Fotie cel Mare

Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere din limba engleză! Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului. De asemenea, dacă nu ați făcut-o deja, citiți pagina de ajutor Traduceri din limba engleză.

Sf. Fotie cel Mare

Cel întru sfinţi părintele nostru Fotie cel Mare ( Fotios/Photios în greacă Φωτιoς sau Fotius/Photius în stil latinizant), Patriarh al Constantinopolului este considerat ca unul dintre cei mai mari ierarhi constantinopolitani. Pomenirea sa se face pe 6 februarie. Sfântul Fotie a fost condamnat ca patriarh de Sinodul tâlhăresc din 869-870, dar al IV-lea Sinod de la Constantinopol a stabilit reaşezarea sa pe tronul patriarhal. Deşi a fost acuzat că a provocat ”Schisma fotiană”, a fost recunoscut ca un mare făcător de pace al acelei perioade. S-a împăcat cu patriarhul Ignatie care l-a recomandat ca succesor la moartea lui în 877.

Viaţa

Părinţii lui Fotie erau creştini evlavioşi şi bogaţi. Tatăl său era funcţionar la Curtea imperială, cu rangul de „Paznic al Împăratului şi al Palatului”. Era o familie iconodulă, care venera icoanele, dar cum împăratul în funcţie era iconoclast, împotriva folosirii icoanelor în Biserică, aceştia au fost exilaţi pe vremea când Fotie avea doar 7 ani, averea le-a fost confiscată, iar ei au fost în cele din urmă martirizaţi. Fotie vorbeşte despre patriarhul Tarasie ca despre „unchiul său după tată” ¹ . Era înrudit şi cu cu Patriarhul Ioan al VII-lea Grămăticul. Era cunoscut ca o persoană înclinată spre o viaţă de linişte şi rugăciune şi spre monahism. Scriitorii bizantini amintesc că împăratul Leon al VI-lea l-a numit odată, la mânie, pe Fotie „faţă de khazar”, dar nu se ştie dacă era doar o insultă sau o aluzie la originea lui etnică. Imediat ce şi-a terminat propria educaţie, Fotie a început să predea gramatica, retorica, teologia şi filosofia. Calea spre viaţa publică i-a fost probabil deschisă (după una din surse) de căsătoria fratelui său Serghie cu Irina, una din surorile împărătesei Teodora. La moartea soţului ei Teofil în 842, Teodora, o fermă iconodulă, devenise regentă a imperiului. Fotie a devenit căpitan al gărzii şi mai târziu prim secretar imperial (prōtasēkrētis). În anul 855, la vârsta de 35 de ani, Fotie era recunoscut pentru abilităţile sale politice, astfel că a fost trimis ca ambasador la califul Persiei, la Bagdad, fiind însărcinat să negocieze sfârşitul persecutării creştinilor pe teritoriile musulmane.

