Cuvânt
Cuvântul (gr. o Logos, lat. Verbum = cuvântul, verbul) este atât cuvântul «care iese din gura lui Dumnezeu» (Is. 55, 11), adică învăţătura Domnului (Is. 1, 10 şi Ieremia 1, 4), cât şi realitatea personală, Subiectul, Ipostasul, în Care dumnezeirea Se manifestă (In 1, 1) în istorie. Astfel, se poate vorbi de : Cuvântul ipostatic, persoana Logosului divin, Care Se descoperă în mod personal şi Se comunică în cuvintele, actele şi evenimentele Revelaţiei : «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu, decât prin Mine» (In 14, 6) ; cuvântul revelaţional sau «cuvântul credinţei» (Rom. 10, 8), adică mesajul în care Se comunică Subiectul divin sau Cuvântul ipostatic, şi care formează obiectul propovăduirii. în cuvântul vorbit sau scris, persoana divină se descoperă şi în acelaşi timp se ascunde. Cuvintele care formează mesajul revelat sunt doar nişte căi spre misterul central al mântuirii, spre persoana Fiului ; de aceea sfântul Maxim face deosebire între «voce» şi cuvânt. Cuvântul vorbit sau scris constituie vocea sau înainte-mergătorul care anunţă apariţia Cuvântului ipostatic.
Cuvintele în general nu au suport în sine, ci ele comunică persoana, realitatea şi sensul subiectului care se exprimă. Cuvintele Scripturii au deci funcţie de precursor sau de călăuză a Cuvântului ipostatic. În acest sens, Revelaţia Scripturii este doar un precursor al descoperirii Sale ipostatice, vocea apariţiei Sale chenotice în lume şi apariţiei Sale eshatologice, pline de slavă. In cuvintele Sale, noi sesizăm prezenţa personală a lui Dumnezeu, cu toate că nu avem sensul deplin şi vederea clară a realităţii acestei prezenţe. Deşi Se manifestă prin cuvinte exprimate, prin semne şi minuni, care conţin gândirea Sa, Persoana rămâne o realitate învăluită. Dar cu cât Cuvântul ipostatic ia formă vizibilă în viaţa creştinului, cu atât această realitate se dezvăluie. După cum cuvântul vorbit nu poate fi comunicat fără suflu sau voce, tot aşa Cuvântul lui Dumnezeu «Logos» nu poate fi împărtăşit fără Duhul «Pnevma» — (Fapte 4, 25; 28, 25; II Pt. 1, 21). De aceea, Cuvântul înseamnă puterea (logos-dynamis), acţiunea, fapta Persoanei în şi prin Duhul. Lumea a fost creată prin energia Cuvântului lui Dumnezeu (Evr. 11, 3).
«Celor ce se îndeletnicesc cu mai multă sîrguinţă cu dumnezeieştile Scripturi, Cuvîntul Domnului le apare în două forme: într-una comună şi mai simplă, care e văzută de cei mulţi, potrivit cu ceea ce s-a scris : «L-am văzut pe El şi n-avea nici chip, nici frumuseţe» (Is. 53, 2) ; iar în alta, mai ascunsă şi numai de puţini cunoscută, de cei ce au devenit ca sfinţii apostoli Petru, Iacov şi Ioan, înaintea cărora Domnul S-a schimbat la faţă, îmbrăcîndu-Se în slava care a biruit simţurile. După aceasta este «mai frumos la înfăţişare ca fiii oamenilor» (Ps. 44, 3). Dintre aceste două forme, cea dintîi se potriveşte celor începători; a doua e pe măsura celor desăvîrşiţi în cunoştinţă, atîta cît este cu putinţă oamenilor. Cea dintîi este icoana primei veniri a Domnului, la care se referă litera Evangheliei şi care curăţeşte prin pătimiri pe cei de pe treapta făptuirii; a doua este preînchipuirea celei de a doua veniri întru slavă, la care se referă duhul Evangheliei şi care preface prin înţelepciune pe cei de pe treapta cunoaşterii, ridicîndu-i la starea de îndumnezeire. Aceştia, în temeiul schimbării la faţă a Cuvîntului, oglindesc cu faţa descoperită slava Domnului» (Maxim Mărturisitorul, Capete teologice — (gnostice), 1, 97, în Filocalia rom., vol. 2, p. 162—163).
Bibliografie
- J. Matos, La celebration de la Parole dans la liturgie byzantine, Pont. Inst. Orient., 1971, Roma ;
- Ion Bria, Slujirea Cuvîntului, în «Glasul Bisericii», XXXI (1972), nr. 1—2, ,p. 50—58.
Surse
- Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Cuvînt”