Gnosticism
Gnosticismul este o doctrină sincretistă, compusă din elemente ale religiilor de mistere foarte populare în India, Babilonia și Persia, mituri ale filosofiei grecești asociate cu unele idei creștine luate cel mai adesea din Evanghelia după Ioan.
Ideea comună a sistemelor gnostice, fie precreștine, paracreștine sau creștine, este dualismul între ființa divină originară, inaccesibilă, și o serie de emanații (pereche) rele care ajung în lume și în materie.
Sectele gnostice erau formate prin sincretism religios, în care se contopesc elemente din diferite religii. Filozofia gnostică cu caracter religios afirmă că stăpânește toată puterea de cunoaștere, pe care o au numai cei inițiați, căci se bazează pe tradiții secrete. Gnosticii pretindeau că pot cunoaște adevărul religios și posibilitatea de a se mântui numai cu ajutorul rațiunii. Gnoza era filozofie religioasă păgână, născută din filozofia greacă și religiile dualiste orientale, care căuta să absoarbă în sine iudaismul și creștinismul sau să le înlăture. Gnosticii încercau să dea dogmelor și practicilor creștine o expresie filozofică, adică să le explice rațional.
Sistemul lui Valentin (+160), creștin din Alexandria, care a expus învățătura sa la Roma în același timp cu Marcion, între 135-160, este centrat pe ideea de "pliroma" (gr.). După Valentin, lumea spirituală pură (pliroma) este compusă dintr-o unitate de eoni, emanații divine din Tatăl - necunoscutul sau ultimul - prin multiplicări succesive. Creația este identică cu căderea în păcat, iar lumea materială, care este în esența ei rea, ca și spiritele umane, a fost modelată de demiurg. Cuvântul-Mântuitorul nu este același cu Dumnezeu-Creatorul, ci o emanație spirituală, care a trecut prin Fecioara Maria ca apa printr-o conductă, nu a murit fizic și nu a înviat. Mântuirea este un act de cunoaștere revelată, necesară revenirii în armonia pliromei. Există o inegalitate ființială între oameni, deoarece numai cei "spirituali", "gnostici" - nu cei trupești, nici cei psihici - posedă această cunoaștere și deci se pot mântui. Origen, Clement de Alexandria, Tertulian, Ipolit al Romei, Epifanie al Slaminei (în scrierea Panagion), Efrem Sirul și în special Irineu de Lyon (în scrierea Adversus haereses, capitolul "Respingerea gnozei fals numite așa") au combătut cu vehemență sistemele sincretiste gnostice nu numai pentru inconsistența lor teologică, ci și pentru caracterul lor blasfematoriu și periculos din punct de vedere moral. Ei afirmă despre creație că este bună, fiindcă este opera lui Dumnezeu.
Printre reprezentanții gnosticimului creștin din perioadele apostolică și post-apostolică se numără: Simon din Samaria (magician), Nicolae fondatorul sectei nicolaiților (Apoc. 2, 6, 15; 1 Ioan 2, 19), Cerint, contemporan cu apostolul Ioan, Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din Alexandria (cca 125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (născut pe la anul 85), Berdesan din Edessa (n. 154).
Printre dictrinele gnosticilor se numără:
Ca și secta dochetistă, gnosticii spuneau că Hristos, ca om, n-a luat trup real, „material“, ci a avut un trup aparent, eteric, de aceea și patimile, moartea și învierea Sa sunt numai aparente. Mântuirea nu se realizează prin moartea lui Hristos, ci numai prin gnoză (cunoaștere), prin asceză, prin formule și practici magice. Sfintele Taine, fiindcă folosesc materia (pâinea, vinul ș.a.) nu ajută la mântuire. Morala gnosticilor era o aspră asceză (căci materia trebuie distrusă, ea fiind cauza răului) sau un total libertinism (cu același scop de a distrugere materia); pentru mântuire nu sunt necesare faptele bune, ci numai gnoza; nu există nici înviere, nici judecată de apoi, nici rai, nici iad, căci lumea se va distruge prin foc. Sfânta Scriptură trebuie interpretată alegoric sau înlăturată. Gnosticii aveau cărțile lor socotite sfinte, care redau adevărul numai celor inițiați. Gnosticismul a existat ca un pericol pentru creștinism în sec. I și II, dar începe să dispară prin sec. III, lăsând urme ale doctrinei gnostice numai în anumite curente, ca Maniheismul și Marcionismul, strâns legate de Zoroastrism (religia vechilor iranieni), la care se adaugă elemente religioase din budism și creștinism, doctrine dualiste (Marcion, sec. II, susține existența a doi dumnezei, unul creator și unul răscumpărător). Maniheismul susține două principii eterne, binele și răul, care se opun continuu — întemeiat de Manes-Mani, filozof persan, sec. III.
Surse
- Pr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, p.189.
- Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2