Primul patriarhat

Disensiunile între Patriarhul Ignatie al Constantinopolului şi Cezar Bardas, unchiul tânărului împărat Mihail al II-lea, provocate de relaţia ilicită a lui Bardas cu fina lui şi de alte practici morale problematice ale acestuia au dus la promovarea lui Fotie la rangul patriarhal. Ignatie a fost arestat şi exilat în insula Terebynthia în 858, demisionând. Fotie, un mirean, a fost hirotonit preot şi mai apoi episcop în doar şase zile, apoi întronizat ca patriarh. A încercat să se împotrivească acestei numiri, dorindu-şi o viaţă mai liniştită. Era poate cel mai mare erudit al vremii sale şi era văzut ca fiind dincolo de orice suspiciune întrucât se opunea ferm partidei iconoclaste care provocase moartea părinţilor săi. La câteva luni după exilarea acestuia, câţiva dintre susţinătorii lui Ignatie s-au reunit în Biserica Sfânta Irina din Constantinopol, plănuind restabilirea acestuia pe tronul patriarhal. Au făcut apel la papa Nicolae I, încercând să discrediteze numirea rivalului său Fotie. Scrisoarea a fost semnată de şase mitropoliţi şi cincisprezece episcopi; câţiva monahi erau de asemenea de partea lui Ignatie şi au făcut parte din delegaţia care a călătorit până la Roma, deşi Ignatie demisionase de bunăvoie. Susţinătorii lui Ignatie au fost primiţi de Papa Nicolae I care dorea să-şi reafirme autoritatea asupra Bisericii din Răsărit. El reuşise deja să-şi subordoneze cu succes întreaga Biserică din Occident şi dorea să obţină aceeaşi autoritate şi în Răsărit. Fotie a întrunit un sinod în Biserica Sfinţilor Apostoli în 8659, pentru a pune capăt controverselor din jurul numirii sale. Acest sinod a ajuns la concluzia că Ignatie nu ajunsese pe tronul patriarhal în mod legal, nefiind ales de un sinod, ci fusese numit de împărăteasa Teodora. Din nefericire, Cezar Bardas, dorind să se răzbune pe opozanţii lui, l-a trimis pe Ignatie în exil obligatoriu pe insula Mytilene şi i-a persecutat pe unii dintre susţinătorii acestuia, în ciuda protestelor ferme ale lui Fotie. Papa Nicolae I considera că numirea avea nevoie de consimţământul Romei şi a obiectat la faptul că Fotie, un mirean, ajunsese pe tronul patriarhal, deşi existau precedente în acest sens atât în Biserica occidentală cât şi în cea răsăriteană. El a cerut totodată ca bizantinii să restituie Romei teritoriile Calabriei şi Siciliei. În anul 861, cu acordul lui Fotie, împăratul Mihail convoacă un sinod general în Biserica Sfinţilor Apostoli, sinod care avea să fie cunoscut ca Sinodul I-II. Papa a fost invitat şi şi-a trimis delegaţii la sinod, cu instrucţiuni să investigheze alegerea lui Fotie în raport cu canoanele şi să ceară ca sudul Italiei şi provincia Illyricum să fie atribuite Romei. Sinodul a ratificat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic care condamnau iconoclasmul. Fotie era recunoscut ca patriarh canonic şi legal. Delegaţia occidentală a acceptat legalitatea numirii lui Fotie. Ignatie s-a prezentat înaintea sinodului şi a fost depus. Când delegaţii s-au întors la Roma, iar Papa a descoperit că pretenţiile sale teritoriale nu fuseseră luate în considerare, şi-a excomunicat propriii delegaţi şi a întrunit la Roma în 863 un sinod în care l-a depus şi excomunicat pe Fotie, declarând numirea sa necanonică, alegând să-l recunoască în continuare drept patriarh legitim pe Ignatie. Conflictul între Roma şi Constantinopol a ajuns la apogeu. Fotie nu apăra doar autonomia Bisericii răsăritene, ci şi interese vitale ale Imperiului. Cu susţinerea integrală a împăratului Mihail al III-lea, el îi trimite papei o scrisoare cerându-i să-şi retragă hotărârea cu privire la Fotie. În anul 867 s-a ţinut un sinod la care au participat peste o mie de clerici. Sinodul l-a excomunicat pe Nicolae I, a condamnat pretenţiile papei la primat în Biserică, intervenţiile sale în Bulgaria, precum şi inovaţia adaosului Filioque la Crez. Atât scrisorile lui Nicolae cât şi cele ale lui Fotie au fost citite în sinod. Situaţia a fost complicată o dată în plus de pretenţia papei de a avea autoritate asupra întregii Biserici, precum şi de disputa înconjurând jurisdicţia asupra Bulgariei de curând convertite la creştinism. Sinodul declară ilegală interferenţa latinilor în problemele Bisericii răsăritene. Împăratul german Ludovic al II-lea a fost chemat să intervină pentru a-l depune pe papa Nicolae, însă moare în acelaşi an. În vremea aceea, în Răsărit erau doi împăraţi, Mihail al II-lea şi Vasile I. Mihail încearcă să îl omoare pe Vasile, dar acesta, aflând despre complot, îl ucide pe Mihail. Fotie refuză să accepte uciderea lui Mihail şi nu îl lasă pe Vasile să ia Sfânta Împărtăşanie într-o zi de praznic. Furios, Vasile îl închide pe Fotie într-o mănăstire. Această stare de fapt se schimbă odată cu asasinarea lui Cezar Bardas, protectorul lui Fotie şi a împăratului Mihail în 867 de către coîmpăratul Vasile I Macedoneanul, care uzurpă tronul. Fotie este depus din treapta de patriarh, mai degrabă pentru că Vasile Macedoneanul dorea să se alieze cu papa şi cu împăratul roman decât pentru că Fotie fusese protejatul lui Mihail şi al lui Bardas. Fotie a fost înlăturat din tronul patriarhal şi exilat (aproximativ în septembrie 867), iar Ignatie e reinstalat pe 23 noiembrie. În timpul celui de-al doilea patriarhat al său, Ignatie a continuat în mare direcţiile de acţiune urmate de Fotie. Acest lucru pare să fi îmbunătăţit relaţiile dintre cei doi, iar în preajma anului 876 Fotie a fost rechemat la Constantinopol, fiindu-i încredinţată educaţia fiilor împăratului; el devine totodată sfetnic (consilier) al lui Ignatie, care avea să-l recomande drept succesor al său. La moartea acestuia în 877, Fotie, după împotrivirea de cuviinţă în asemenea situaţii, este reaşezat pe tronul patriarhal.

