Țările române și Muntele Athos

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.

Relațiile dintre țările române și muntele Athos au fost dintotdeauna strânse, episcopul rus Porfirie Uspenski, în cartea sa „Istoria Athosului” (Moscova, 1845), mărturisind că „niciun popor ortodox n-a făcut atât de bine pentru Athos cât au făcut românii.”

Nenumărate documente grecești, slave, apusene, și românești, înscrisuri de pe zidurile sfintelor lăcașuri, însemnări pe manuscrise și cărți vechi dovedesc cu prisosință că toate cele 20 de mănăstiri, ca și unele schituri în ființă azi la Sfântul Munte Athos s-au bucurat de ajutorul permanent al domnilor țărilor române sau al unor credincioși români.

Despre Muntele Athos

Cunoscut încă din secolele VIII-IX ca loc de viețuire pentru numeroși sihaștri, Muntele Athos, din Peninsula Calcidică, din Grecia de azi, a devenit cel mai de seamă centru de viață monahală ortodoxă după anul 963, când fostul ofițer și demnitar bizantin Atanasie a întemeiat aici Lavra cea Mare. În anul 1046, era pomenit în documente sub numele de „Sfântul Munte”, având pe atunci 180 de lăcașuri de închinare, cu 2.000 de călugări. În 1213 erau vreo 300 de lăcașuri și 3.000 de călugări. Astfel, Muntele Athos a devenit cel mai însemnat centru de viață culturală-artistică și duhovnicească din întreg Răsăritul ortodox. În secolul al XIV-lea, a trăit aici Sfântul Grigorie Palama († 1360), inițiatorul unui nou chip de trăire duhovnicească, cunoscut sub numele de isihasm, numeroși teologi și călugări cu viață îmbunătățită, dintre care mulți au fost ridicați în diferite scaune mitropolitane și chiar în cel de patriarh ecumenic.

Românii în perioada înființării mănăstirilor

Izvoarele istorice arată că românii aveau deja legături cu Muntele Athos când erau înființăte primelor mănăstiri de aici. În câteva rânduri, împărații bizantini au fost nevoiți să oprească intrarea păstorilor vlahi (desigur sud-dunăreni) cu turmele lor la Athos, iar împăratul Constantin IX Monomahul (1042-1055) a dat dispoziții să fie izgoniți din Sfântul Munte, unde îndrăzniseră să-și aducă și familiile. Actele mănăstirii Zografu aminteau, în 1142, nume ca Ioan Vlahul, Ștefan Mavrovlahul și Evdochie Vlahoiani.

O istorie a mănăstirii Esfigmenu arăta că între primii ei sihaștri erau greci, sârbi, ruși, dar și vlahi.

Ajutoarele românilor

Cu sprijin românesc s-au zidit din temelie ori s-au refăcut numeroase biserici, au fost zugrăvite biserici, paraclise și trapeze, s-au ridicat ziduri de apărare, turnuri de veghe și fântâni. La acestea se adaugă numeroase danii în bani, manuscrise și cărți de slujbă, odăjdii, icoane ferecate în aur și argint, epitafe și uși, cusute în fir de aur și împodobite cu pietre scumpe sau cu mărgăritare și multe altele, care alcătuiesc până azi patrimoniul artistic al acestor așezăminte spirituale.

La toate acestea se adaugă numeroase moșii, păduri, vii, bazine cu pește, ocne de sare, mori, prăvălii, venituri la vamă etc., hărăzite de domnii români, mai cu seamă din secolul al XVI-lea, de când au început așa-numitele închinări de mănăstiri și schituri românești către mănăstirile din Muntele Athos. De altfel, după căderea sub turci a țaratelor de Târnovo (1393) și Vidin (1396), apoi după căderea imperiului bizantin (1453) și a despotatului sârbesc (1459), țările române au rămas singurele ocrotitoare ale așezămintelor bisericești din întreg Răsăritul ortodox, aflate sub stăpânire otomană, îndeosebi a mănăstirilor atonite.

Fără îndoială că daniile românești la Athos au fost mult mai numeroase decât cele consemnate în hrisoavele ajunse până la noi. Trebuie să reținem însă că nu numai Athosul a beneficiat de dărnicia românească, ci și cultura și arta noastră bisericească au fost influențate de spiritualitatea athonită. De acolo se aduceau la noi manuscrise, veneau meșteri de icoane și zugravi, acolo viețuiau călugări români, care apoi, întorcându-se în Țara Românească și Moldova, făceau cunoscute și la noi rânduielile vieții călugărești athonite și învățătura, isihastă a Sfântului Grigorie Palama.

