Epistola Sf. Apostol Iacov

Epistola sfântului apostol Iacov este una din cele şapte epistole soborniceşti ale Noului Testament. Denumirea de soborniceşti este justificată prin faptul că, spre deosebire de epistolele apostolului Pavel care vizau comunităţi locale, ele sunt adresate unor pături mult mai largi de cititori, în ultimă instanţă întregii creştinătăţi.

Autorul

Epistola sfântului apostol Iacov îl are ca autor pe Iacob cel Mic, vărul lui Isus. Apostolul Ioan relatează că lângă crucea lui Iisus, înainte de a muri,,, stăteau mama Sa, sora mamei sale, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena” ( Ioan 19.25). Marcu relatează că în clipa morţii lui Isus,,erau şi,, femei care priveau de departe între care şi Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob cel Mic şi al lui Iosif şi Salomeea” (Mc 15.40). Pe de altă parte, istoricul iudeo-creştin Hegesip (180 d.Hr), fost episcop în Ţara Sfântă, consemnează tradiţia potrivit căreia Cleopa era fratele dreptului Iosif, logodnicul Mariei. Informaţia lui Hegesip a fost preluată de Eusebiu de Cezareea în a sa ,,Istorie bisericească”. Aşadar Maria lui Cleopa era cumnata Maicii Domnului iar Iacob cel Mic vărul lui Iisus. El nu este apostolul Iacob, fiu al lui Zevedeu şi frate al Evanghelistului Ioan şi nici apostolul Iacob al lui Alfeu.

Despre Iacob ştim că Domnul I s-a arătat după Înviere (1.Co 15.7) iar din relatările lui Eusebiu de Cezareea cunoaştem că el a fost primul episcop al Ierusalimului (şi singurul care a îndeplinit acesta funcţie). Împreună cu Sfânta Fecioară şi cu ceilalţi apostoli aşteaptă pogorârea Sfântului Duh, primeşte înştiinţarea lui Petru că acesta fusese eliberat din închisoare (Fapte 12.17), este vizitat de Pavel imediat după convertire (Gal1.19) şi încă o dată când acesta vine pentru ultima oară la Ierusalim. (Fapte21.18) El ia cuvântul şi prezidează Sinodul din Ierusalim (Fapte 15.13).

Pavel îl numeşte ,,stâlp al Bisericii” (Ga 2.9), alături de Chefa (Petru) şi Ioan.

De la Iosif Flaviu ştim că în anul 62 a fost condamnat la moarte prin lapidare de către arhiereul iudeu Annanas; constatând că nu murise sub ploaia de pietre, unul din executori i-a spart capul cu un ciomag. Sinedriul, folosind prilejul că procuratorul Porcius Festus murise, iar succesorul său, Albinus, nu sosise la post, l-a omorât fără aprobarea legală a procuratorului. (Studiul). Biserica Ortodoxă îl cinsteşte pe Iacob la 24 octombrie.

Data

Epistola a fost creată între anii 57 şi 62 la Ierusalim,(Anania) fiind scrisă într-o limbă greacă curată şi corectă. (Studiul)

Pofte, ispite şi răbdarea

Ispita, care îşi are cauza în propria poftă a omului (1.13-14) şi nicidecum în Dumnezeu, este o încercare (1.2), o probă, un examen pe care poţi să-l treci sau nu. Ispita, ca încercare a credinţei, naşte (lucrează) răbdare (1.3) dacă i se rezistă, iar omul devine încercat, adică cel care a răbdat ispita (1.12), care-şi ia răbdarea că armă, ca plugarul până la venirea ploii (5.7-8); după ce a fost găsit bun el va primi cununa vieţii de la Dumnezeu, făgăduită celor ce-L iubesc (1.12). Dacă însă omul se lasă atras şi momit de pofta sa şi cedează atunci aceasta, zămislind, naşte păcat; iar păcatul odată săvârşit, odrăsleşte moarte (1.14-15).

Răbdarea este o armă necesară, iar pildele de îndelungă răbdare le găsim la proorocii care au vorbit în numele Domnului şi la Iov, care a fost răsplătit la sfârşit, având parte de mila şi îndurarea lui Dumnezeu. (5.7-11); cei ce au răbdat sunt binecuvântaţi de Dumnezeu (5.11).

