Irineu de Lyon

Sf. Irineu de Lyon

Sfântul, slăvitul și drept-biruitorul sfințit mucenic Irineu de Lyon (c. 130-202) a fost episcop de Lugdunum din Galia, în prezent Lyon, Franța. Scrierile lui au servit la alcătuirea teologiei creștine, la începutul dezvoltării acesteia, având o influență considerabilă. El a fost ucenic al sfântului Policarp al Smirnei, care la rândul lui a fost ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul. Prăznuirea sa se face în 23 august.

Viața

Despre Irineu se crede că a fost un grec din orașul natal al lui Policarp, orașul Smyrna din Asia Mică, în prezent Izmir, Turcia. Este mult mai probabil că s-a născut într-o familie creștină decât că s-a convertit ca adult, ceea ce poate explica râvna sa puternică pentru Ortodoxie. Irineu a fost unul din primii scriitori creștini care a folosit principiul succesiunii apostolice pentru a-și respinge oponenții.

Irineu este pomenit ca fiind al doilea episcop de Lyon, cu toate că nu există dovezi clare că el și-ar fi asumat oficial îndatoririle episcopale. Primul episcop, Fotin, a suferit moarte mucenicească în jurul anului 177 în timpul persecuțiilor lui Marc Aurelius, în timp ce Irineu vizita Roma.

Recunoscut pentru ortodoxia credinței sale, Irineu este trimis în două rânduri ca ambasador la Roma. Aici, Irineu îl informează pe episcopul Romei despre pericolele ereziei montaniste, dar în același timp îl convinge să nu excomunice Bisericile din Asia pentru poziția lor asupra datei sărbătoririi Paștilor.

De asemenea, Irineu este pomenit de cea mai mare parte a tradiției Bisericii ca mucenic, deși nu există dovezi privind felul în care a murit, probabil la scurt timp după intrarea în secolul al III-lea. El a fost îngropat în biserica Sfântului Ioan din Lyon, care ulterior a fost numită Sfântul Irineu. Mormântul și moaștele sale au fost distruse în 1562 de către calviniștii hughenoți. (Printre altele și rămășițele lui Leonardo da Vinci și ale lui Kepler au fost, de asemenea, pierdute în războaiele religioase ale acelor timpuri.)

Scrieri

Irineu a scris câteva cărți, dar cea mai importantă care s-a păstrat până în zilele noastre este lucrarea în cinci volume Despre depistarea și combaterea așa-numitelor gnoze, cunoscută mai ales sub numele de Adversus Haereses („Împotriva ereziilor”). Din originalul în limba greacă există numai fragmente, dar există o copie completă tradusă într-o latină de lemn, făcută la scurt timp după publicarea acesteia în grecește, iar volumele IV și V există într-o traducere literară în armeană.

Scopul cărții Adversus Haereses a fost să combată învățăturile diverselor grupuri gnostice. Până la descoperirea Bibliotecii din Nag Hammadi în 1945, Adversus Haereses era cea mai bună descriere care a supraviețuit a gnosticismului. În plus, descrierile lui Irineu privind învățăturile gnostice au fost mult timp puse sub semnul întrebării de către savanți ca fiind produsul unei exagerări polemice, dar descoperirile de la Nag Hammadi au confirmat descrierile lui Irineu prin cuvintele gnosticilor înșiși.

Irineu citează din majoritatea canonului Noului Testament, dar și din lucrări ale Părinților apostolici, Clement Romanul și Păstorul lui Herma. Totuși el nu face referiri la epistolele Filimon, II Petru, III Ioan și Iuda, ceea ce nu este o surpriză deoarece canonul Sfintelor Scripturi nu fusese încă definitivat. Irineu a fost primul scriitor creștin care a catalogat toate cele patru și exact patru Evanghelii canonice, ca fiind inspirate de Duhul Sfânt, probabil ca reacție la ediția publicată a lui Marcion a Evangheliei după Luca, pe care Marcion o considera ca fiind singura și adevărata Evanghelie.

Lucrările lui Irineu au fost publicate în engleză în 1885 în colecția Părinți pre-nicenieni.

Teologia sa

Punctul central al teologiei lui Irineu este unitatea lui Dumnezeu, în opoziție cu divizarea gnostică a lui Dumnezeu în câțiva „eoni” divini și cu deosebirea dintre „zeu puternic” și netrebnicul „demiurg” care a creat lumea. Irineu folosește teologia Logosului pe care a moștenit-o de la Sfântul Iustin Martirul, dar preferă să vorbească despre Fiu și Duhul Sfânt ca fiind „mâinile lui Dumnezeu”, folosind persoane ale Sfintei Treimi care premerg limbajului mult mai precis al capadocienilor. Pentru el, Hristos este Tatăl invizibil care s-a revelat, s-a făcut vizibil.

