Erezie

Ereziile (gr. hairesis şi lat. haeresis = opţiune, alegere) sunt "concepţii particulare fie despre Sfânta Treime, fie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, sau despre firea Sa omenească, sau despre raportul dintre cele două firi în ipostasul Său dumnezeiesc, acestea din urmă fiind cunoscute sub numele de erezii hristologice. Se cunosc şi erezii pnevmatologice, întâlnite în teologie sub numele de subordinaţionism pnevmatologic, sau de pnevmatomahie" . De asemenea, ereziile care afectează viziunea corectă asupra Bisericii se numesc erezii eclesiologice.

Etimologie

Termenul de "erezie" vine din grecescul αιρεσις, hairesis (de la αιρεομαι, haireomai, "a alege [ceva]", "a opta [pentru ceva]"), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate - de întregimea învăţăturii celei drepte, şi de trupul Bisericii celei adevărate. Erezie şi eretic sunt cuvintele pe care le foloseşte Irineu de Lyon în scrierea sa Contra Haereses (Împotriva tuturor ereziilor) pentru a descrie învăţătura şi pe cei care se opun Bisericii creştine, în opoziţie cu poziţia ortodoxă (de la ortho- "dreaptă" + doxa "gândire/credinţă") a Bisericii creştine.

Aceeaşi filieră etimologică exploatează în zilele noastre teologul grec Christos Yannaras atunci când spune : "Erezia înseamnă a te opri numai la o parte din întreg şi a o absolutiza, a o lua drept întregul în ansamblul lui. Cred că cea mai bună definiţie a ereziei este aceasta: absolutizarea relativului şi relativizarea absolutului." .

Erezii creştine vechi

Preocupări imperioase privitor la uniformitatea credinţei şi cultului au caracterizat creştinismul încă din primele zile. Procesul de stabilire a ceea ce înseamnă creştinismul ortodox a fost în toi de la mijlocul până la sfârşitul secolului I, când Apostolul Pavel a scris epistolele care constituie o mare parte din Noul Testament. În diverse ocazii, din epistolele pauline, acesta îşi apără lucrarea apostolică şi îi îndeamnă pe creştinii din diverse locuri să îi evite pe falşii învăţători sau pe cei care învaţă orice este în contradicţie cu ceea ce el le-a transmis. Epistolele lui Ioan şi a lui Iuda, de asemenea, avertizează cu privire la falşii învăţători, aşa cum face şi Cartea Apocalipsei.

În primele secole, creştinismul a fost permanent proscris din cauză că se opunea venerării împăraţilor romani şi a zeilor romani. În consecinţă, atunci când Biserica îşi eticheta inamicii ca "eretici" şi îi alunga din comunităţi sau când rupea legăturile cu bisericile dizidente, ea nu avea puterea de a le persecuta. Totuşi, aceia numiţi "eretici" mai erau numiţi şi cu diverse nume (de exemplu "nebuni", "câini sălbatici", "slujitorii Satanei"), astfel încât, cuvântul "eretic" a avut o asociere negativă încă de la începuturi, aşa cum s-a şi intenţionat.

La mijlocul secolului al II-lea, trei grupuri de creştini neortodocşi au aderat la unele doctrine, fapt care a divizat comunităţile creştine din Roma: învăţătorul Marcion, revărsarea cincizecimii a profeţilor creştini în extaz a revelaţiei creştine, într-o mişcare numită "montanism" deoarece a fost iniţiată de Montan şi discipolele sale feminine şi învăţăturile gnostice ale lui Valentin. Primele atacuri asupra aşa-ziselor erezii au constituit conţinutul lucrării lui Tertulian, Reţete împotriva ereticilor (cu 44 de capitole şi scrisă la Roma) şi a lui Irineu Contra ereticilor (cca 180, în cinci volume), scrisă la Lyon după reîntoarcerea sa dintr-o vizită la Roma. Scrisoarile lui Ignatie de Antiohia şi a lui Policarp al Smirnei către diverse biserici au avertizat împotriva falselor învăţături, iar Epistola lui Barnaba, acceptată de mulţi creştini din secolul al II-lea ca parte componentă a Scripturii, avertiza asupra amestecării iudaismului cu creştinismul, la fel ca şi alţi scriitori. Toate acestea au condus la deciziile luate la Sinodul I Ecumenic, care a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare la Niceea în 325, ca răspuns la controversele polemice din cadrul comunităţilor creştine, în cazul de faţă disputele ariene privind natura Sfintei Treimi.

Irineu a fost singurul care a susţinut că poziţia "proto-ortodoxă" era aceeaşi credinţă pe care Iisus a transmis-o apostolilor şi că identitatea apostolilor, a succesorilor şi învăţăturile acestora sunt cunoştinţe publice bine cunoscute. Acesta a fost, aşadar, un prim argument, pe baza succesiunii apostolice. Oponenţii lui Irineu au pretins că au primit învăţături secrete de la Iisus prin ceilalţi apostoli care nu au fost făcute publice. Gnosticismul se bazează pe existenţa unor cunoştinţe ascunse, cu toate că scurte referinţe la învăţăturile private ale lui Iisus au supravieţuit şi în Scriptura canonică. Oponenţii lui Irineu au pretins, de semenea, că izvorul nesecat al inspiraţiei divine nu a secat, de aici provenind doctrinele revelaţiei continue.

