Dionisie Romano

Dionisie Romano, episcopul Buzăului

La 19 iunie 1859, guvernul lui Al. I. Cuza a numit ca locțiitor de episcop la Buzău pe arhimandritul Dionisie Romano (n. 29 iulie 1806 – d. 18 ianuarie 1873), în locul lui Filotei, care nu mai putea să mai conducă eparhia, fiind bolnav.

Dionisie Romano, călugărit de tânăr, a avut o carieră bogată în slujba propășirii culturii neamului românesc. El a construit primul cămin din Țara Românească, a fost „profesor național” la Buzău, director al tipografiei eparhiale, profesor și director al Seminarului din București, și este considerat „părintele ziaristicei bisericești române”.

El a supravegheat tipărirea Evangheliei și Apostolului pentru prima dată cu litere latine (1869), a amenajat primul parc public al orașului Buzău, și a ajutat numeroase mănăstiri, inclusiv schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte. Societatea Academică Română l-a ales pe episcopul Dionisie ca primul ei membru onorar, în 1868.

„Prin toate acțiunile sale de ridicare a poporului prin școală, prin cele aproape 50 de lucrări tipărite și primele foi bisericești la noi, prin acțiunile de reorganizare a monahismului, prin sprijinirea revoluției din 1848, a Unirii Principatelor și a marilor reforme ale lui Cuza, episcopul Dionisie Romano ne apare ca un om cu idei înaintate, progresiste, care-l așează printre marii vlădici ai Bisericii noastre. Născut în Săliștea Sibiului, călugărit la Neamț, învățător la Buzău, apoi profesor la București, egumen la Sadova și apoi la Neamț, locțiitor de episcop la Huși, apoi episcop eparhiot la Buzău, Dionisie Romano a slujit Biserica din toată România de azi, fiind astfel unul din pionierii unității naționale și bisericești a românilor.”

(Pr. Mircea Păcurariu)

Înainte de arhierie

Tinerețea

Născut în Săliștea Sibiului (1806), Dumitru Roman a fost călugărit de tânăr, la mănăstirea Neamț, sub numele Dionisie, fiind hirotonit apoi ierodiacon.

Dornic de învățătură, tânărul ierodiacon a plecat la București, unde a fost nevoit să lucreze în tipografia „privilegiată” de la Cișmeaua Mavrogheni a lui Clinceanu și Topliceanu, iar în timpul liber audia cursurile de la „Sfântul Sava”, precum și cursurile pentru pregătirea primilor învățători români, tot acolo.

Profesor național

În martie 1832, a fost numit „profesor național” la Buzău, unde a lucrat timp de 11 ani. Cu ajutorul luminatului episcop Chesarie, a izbutit să ridice aici două clădiri pentru școală, iar pentru învățătorii din satele județului, care veneau în timpul verii la Buzău, în vederea perfecționării lor profesionale, a construit un cămin, primul de acest gen în Țara Românească.

S-a dovedit un pedagog cu vederi largi, folosind metode de educație și instrucție înaintate (a înființat o bibliotecă școlară, a introdus carnetul de corespondență cu părinții, a înlăturat bătaia, etc.). A tipărit și câteva manuale didactice: Abecedar românesc spre întrebuințarea tinerilor începători, Abecedar religios, Biblioteca tinerilor începători (partea întâi era un manual de citire cu noțiuni sumare de religie și geografie, iar partea a doua aritmetica etc.), aproape toate ajunse la mai multe ediții.

Între anii 1838—1843, a condus și școlile sătești din județul Buzău, în calitate de „revizor școlar”. Paralel cu slujba de învățător, ierodiaconul Dionisie a fost un timp director al tipografiei eparhiale și profesor la școala de gramatici de pe lângă Episcopie. Împreună cu Gavriil Munteanu, un alt transilvănean, profesor la Seminarul din Buzău, au scos prima foaie bisericească românească, cu titlul Vestitorul bisericesc, gazetă religioasă și morală (1839—1840).

Între anii 1843—1848 a funcționat ca profesor și director al Seminarului din București.

Revoluția din 1848

În 1848, arhimandritul Dionisie a luat parte cu toată convingerea la mișcarea revoluționară din Țara Românească. A tradus și tipărit Cuvintele unui credincios de F. R. Lamennais (1782—1854), a participat activ la mișcările de stradă din București.

După înăbușirea revoluției, a fost închis la Văcărești, apoi a fost exilat în Transilvania, în 1851 a fost numit egumen la mănăstirea Sadova, ctitoria lui Matei Basarab, căreia i-a făcut reparații, deschizând acolo și o școală pentru călugări și copiii din împrejurimi.

