Specificul spiritual românesc

Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.

De la bun început în tot decursul istoriei românești a existat un specific spiritual românesc.

Introducere

Sfântul Sinod în 1937 a spus astfel: „Francmasoneria luptă impotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al națiunilor si le-a ajutat să-si dobândească libertatea si să-si mentină ființa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietății spirituale din sânul omenirii”.

Astfel, se pune întrebarea: care este „specificul spiritual românesc”?

Confrom Pr. Mircea Păcurariu

De la bun început, în tot decursul istoriei noastre a existat o spiritualitate specific românească, o sinteză între cele două direcții ale spiritualității ortodoxe: contemplativă, care recomanda retragerea totală de lume, în locuri retrase, unde se ducea o viață de reculegere și rugăciune, și cea activă, care pune accentul pe activitate, pe participarea la viața socială. Am spune că mișcarea isihastă a continuat în țările românești și după perioada ei de apogeu, din secolul al XIV-lea, până aproape de zilele noastre, prin atâția sihaștri, unii cunoscuți, dar cei mai mulți rămași anonimi.

Potrivit tradiției, în secolul al XIV-lea au trăit cuvioșii Gherman, Ciprian, Sofronie, Pimen și Silvan de la Neamț, iar în cel următor, Macarie de la Boiștea, Iov sihastrul în apropiere de Râșca, Silvestru, sub muntele Ceahlăului, Agapie, întemeietorul unei sihăstrii devenită mai târziu mănăstirea Agapia ș.a. Secolul al XV-lea cunoaște chiar și câtiva „sfinți” români care — deși necanonizați de Biserică — au fost socotiți ca atare de evlavia populară. Primul a fost însuși Sf. Nicodim de la Tismana († 26 decembrie 1406), trecut în sinaxar pentru prăznuire, în ziua morții sale.

Potrivit tradiției, Sfântul Leontie de la Rădăuți - călugărit sub numele Lavrentie — a întemeiat sihăstria „schitul „Lavra” în satul Laura de azi, în apropiere de Putna), se pare fost o vreme episcop de de Rădăuți, după care s-a retras la sihăstria sa, sub numele de schimnic Lavrentie. Probabil tot în secolul al XV-lea au trăit „sfinții” Vasile de la Moldovița, Iosif de la Bisericani, începătorul „sihăstriei de pe muntele Bisericanilor”.

În a doua jumătate a secolului a trăit, în jurul Putnei și Voronețului, Cuviosul Daniil Sihastrul, unul din duhovnicii și sfătuitorii lui Ștefan cel Mare, amintit și de Ion Neculce în „O samă de cuvinte”, îngropat în pronaosul bisericii de la Voroneț. Tot tradiția spune că ziua lui de prăznuire este la 14 decembrie.

Evlavia credincioșilor români a sporit și prin aducerea moaștelor unor sfinți în mănăstirile noastre: ale Sfântului Ioan cel Nou, care a fost martirizat în Cetatea Albă, în jurul anului 1330, aduse de Alexandru cel Bun și așezate în biserica Mirăuți din Suceava, ale Sfintei Filofteia, mutate de la Târnovo la Vidin, iar după 1396 în catedrala mitropolitană de la Argeș, ale Sfântului Grigorie Decapolitul, aduse mai târziu de boierii Craiovești din Serbia și așezate în ctitoria lor de la Bistrița din Oltenia; toate se găsesc în aceleași mănăstiri până azi.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9