Al doilea patriarhat

Fotie obţine de această dată recunoaşterea formală a întregii lumi creştine la un sinod întrunit la Constantinopol în noiembrie 879. Legaţii papei Ioan al VIII-lea participă la sinod, recunoscându-l pe Fotie drept patriarh, o concesie pentru care papa a fost foarte aspru criticat în Occident. Patriarhul a rămas ferm pe poziţii cu privire la principalele puncte de dispută între răsăriteni şi occidentali, anume asupra necesităţii de acere iertare papei, de a ceda acestuia jurisdicţia asupra Bulgariei, precum şi în problema introducerii lui „Filioque” în Crez. În cele din urmă, Fotie refuză să ceară iertare sau să accepte „Filioque”, legaţii papali mulţumindu-se doar cu cedarea în favoarea Romei a jurisdicţiei asupra Bulgariei. Dar şi această din urmă concesie a rămas doar nominală, întrucât revenirea Bulgariei la ritul bizantin în 870 o transformă într-o Biserică autonomă. Fără acordul ţarului Boris I al Bulgariei, papalitatea nu avea să-şi poată pune în aplicare pretenţiile jurisdicţionale asupra acestui teritoriu. În timpul altercaţiilor între Vasile I şi moştenitorul acestuia, Leon al VI-lea, Fotie ia partea împăratului în funcţie, astfel că la moartea lui Vasile, când Leon devine împărat principal (’’Augustus’’), acesta îl depune pe Fotie şi îl exilează, deşi patriarhul îi fusese profesor. Fotie a fost trimis în exil la mănăstirea Bordi, în Armenia. Despre ultima perioadă a vieţii lui Fotie nu se ştie nimic. Nu s-a păstrat nici o scrisoare a sa din această perioadă. Data precisă a trecerii sale la Domnul nu este cunoscută, dar în general este acceptată data de 6 februarie 893.

Fotie a fost unul dintre principalii apărători ai poziţiei răsăritene în disputele cu papa de la Roma. Viaţa sa virtuoasă şi talentul, ba chiar geniul său, precum şi vastele sale capacităţi intelectuale au fost universal recunoscute. Chiar papa Nicolae I îl considera a fi un om cu „mari virtuţi şi cunoştinţe universale”.

Imnografie

Tropar (glasul al IV-lea) [1]:

Follower of the Apostles' way

And teacher of mankind:

Intercede, O Photius, with the Lord of all,

To grant peace to the world

And to our souls great mercy!

Condac (glasul al VIII-lea) [2]:

Far-reaching beacon of the Church and God,

inspired Guide of the Orthodox,

you are now crowned with the flowers of song.

You are the divine words of the Spirit's harp,

the strong adversary of heresy and to whom we cry,

"Hail, all-honorable Photius."

Casetă de succesiune: Fotie cel Mare
Precedat de: Ignatie I	Patriarh al Constantinopolului 858 – 861	Urmat de: Ignatie I
Precedat de: Ignatie I	Patriarh al Constantinopolului 878 – 886	Urmat de: Ştefan I

Note

• Format:Note The Life of Patriarch Photios de D. S. White

Surse

• en:Photios the Great
• Patriarch Photios I of Constantinople at Wikipedia, retrieved on February 5, 2007
• F. Dvornik: Photius, Patriarch of Constantinople

Legături externe

• en: Patriarch Photius of Constantinople: His Life, Scholarly Contributions, and Correspondence Together with a Translation of Fifty-two of His Letters de Despina Stratoudaki White, copyright © 1982 by the Holy Cross Orthodox Press
• en: The Bibliotheca or Myriobiblion de Fotie al Constantinopolului
• en: St. Photius the Patriarch of Constantinople (OCA)
• en: Photios, Patriarch of Constantinople (GOARCH)
• en: Photius, Patriarch of Constantinople
• en: Photius I of Constantinople at Wikipedia
• en: Photius of Constantinople, după Enciclopedia Catolică online
• en: Icoană a Sf. Fotie cel Mare