Ziaristică

Între anii 1850—1853, a tipărit la București o nouă foaie bisericească, Eho eclesiastic, dar nefiind sprijinit de autoritatea bisericească și cu atât mai puțin de restul clerului, foaia și-a încetat apariția. Încercările sale de a edita primele foi bisericești românești îl îndreptățesc — cu toate înfrângerile suferite — să fie socotit „părintele ziaristicei noastre bisericești”.

Foaia Eho eclesiastic avea și un supliment, așa-numita „Bibliotecă religios-morală”. În această „Bibliotecă” au apărut mai multe broșuri, prelucrate sau traduse de el: Geniul creștinismului de Chateaubriand, Meditațiile și Confesiunile Fericitului Augustin, cărți de rugăciune, cărți cu un conținut moralizator. Pentru trebuințele elevilor seminariști a prelucrat mai multe manuale didactice: Prescurtare de ermineutică sacră (1851), Prescurtare de geografie sfîntă și veche (1851), Principii de retorică și elocvența amvonului, 2 vol. (Iași, 1859), Adunare de cuvinte sărbătorești, funebre și la alte ocazii, pentru seminariști (Iași, 1859, cuvântări rostite de el sau de alții) etc.

Stareț la Neamț

În timpul ocupației rusești (1853-1854), a trebuit să plece la mănăstirea Neamț. Apreciat de domnitorul Grigorie Alexandru Ghica (1849-53 și 1854-1856), a fost numit locțiitor de stareț al acestei mănăstiri, în mai 1855, apoi stareț pe viață, împotriva voinței mitropolitului Sofronie.

Aici și-a făcut un plan îndrăzneț de înființare a mai multor școli (școală primară, gimnaziu, seminar, facultate de teologie), toate cu câte 4 ani de studii, deci un ciclu școlar de 16 ani. A și izbutit să înființeze o școală primară cu internat pentru 50 de copii, întreținută de mănăstire și un gimnaziu în Târgu Neamț, iar în incinta mănăstirii a înființat un seminar, cu trei profesori.

Pe lângă acestea, s-a îngrijit de refacerea tipografiei mănăstirii, aducând mașini și litere de la Praga, a organizat biblioteca, amenajând și o sală de lectură, a adus un profesor de agronomie, care să îndrume călugării în lucrarea pământului, voind să pună bazele unei ferme model.

N-au fost neglijate nici problemele gospodărești propriu-zise: a reorganizat spitalul mănăstirii, a început construirea unei fabrici de postav, a construit noi chilii și un arhondaric, a plătit datoriile enorme ale mănăstirii.

Această prodigioasă activitate, desfășurată în mai puțin de doi ani și pentru care a primit mulțumiri în public din partea domnitorului, n-a putut dura mult timp. Îndată ce Grigorie Alexandru Ghica a pierdut scaunul domnesc, mitropolitul Sofronie a convocat un sobor de judecată, care, sub presiunea sa, a înlăturat pe arhimandritul Dionisie din stăreția mănăstirii Neamț.

Curând după aceasta, caimacamul Teodor Balș, la rugămintea noului stareț Gherasim, a dispus să se desființeze internatul și gimnaziul din Târgu Neamț, lăsând numai școala primară. În mănăstire urma să rămână un seminar cu 8 clase, dar până la urmă călugării au izbutit să-l reducă la 4 clase, pus sub controlul starețului. Nu peste mult timp și-a încetat existența.

Locțiitor de episcop de Buzău

Introducere

Descurajat de insuccesul strădaniilor sale, arhimandritul Dionisie și-a găsit adăpost la Iași, unde l-au găsit frământările legate de Unirea Principatelor, fiind un adept convins al ei. În iunie 1859, a fost numit locțiitor de episcop la Buzău, hirotonit abia la 3 februarie 1862 în Iași, de locțiitorul de mitropolit Chesarie Răsmeriță Sinadon.

A cârmuit eparhia până în 1864, când a trecut pentru câteva luni la Huși, tot ca locțiitor, iar la 26 mai 1865 a fost numit episcop eparhiot la Buzău. Realizările sale de la Buzău sunt tot așa de însemnate ca și ale marelui său înaintaș Chesarie.

Reforme școlare

Ca om de școală, Dionisie Romano nu mai putea admite existența școlii de grămătici de la Episcopia Buzăului. De aceea, o primă măsură luată după numirea sa ca locțiitor de episcop a fost desființarea acestei școli. În tot cursul păstoririi sale, s-a interesat în chip special de bunul mers al seminarului. Astfel, a cerut să nu mai fie primiți elevi căsătoriți, a introdus studiul facultativ al limbii franceze și studiul obligatoriu al muzicii vocale.

