fost adusă din Siria și depusă în Catedrala Patriarhală din București. Ulterior, Biserica Ortodoxă Română a hotărât că locul acestei icoane va fi la Mănăstirea Ghighiu. Sfânta icoană a fost adusă aici pe data de 25 februarie 1958, de o delegație condusă de către PF Teoctist, pe atunci episcop vicar patriarhal. Așezând icoana în biserica mănăstirii, brusc, oaspetele sirian, episcopul Vasilios Samaha, a izbucnit în plâns. El a îngenunchiat în fața icoanei și a început să ceara iertare Maicii Domnului că a luat-o de la locul ei, din cauza necredinței oamenilor care au alungat-o din Siria.[12]

De-a lungul timpului, numeroși credincioși care s-au rugat Maicii Domnului aducând cinstire icoanei de la Ghighiu au mărturisit că au primit ajutor grabnic, vindecări și întărire în credință.[13]

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 15 februarie 2018, înscrierea cinstirii icoanei Maicii Domnului „Siriaca” de la Mănăstirea Ghighiu în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, în aceeași zi cu marea sărbătoare a Izvorului Tămăduirii (în vinerea din Săptămâna Luminată).[14]

Izvorul

Izvorul cu apă tămăduitoare de la Ghighiu

La începutul secolului al XIX-lea, izvorul cu apă tămăduitoare este cel care a făcut să apară Schitul Ghighiu. Legenda spune că un călugăr pe nume Agapie, de la Mănăstirea Cernica, împreună cu patru ucenici ai săi, căutând loc pentru ridicarea unui schit s-au odihnit într-o poiană din Codrii Vlăsiei, la „livada cu meri” și ațipind, au fost treziți de susurul unui izvor. Atunci au înțeles că aici este locul potrivit și s-au hotărât să facă schit, astăzi Mănăstirea Ghighiu.[4]

De la acest izvor mănăstirea și-a luat hramul: „Izvorul Tămăduirii”. Este un izvor cu apă tămăduitoare, dovedită de-a lungul timpului de către mărturiile oamenilor care au băut această apă cu credință și s-au vindecat de diferite boli.[15]

Binefacerile Maicii Domnului se revarsă asupra mănăstirii și a pelerinilor atât prin Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Siriaca”, cât și prin apa tămăduitoare a acestui izvor.[15]

Note

  1. 1,0 1,1 1,2 Repere spirituale:Mănăstirea Ghighiu, comoara ei făcătoare de minuni și izvorul tămăduitor, 10 noiembrie 2023, Radio România - Agenția de presă RADOR, accesat 18 decembrie 2023
  2. Lista Monumentelor Istorice 2015 - Județul Prahova, Ministerul Culturii, pag. 2177, poziția 577
  3. 3,0 3,1 3,2 3,3 3,4 3,5 3,6 3,7 Mănăstirea Ghighiu: Secolele XIX-XX, accesat 14 februarie 2023
  4. 4,00 4,01 4,02 4,03 4,04 4,05 4,06 4,07 4,08 4,09 4,10 Arhiepiscopia Bucureștilor: Mănăstirea Ghighiu, accesat 14 februarie 2023
  5. Ghighiu - susurul credinței, CrestinOrtodox.ro, accesat 17 februarie 2023
  6. 6,0 6,1 Istoric Mănăstirea Ghighiu, accesat 1 martie 2023
  7. Lista Monumentelor Istorice 2015 - Județul Prahova, Ministerul Culturii, pag. 2177, poziția 578
  8. Mănăstirea Ghighiu, Biserici.org, accesat 17 martie 2023
  9. Jacques Wertheimer-Ghika, Gheorghe M. Tattarescu - Un pictor român și veacul său, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, p. 120
  10. Lista Monumentelor Istorice 2015 - Județul Prahova, Ministerul Culturii, pag. 2177, poziția 579
  11. C. Trestioreanu, Gh. Marinică, Bisericile din Ploiești, editura Mileniul III, 2003
  12. 12,0 12,1 Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Ghighiu - Siriaca, accesat 1 aprilie 2023
  13. Sorin Ionițe, Chipul mult iubit: Icoane ale Maicii Domnului din Capitală și împrejurimi, 14 august 2021, Basilica.ro, accesat 1 aprilie 2023
  14. Izvorul Tămăduirii; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului Siriaca de la Mănăstirea Ghighiu, 29 aprilie 2022, Basilica.ro, accesat 29 martie 2023
  15. 15,0 15,1 Mănăstirea Ghighiu: Izvorul, accesat 1 aprilie 2023