Accentuarea sa asupra unității lui Dumnezeu este reflectată în accentuarea corespunzătoare a unității istoriei mântuirii. Irineu insistă în mod repetat asupra faptului că Dumnezeu a creat lumea și o supraveghează de atunci. Tot ceea ce s-a întâmplat este parte din planul său privind umanitatea. Esența acestui plan este maturizarea: Irineu crede că umanitatea a fost creată imatură iar Dumnezeu le-a dat creațiilor sale timp să crească în asemănarea cu El. Astfel, Adam și Eva au fost creați copii. Căderea lor a fost astfel nu o rebeliune în adevăratul sens al cuvântului ci o zgândărire copilărească, o dorință de a crește înainte să-i vină timpul acestei creșteri și o dorință de a avea totul acum.

Tot ceea ce s-a întâmplat de atunci încolo a fost, în consecință, sub îndrumarea lui Dumnezeu care ajută omenirea să depășească aceasta și să crească. Lumea a fost concepută de Dumnezeu ca un loc dificil unde ființele umane sunt obligate să ia decizii morale - doar în acest fel ei se pot maturiza. Irineu aseamănă moartea cu balena care l-a înghițit pe Iona: doar în adâncurile stomacului balenei a putut Iona să se reîntoarcă spre Dumnezeu și să facă voia Sa. În același fel, moartea și suferința apar ca fiind demonice, dar fără ele nu vom putea niciodată să-L cunoaștem pe Dumnezeu.

Apogeul istoriei mântuirii este Iisus Hristos. Irineu crede că Hristos oricum ar fi fost trimis, chiar dacă lumea nu ar fi păcătuit niciodată; dar faptul că lumea a căzut în păcat Îl face să fie Mântuitorul. Irineu îl vede pe Hristos ca Noul Adam, care desface în mod sistematic tot ceea ce Adam a făcut: astfel, unde Adam a fost neascultător privind fructele copacului, Hristos a fost ascultător chiar până la moarte pe lemnul copacului. Irineu este primul care stabilește comparații între Eva și Maica Domnului, punând în comparație necredința celei dintâi cu credința deplină a celei din urmă. Pe lângă repararea răului făcut de Adam, Irineu crede că Hristos „recapitulează” sau „însumează” viața omului. Aceasta înseamnă că Hristos trece prin fiecare stadiu al vieții omului, de la copilărie la bătrânețe și pur și simplu trăind-o, o sfințește cu dumnezeirea Sa. În consecință, Irineu este obligat să demonstreze că Hristos nu a murit până nu a îmbătrânit!

Astfel, Irineu crede că mântuirea noastră vine, în principiu, prin întruparea lui Dumnezeu în om. El consideră că pedeapsa pentru păcat este moartea și coruperea. În schimb, Dumnezeu este nemuritor și nestricăcios iar pur și simplu prin unirea cu firea umană în Hristos El ne transmite aceste calități: ele se împrăștie, așa cum sunt, ca o infecție benignă. Așadar, Irineu înțelege ispășirea lui Hristos ca având loc prin întruparea Sa mai degrabă decât prin crucificarea Sa, cu toate că ultima este parte componentă din prima.

Citate

Domnul a toate a dat Apostolilor Săi puterea Evangheliei și prin ei, de asemenea, noi am primit adevărul, care este, învățătura Fiului lui Dumnezeu—așa cum Domnul le-a spus: Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, și cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine. [Luca 10, 16]. Pentru că noi am aflat planul mântuirii noastre de la aceia prin care Evanghelia a venit la noi. Prima dată au propovăduit-o pretutindeni, iar mai târziu, prin voința lui Dumnezeu, au pus pe hârtie pentru noi Scripturile, să ne fie temelie și sprijin în credință. De aceea nu e bine să spunem că ei au propovăduit înainte de a avea înțelegerea deplină, așa cum îndrăznesc unii să spună, lăudându-se că ei sunt cei ce îi corectează pe Apostoli. De aceea, după ce Domnul s-a ridicat din morți și ei au fost îmbrăcați cu putere de sus atunci când Duhul Sfânt s-a coborât peste ei, au fost umpluți cu toate lucrurile de știut și au primit cunoaștere perfectă. Au mers până la capătul Pământului, propovăduind vestea cea bună care ne-a adus-o Domnul și proclamând pacea Raiului peste toți oamenii, toți și fiecare dintre ei fiind în posesia Evangheliei lui Dumnezeu. (Împotriva ereziilor, cartea a 3-a)

„Dumnezeu fiind întreg rațiune și întreg cuvânt spune ceea ce gândește și gândeşte ceea ce spune căci gândirea Sa este cuvântul Său. Cuvântul Său e rațiunea Sa și rațiunea care cuprinde totul este Tatăl Însuși” (Împotriva ereziilor, cartea a 2-a, cap. 28).

Credința în Sfânta Treime este în teologia Sfântului Irineu principiul credinței creștine căci după el „cei ce sunt din biserică urmează o singură cale care pătrunde lumea întreagă pentru că are tradiția puternică venind de la Apostoli, oferindu-ne imaginea unei singure și aceleași credințe la toți căci toți cred într-un singur și același Dumnezeu, primind aceeași iconomie a întrupării Fiului lui Dumnezeu, recunoscând același dar a Sfântului Duh” (Împotriva ereziilor, cartea a 4-a, cap. 25).

Legături externe

• A nineteenth-century translation of Irenaeus' work
• Icon and Troparion of St. Ireneaus of Lyons