Episcopul Dionisie și-a îndreptat atenția și spre alte laturi ale activității bisericești. Astfel, încă din 1859, a înființat școli monahale, la schitul Nifon, pentru călugări și la schiturile Cotești și Rătești, pentru călugărițe, îndemnând pe călugări să se ocupe și cu învățătura. Convins că monahismul poate fi folositor societății, episcopul Dionisie a înființat prin mănăstiri felurite ateliere. A îndrumat, de asemenea, clerul de mir la o viață aleasă, vrednică de un slujitor al altarului.

Activitate tipografică

În anul 1860 a reorganizat și a repus în funcțiune tipografia eparhială. De sub teascurile ei au ieșit apoi mai multe cărți de slujbă — sau de învățătură (Prohodulul, Panihida, Acatistierul, Psaltirea, Evanghelia, Apostolul ș.a.). De notat că Evanghelia și Apostolul (1869) au fost tipărite pentru prima dată „cu litere strămoșești”, adică latine, dovedindu-se și aici ca om cu vederi progresiste. Aceste două tipărituri urmau să fie trimise și la românii din Macedonia. Tipografia din Buzău — învechită și greu de întreținut — și-a încetat definitiv activitatea în 1873.

Activități gospodărești

Ca episcop, s-a impus printr-o serie de realizări gospodărești.

Astfel, a restaurat paraclisul Episcopiei, din banii săi. A ridicat o clopotniță la mănăstirea Rătești, o școală la schitul Nifon. La inițiativa și cu sprijinul lui, au fost captate izvoarele de apă minerală de la schitul Nifon, amenajând băi sulfuroase, care erau folosite gratuit.

Pentru înfrumusețarea Buzăului, a amenajat — din banii săi — primul parc public al orașului. De asemenea, a făcut o frumoasă alee între oraș și Episcopie. A oferit ajutoare în bani multor mănăstiri și așezăminte de cultură (biserica Cetățuia, mănăstirile Ciolanu, Găvanu, Poiana Mărului, schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul din Muntele Athos, fondul pentru ridicarea unei catedrale ortodoxe în Sibiu, școala românească din Făgăraș, școlile românești din Macedonia). A ajutat, de asemenea, mulți tineri la învățătură și a dăruit numeroase cărți mai multor școli, pentru a fi împărțite ca premii elevilor merituoși.

Activități patriotice

Episcopul Dionisie și-a arătat calitățile de bun patriot nu numai prin ridicarea poporului prin școală, prin sprijinirea Unirii și a reformelor lui Alexandru Cuza (inclusiv secularizarea), ci și printr-o însemnată donație a sa în cărți, noii Biblioteci a Academiei Române.

Încă în prima ședință de lucru a Societății Academice Române din 18 august 1867, a luat cuvântul și episcopul Dionisie. După ce a făcut un entuziast elogiu limbii românești, a adus la cunoștința membrilor Societății că donează toate cărțile vechi românești din biblioteca marelui bibliofil Constantin Cornescu Olteniceanu, cumpărată de el, cu bani împrumutați de la episcopul Filotei. În total erau 80 de titluri de cărți, din secolele XVI—XVIII, care au reprezentat primul fond al Bibliotecii Academiei și începutul acțiunii de strângere și conservare a vechilor tipărituri românești. În urma acestui generos act de danie, Societatea Academică Română l-a ales pe episcopul Dionisie ca primul ei membru onorar, în 1868.

Biblioteca personală

După moartea episcopului Dionisie, întreaga sa bibliotecă a intrat în patrimoniul Academiei Române: peste 150 de manuscrise (românești, grecești, slave, turcești, arabe), unele de o deosebită importanță pentru studiul istoriei naționale (de pildă manuscrisul Didahiilor lui Antim Ivireanul) și aproximativ 7000 de cărți, tipărite în diferite limbi și epoci. Printre acestea se găseau numeroase cărți rare, de mare valoare documentară și bibliografică: ediții din clasici, din scriitori moderni (de exemplu, Voltaire în 100 de volume), dicționare, cărți în numeroase limbi (orientale, clasice și noi), cărți de istorie, filologie, teologie, știință etc.

Cărțile și manuscrisele sale servesc până azi ca material documentar în diverse domenii de cercetare: istorie, filologie, folclor, literatură română veche. Unele manuscrise au servit la editarea de texte din operele scriitorilor români vechi.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.