Poftele care se războiesc în mădulare duc la certuri, pizmă, lupte şi ucideri. Şi aceasta se întâmplă fie pentru că nu sunt cerute acele lucruri de la Dumnezeu, ori cererile sunt făcute nesăbuit, cu gândul de a fi risipite pentru propriile pasiuni păcătoase şi de aceea ele nu sunt ascultate şi îndeplinite de Dumnezeu. (4.1-3)

Credinţa fără fapte e zadarnică şi moartă

Credinţa fără fapte e zadarnică (2.20), e moartă (2.17, 26) aşa cum trupul fără duh e mort (2.26). A avea o credinţă stearpă nu este de nici un folos, nu poate asigura mântuirea (2.14), căci este ca şi cum o frate sau o soră ar fi goi şi lipsiţi de hrană zilnică şi le-ai zice ,,Încălziţi-vă şi saturaţi-vă, dar fără să le dai cele trebuincioase trupului”. Cineva crede în Dumnezeu Unul dar şi demonii cred asta… şi se înfioară (2.19). Credinţa trebuie să lucreze împreună cu faptele, prin fapte credinţa poate ajunge desăvârşită (2.22). Omul este socotit neprihănit prin fapte, nu numai prin credinţă (2.24). Rahab, desfrânata a fost socotită neprihănită prin fapte când a primit iscoadele trimise de Iosua la Ierihon şi i-a scos afară pe altă cale (2.25, Ios2.1)

Ascultarea şi împlinirea Cuvântului Domnului

Omul trebuie să fie un împlinitor al Cuvântului. Simplă ascultare a Cuvântului este doar o amăgire a sinelui. Dacă cineva este ascultător al Cuvântului fără a-i fi şi împlinitor, el seamănă cu omul care-şi priveşte în oglindă faţa sa firească iar apoi îndată uită cum era. Cel care se uită cu luare-aminte într-o lege desăvârşită, aceea a libertăţii, şi stăruie în ea în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, acela va fi binecuvântat în lucrarea lui (1.22-25)

Împotriva părtinirii

Credinciosul adevărat nu trebuie să cate cu părtinire la faţa omului. Cine va face deosebire în gând între un om bogat cu inel de aur şi haină strălucitoare şi omul sărac cu haina murdară şi pe primul îl va trata cu respect şi consideraţie, iar pe celălalt cu dispreţ, va păcătui, se va face călcător de lege şi se va face pe sine judecător cu gânduri viclene. Nu Dumnezeu însuşi i-a ales pe cei săraci în ochii lumii pentru ca să fie făcuţi bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei făgăduite celor care-L iubesc? Cei părtinitori îi necinstesc pe cei săraci, uitând că bogaţii sunt aceia care îi asupresc, îi târăsc pe la judecaţi şi batjocoresc numele de creştin al celor credincioşi (2.1-7)

Credinţa statornică în cererea de daruri

Dacă cuiva îi lipseşte înţelepciunea el trebuie s-o ceară de la Dumnezeu şi îi va fi dată cu condiţia ca cererea să se facă cu credinţă, fără vreo îndoială. Omul cu îndoială în suflet se aseamănă valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo; el nu trebuie să se aştepte să primească ceva de la Domnul căci este un om nehotărât şi nestatornic. (1.5-8). Omul credincios ştie că orice dar bun şi orice dar desăvârşit sunt de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor. (1.17)

Împotriva bogaţilor

Bogatul trebuie să se laude cu smerirea lui căci el va trece ca floarea ierbii. Soarele cu căldura lui arzătoare usucă iarba: floarea ei cade jos şi frumuseţea înfăţişării ei piere. Tot aşa se va veşteji şi bogatul în umbletele lui dacă nu va rămâne smerit. (1.10-11)

Apostolul Iacob le spune bogaţilor să plângă şi să se tânguiască din pricina nenorocirilor care vor veni peste ei. Bogăţia lor a putrezit, hainele lui sunt mâncate de molii, aurul şi argintul au ruginit iar rugina lor va sta mărturie împotriva lor şi le va mânca carnea precum focul pentru că au strâns comori în zilele din urmă. (5.2-3)

Plata lucrătorilor care au secerat câmpiile şi pe care unii bogaţi le-au oprit-o prin înşelăciune strigă iar strigătele acestor secerători au ajuns la urechile Domnului oştirilor.(5-4)