Secolele XIV-XV

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, izvoarele vremii cuprind știri mai amănunțite despre petrecerea unor monahi români la Athos, dar mai ales despre contribuția românilor și a Bisericii lor la susținerea mănăstirilor de aici.

Știrile privitoare la ajutoarele moldovenești către Athos sunt ceva mai târzii față de cele din Țara Românească. Aceasta nu înseamnă că daniile moldovenești au început numai de la mijlocul secolului al XV-lea. Este de neconceput ca Alexandru cel Bun să nu fi făcut nicio danie la Athos.

Mănăstirea Cutlumuș

Legăturile noastre mai strânse cu Athosul au început în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, sub domnitorul Nicolae Alexandru Basarab și mai ales sub fiul său Vladislav I sau Vlaicu Vodă. Cu ajutorul lor material, egumenul Hariton, mai târziu protos al Muntelui Athos și mitropolit al Ungrovlahiei, a refăcut din temelie mănăstirea Cutlumuș.

Într-un hrisov din septembrie 1369, se relata cum Hariton a venit la Vlaicu Vodă, rugându-l să termine lucrările de construcție începute de tatăl său, mai precis să ridice o mănăstire cu ziduri înconjurătoare, biserică, trapeză, chilii, să-i dăruiască moșii și toate cele trebuitoare. Domnul român i-a îndeplinit rugămintea, angajându-se să suporte toate cheltuielile, iar Hariton să supravegheze lucrările de construcție și, astfel, să fie socotiți amândoi ctitori.

La 11 august 1372, patriarhul și sinodul său au ales pe Hariton ca mitropolit al Ungrovlahiei. În 1376 a fost ales și în demnitatea de „protos” al Muntelui Athos. El a purtat o deosebită grijă Cutlumusului și în noua slujire arhierească, lucru ce-l arată și în testamentul său.

Mănăstirea Cutlumuș a primit și alte danii românești, încât în unele acte era numită „marea lavră a Tării Românești”. Numărul monahilor români a început să se înmulțească. De pildă, prin 1375 era catigumen al mănăstirii (deci, „un locțiitor de egumen”) ieromonahul muntean Melchisedec, fostul protopop Mihail, călugărit acolo cu câțiva ani mai înainte (cu fratele său, ieromonahul Iacob, și alții).

Anumite danii i-au făcut Mircea cel Bătrân și unii din sfetnicii săi (după acte mai târzii, chiar ar fi refăcut-o). În 1398 unul din boierii săi, Aldea, dăruia satul Cireașovul, pe Olt, chiliei Sfântului Nicolae, aparținătoare de Cutlumuș. În 1475 sau 1476 Laiotă Basarab întărea Cutlumușului mai multe sate și bălți cu pește, cu scutirea lor de impozite. Aceleași danii au fost confirmate apoi printr-un hrisov de la Vlad Călugărul, din 1488-1489, cu scutirea de orice impozite către domnie.

La 29 ianuarie 1.500 Radu cel Mare dăruia Cutlumușului satul Dănești și dijma de la Uibărești. În 1.500 același domn îi făcea o danie anuală de 2.000 de aspri, în 1502 a început refacerea chiliilor și a celorlalte clădiri mănăstirești și zidirea unui turn, lucrările fiind terminate abia în 1508, după cum arată o inscripție slavonă de acolo.

Mănăstirea Marea Lavră

În afară de Cutlumus, au mai fost și alte mănăstiri athonite ajutate de domnii munteni în cursul secolului al XV-lea. De pildă, la mănăstirea Marea Lavră se păstrează o icoană a Sfântului Atanasie Athonitul, dăruită de Vladislav I și soția sa Ana.

Mănăstirea Filoteu

Vlad Țepeș a dăruit mănăstirii Filoteu, în 1457, o danie anuală de 4.000 de aspri (la care se adăugau alți 300 pentru cheltuiala celor care vor veni să-i ridice). Dania a fost întărită de Vlad Călugărul.

Mănăstirea Pantelimon

Tot acest domn a făcut o danie anuală de 6.000 de aspri mănăstirii Sfântul Pantelimon sau Rusicon, la 12 iunie 1487. În 1495 sau 1496, fiul său, Radu cel Mare, i-a hotărât 3.000 de aspri pe an și 400 de aspri de cheltuială, iar în 1502 a ridicat dania la 4.000 de aspri pe an și 500 de aspri pentru cheltuieli de drum.

Mănăstirea Hilandar

Marea lavră sârbească Hilandar s-a bucurat de atenția aceluiași Vlad Călugărul care, în noiembrie 1492, i-a făcut o danie anuală de 5.000 de aspri (la care se adăugau 500 de aspri cheltuieli de drum). Acest ajutor a fost apoi recunoscut, în câteva rânduri, de fiul său, Radu cel Mare.