Înainte de anul 325, natura "eretică" a unor credinţe a fost subiectul unor dezbateri îndelungate în cadrul Bisericii. În biserica primară, ereziile erau uneori stabilite de un sinod de episcopi aleşi sau de un sinod ecumenic, cum a fost Primul Sinod de la Niceea. După 325, unele opinii au fost formulate ca dogme prin intermediul canoanelor emise de sinoade. Fiecare frază din Crezul de la Niceea, care a fost fixat la Sinodul de la Niceea, conţine unele aspecte care au fost subiectul unor discuţii aprinse şi care astfel au fost stinse prin puterea deciziei a 300 de episcopi aleşi cu grijă din întreg imperiul. Cu toate acestea, Sinodul nu a reuşit să împiedice ca arienii, învinşi în 325, să domine majoritatea bisericii în cea mai mare parte a secolului al IV-lea, adesea cu ajutorul împăraţilor romani care îi favorizau. În Răsărit, adepţii lui Chiril i-au declarat pe Nestorie şi pe adepţii lui eretici şi le-au confiscat şi ars scrierile.

Biserica avea o posibilitate redusă pentru a-i pedepsi într-adevăr pe eretici în perioada primară, în afară de excomunicare, o pedeapsă spirituală, sau, în cazul lui Arie asasinarea (cu toate că acest lucru este discutabil, el fiind sprijinit de regalitate iar sfârşitul lui a fost unul mai mult decât ciudat. Ne este descrisă astfel: Pe când Arie călătorea pentru a sluji Sfânta Liturghie cu episcopul, care fusese obligat la acest lucru pentru a arăta poporului că nu este într-adevăr nici o diferenţă între credinţa Bisericii şi a lui Arie, tradiţia ne spune că Arie s-a oprit pentru necesităţi fireşti. La scurt timp, ucenicii săi au intrat peste el să vadă ce s-a întâmplat şi de ce întârzie. În mod evident, îi ieşiseră intestinele afară din el). Pentru aceia care o acceptau, o excomunicare era cea mai grea formă de pedepsire, deorece prin aceasta erau separaţi de trupul lui Hristos, Biserica Sa, şi astfel era împiedicată mântuirea. Excomunicarea, sau doar ameninţarea cu aceasta, era suficientă pentru a convinge majoritatea ereticilor să renunţe la vederile lor. Pustnicul hispanic Priscillian de Avila a fost prima persoană executată pentru erezie, la doar şase ani după Primul Sinod de la Niceea, în 385. El a fost executat din ordinul împăratului Magnus Maximus, care a trecut peste obiecţiile procedurale ale episcopilor Ambrozie al Milanului şi Martin de Tours.

Unele dintre credinţele pe care Biserica le consideră eretice sunt cele care privesc Hristologia, firea lui Iisus Hristos şi relaţia dintre Hristos şi Dumnezeu Tatăl. Învăţătura istorică spune că Hristos a fost Dumnezeu deplin şi om deplin în acelaşi timp şi că cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt egale şi eterne. Este de remarcat că această poziţie nu a fost declarată oficial ortodoxă până când nu a fost pusă sub semnul întrebării de Arie în secolul al IV-lea (Crezul de la Niceea în 325); şi nici Noul Testament nu a fost pus în forma prezentă până la sfârşitul secolului al IV-lea (Atanasie al Alexandriei a fost primul care a alcătuit lista celor 27 de cărţi pe care le avem în prezent în Noul Testament, în anul 367.

De-a lungul anilor, numeroşi profesori şi predicatori creştini au fost în dezacord cu Biserica privind diverse subiecte şi doctrine. Când Biserica a luat cunoştinţă de aceste credinţe, ele au condamnate ca eretice. Istoric, acest lucru s-a întâmplat adesea atunci când credinţa a contestat, sau a părut că o face, autoritatea Bisericii sau a dus la o formarea unui grup de adepţi care contestau ordinea socială stabilită. Din motive pe de-a-ntregul seculare, unii oameni influenţi au avut un interes în menţinerea unui status quo sau în condamnarea unui grup pe care îl doreau îndepărtat. Explicaţiile din interiorul Bisericii pentru acţiunile proprii se bazau în întregime pe obiecţii la credinţe şi filozofii mai mult decât pe opoziţia la interpretare Sfintei Scripturi sau pe interpretarea oficială a Sfintei Tradiţii.

Cele mai cunoscute erezii sunt următoarele:

• Adopţionism
• Aftartodochetism
• Apolinarianism
• Arianism
• Bogomilism
• Dochetism
• Donatism
• Gnosticism
• Luciferianism
• Maniheism
• Marcionism
• Mesalianism
• Monarhism
• Monofizism
• Montanism
• Nestorianism
• Patripasianism
• Priscilianism
• Psilantropism
• Sabelianism
• Socianism

Utilizare contemporană

Deşi termenul este adesea utilizat pentru a indica orice credinţă neortodoxă, cum ar fi păgânismul, prin definiţie, erezia nu poate fi comisă decât de o persoană care se consideră ea însăşi ca fiind creştină, dar respinge învăţăturile Bisericii creştine. O persoană care renunţă complet la creştinism nu este considerată eretică, ci apostată; o persoană care renunţă la autoritatea Bisericii, dar nu la învăţăturile sale este o schismatică, în timp ce un individ din afara Bisericii Ortodoxe care se consideră el însuşi creştin poate fi numit heterodox. De obicei, ereticii nu îşi definesc învăţătura ca fiind eretică. Erezia este expresia unei vederi din interiorul unui sistem de credinţă stabilit. De exemplu, romano-catolicii îi consideră pe protestanţi eretici, în timp ce unii necatolici consideră catolicismul ca fiind "marea apostazie."

Surse

• Art. "Heresy" pe http://orthodoxwiki.org/
• Art. "Erezii", în: Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1981