Apostolul Iacob tună împotriva acelor bogaţi care au trăit în plăceri şi desfătări, săturându-şi inimile chiar într-o zi de măcel. Ei au osândit şi au omorât pe cel neprihănit care nu li se împotrivea. (5.5-6)

Limba, rău etern şi fără odihnă

Limba este un mic mădular (precum cârma de la corabie sau frâul la cal) dar cu mari lucruri se făleşte. ,,Puţin foc, şi câtă pădure aprinde!. Ea este foc, lume a fărădelegii, mădular care spurcă trupul întreg şi pune foc întregului curs al vieţii, ea însăşi fiind aprinsă de gheenă. Micul mădular nu poate fi domolit de oameni în veci. Limba este rău fără odihnă, fiind plină cu venin aducător de moarte. Ea este instrumentul paradoxal al binecuvântării şi blestemului. Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru şi tot cu ea blestemăm pe oamenii care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies şi binecuvântarea şi blestemul, fapt anormal ca şi acela că din aceeaşi vână a izvorului să iasă şi apă dulce şi apă amară. (3.1-11) Apostolul Iacob mai arată că omul trebuie să fie grabnic să asculte dar zăbavnic să vorbească şi zăbavnic la mânie (1.19). El avertizează că zadarnică este cucernicia acelui care nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima (1.27) (spunând minciuni, ceea ce inima sa nu crede şi ştie că nu e adevărat)

Înţelepciunea dumnezeiască şi înţelepciunea pământească

Înţelepciunea de sus, dumnezeiască se vădeşte prin fapte, prin purtare blândă; ea este curată (pură), paşnică, domoală (liniştită), uşor de înduplecat, miloasă (plină de îndurare), şi de roade bune, nepărtinitoare (imparţială) şi nefăţarnică (sinceră) Înţelepciunea pământească, animalică (supusă afectelor şi pasiunilor, consumându-se la nivelul psihismului) este plină de gelozie (invidie) şi ambiţii egoiste (zavistie) (3.1-18).

Mila este biruitoare asupra judecăţii

Judecata (aici se are în vedere judecata lui Dumnezeu) e fără milă pentru cel ce n-a făcut milă; dar mila este biruitoare asupra judecăţii.(în sensul de judecată omenească, de condamnare obişnuită a omului de către alţi oameni)(Anania, pag 411)

Rugăciune şi cântări

Apostolul Iacob îi îndeamnă pe cei ce sunt în suferinţă să se roage iar pe cei cu inima bună să cânte cântări de laude. (Iac5.13)

Taina Sfântului Maslu şi Taina Spovedaniei

Apostolul îi învaţă pe cei care sunt bolnavi să cheme prezbiterii Bisericii iar aceştia se vor ruga pentru el şi-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va vindeca; şi dacă a făcut păcate îi vor fi iertate. (Iac5.14-15) ,,Acesta este textul care, alături de Mc6.13 şi Lc10.34, fundamentează Taina Sfântului Maslu‘’(comentariul lui Valeriu Anania în Noul Testament, pag 414, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1995, ISBN 973-9130-08-09). Aşadar, conchide apostolul, să ne mărturisim păcatele (Iac 5.16)(unul din temeiurile scripturistice ale Tainei Spovedaniei- a se vedea şi comentariul lui Anania în Noul Testament, pag 414) şi să ne rugăm unii pentru alţii pentru a fi vindecaţi , arătând că mare putere are rugăciunea celui neprihănit. (Iac5.16)

Alte învăţături

Apostolul Iacob ne învaţă că omul nu trebuie să facă vreun jurământ pentru a nu cădea sub judecată (5.12), că e bine să evite calomniile (4.11-12) şi trufia lăudăroşilor care îşi fac planuri meschine de viitor, fără a-şi da seama că ,,abur sunt” şi că viitorul lor este total incert (4.13-16). Cucernicia curată şi neîntinata constă în a-i cerceta pe văduve şi orfani în necazul lor şi a se păstra nepătat din partea lumii (1.27).

Întoarcerea din rătăcire a unui om mântuieşte sufletul

Apostolul Iacob îşi încheie epistola arătând că întoarcerea din rătăcire a unui om mântuieşte sufletul şi mulţime de păcate acoperă.(5.19-20)

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, ISBN 0 564 01708 6
2. I. Constantinescu- Studiul Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2002, ISBN 973-9332-75-7,
3. Noul Testament, pag 409-415, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1995, ISBN 973-9130-08-09, comentarii Valeriu Anania