Mănăstirea Dochiaru

Tot Vlad Călugărul hărăzea mănăstirii Dohiariu, la 24 martie 1490, un ajutor de 3.000 de aspri pe an, danie întărită de fiul său, Radu cel Mare, la 20 martie 1497, adăugând 400 de aspri pentru acoperirea cheltuielilor de drum ale celor care veneau să ridice banii.

Mănăstirea Sfântul Pavel

Vlad Călugărul făcea o danie anuală de 5.000 de aspri mănăstirii Sfântul Pavel (aceasta ajutată și de boierii Craiovești, în 1501, cu o danie anuală de 20.00 de aspri).

Mănăstirea Pantocrator

În 1492, Vlad Călugărul miluia schitul Sfântul Ilie din mănăstirea Pantocrator, la rugămintea fostului protos Cosma, cu 1.000 de aspri anual și 100 de aspri pentru cei ce vor ridica dania (la cererea aceluiași Cosma, Radu cel Mare a ridicat dania la 2000 de aspri, iar fratele său, Vlad cel Tânăr sau Vlăduț, la 5.000).

Vlad Călugărul și fiul său, Radu cel Mare, se numără printre cei mai de seamă ctitori și binefăcători ai Athosului.

Mănăstirea Zografu

Cele mai multe ajutoare moldovenești din secolul al XV-lea se pare că s-au îndreptat spre mănăstirea Zografu.

În 1442, Ilias, fiul lui Alexandru cel Bun, dă unui egumen de la Zografu privilegiul de a veni în fiecare an după un ajutor bănesc. Această mănăstire s-a bucurat de deosebită solicitudine din partea lui Ștefan cel Mare. Astfel, la 10 mai 1466, i-a hărăzit un ajutor anual de 100 de galbeni, din care s-a renovat întreaga mănăstire și s-a început construcția unei bolnițe. Pentru aceasta din urmă, a stabilit, în 1471, o nouă danie, de 500 de aspri pentru bolniță. În 1475, a ridicat aici un turn pentru coră

O inscripție la intrare, care pomenea numele său, reconstruit în 1517 de Bogdan III. În 1493 a refăcut trapeza mănăstirii, iar spre sfârșitul domniei, prin 1501-1502, întreaga mănăstire și a zugrăvit biserica mare. I-a dăruit și câteva manuscrise: un Apostol, în 1463 (azi în Biblioteca Muzeului Istoric din Moscova), un Tetraevanghel copiat de monahul Filip în 1502 (azi în Biblioteca Națională din Viena), apoi o icoană a Sfântului Gheorghe, în urma luptei de la Războieni, și două steaguri, înfățișând pe Sf. Gheorghe.

Daniile lui Ștefan Vodă către această mănăstire au fost atât de însemnate, încât monahii de aici îl socoteau drept ctitorul ei. El însuși pomenea, în unul din actele sale de danie, de „bolnița din sfînta noastră mănăstire Zograf, pe care, cu voia lui Dumnezeu, noi înșine am întărit-o”.

În Țara Românească, la 9 februarie 1433, Alexandru Vodă Aldea dăruia mănăstirii Zografu un ajutor anual de 3000 de aspri, la rugămintea egumenului Moise, venit atunci la Târgovişte.

Mănăstirea Vatoped

La mănăstirea Vatopedi (Vatoped), în urma stăruințelor egumenului Chiril, Ștefan cel Mare a ridicat o „arsanauă” (mic șantier) pentru corăbii. Se mai păstrează o inscripție care-i amintește numele, precum și chipul său și stema Moldovei (1496). La mănăstirea Sfântul Pavel a dat ajutoare pentru construirea unui apeduct, prin 1500, „pentru odihna mănăstirii și pentru veșnica noastră pomenire”, cum spunea pisania, iar în 1501 a construit un baptisteriu.

Mănăstirea Grigoriu

La mănăstirea Grigoriu se păstrează o icoană a Maicii Domnului, dăruită de Maria de Mangup, soția lui Ștefan cel Mare, în jurul anului 1500. Însuși marele domn a reînnoit mănăstirea „din temelli”.

La baza turnului zidit de el, se găsea o inscripție slavonă cu următorul cuprins: „Binecredinciosul domn Io Ștefan Voievod am făcut aceasta, 1502”. Totodată i-a dăruit 24.000 de aspri, din care s-a cumpărat în Karies (sediul protosului Sfântului Munte) vechea chilie Sfântul Trifon, pentru a fi locuită de 4-5 călugări ai mănăstirii. Fiul său Bogdan a zidit, pe lângă această chilie, o biserică.

A se vedea și

• Hariton al Ungrovlahiei
• Începuturile monahismului românesc

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9