Adopționism
Adopționismul sau adopțianismul este o formă a ereziei monarhismului, care a apărut sub diverse forme în secolele al II-lea şi al III-lea și apoi, iarăși, în secolele al VIII-lea și al XII-lea în Apus. Acestă erezie susține teoria hristologică conform căreia Iisus s-a născut om și a s-a îndumnezeit mai târziu și astfel a fost înfiat ca fiu al lui Dumnezeu. Această formă de erezie diferă de modalism, cealaltă formă de monarhianism, în care „Tatăl” și „Fiul” sunt două aspecte ale aceluiași subiect. Erezia adopționismului a reapărut în Apus în secolul al VIII-lea prin intermediul episcopilor de Toledo și Urgell. A reapărut, apoi, în secolul al XII-lea în Franța ca neo-adopționism.
Istoric
Ideea adopţiei se pare că îşi are originile în secolul I după Hristos, dar cea mai veche lucrare cunoscută care dezvoltă această idee, Păstorul lui Herma, a apărut în secolul al II-lea. În această lucrare, Răscumpărătorul, Iisus, este prezentat ca fiind un om virtuos, ales de Dumnezeu, care a fost unit cu Duhul lui Dumnezeu şi a făcut ceea ce i-a poruncit Dumnezeu. Astfel, Iisus a fost înfiat ca Fiu prin legea divină. Apoi, lucrarea respinge preexistenţa lui Hristos. În această formă, erezia a avut adepţi în secolele al II-lea şi al III-lea.
Cunoscută şi sub numele de monarhianism dinamic, această erezie a avut un partizan timpuriu în persoana lui Teodot (tăbăcarul) de Bizanţ. După sosirea sa la Roma în jurul anului 190, el credea că omul Iisus s-a născut din fecioară prin lucrarea Duhului Sfânt iar după ce Duhul Sfânt a coborât asupra sa la botez, el a devenit Hristos şi a primit puterea pentru lucrarea sa, ulterior devenind Dumnezeu prin învierea sa.
Deşi condamnată de timpuriu ca erezie, această teorie adopţionistă a influenţat opiniilor câtorva eretici de mai târziu, printre care Pavel de Samosata, Arie, Nestorie şi nu numai, opinii expuse în cadrul disputelor hristologice din următoarele câteva secole.
Adopţionismul a reapărut în secolul al VIII-lea în Peninsula Iberică şi apoi în secolul al XII-lea în Franţa. Erezia adopţionistă a fost reînviată de Elipandus, Arhiepiscop de Toledo, din Spania sfârşitului de secol VIII, în izolarea produsă de guvernarea mahomedană şi într-o zonă unde îşi găsise refugiu o colonie nestoriană. În apărarea poziţiei sale, Elipandus a primit ajutor de la Felix, episcopul de Urgell din Pirinei, care adoptase o poziţie similară. Numai după eforturi considerabile poporul aflat în greşeală s-a reîntors la ortodoxie. Cu toate că Elipandus nu a fost îndepărtat din scaunul de Arhiepiscopiei de Toledo, erezia adopţionistă a fost aproape universal abandonată după moartea sa.
În secolul al XII-lea, Pierre Abélard, din Franţa, a propovăduit o variantă a acestei erezii numită neo-adopţionism care, împreună cu alte variante ulterioare, se baza pe înţelegerea greşită a unirii ipostatice.
