Crezul '''niceo-constantinopolitan''' (sau '''Crezul de la Niceea''', '''Simbolul credințeicredinţei''' sau pur și şi simplu '''Crezul''') este acea formulare a credinței credinţei stabilită la [[Sinodul I Ecumenic|Primul Sinod Ecumenic]] și şi la [[Sinodul II Ecumenic|Al doilea Sinod Ecumenic]]. Acesta a fost definit de [[Sfinții Sfinţii Părinţi]] de la aceste două Sinoade Ecumenice (care au avut loc respectiv la Niceea și şi Constantinopol) pentru a combate diferitele [[erezie|erezii]], în special [[arianism]]ul, [[apollinarism]]ul, [[macedonianism]]ul (erezie pnevmatomahă) și şi [[hiliasm]]ul.

Unii autori afirmă că acest Crez, promulgat la [[Sinodul I Ecumenic|Sinodul de la Niceea]] se baza pe un crez [[Botez|baptismal]] folosit în Palestina, în timp ce alții alţii consideră că originea sa cea mai probabilă se găsește găseşte în ''[[Crezul sirian]]'' emis în Antiohia la începutul anului 325 d.Hr.

Crezul, așa aşa cum este el acum, s-a format în două etape, iar cel utilizat în zilele noastre de [[Biserica Ortodoxă]] cuprinde revizuirile și şi adăugirile de la [[Sinodul II Ecumenic|Sinodul I de la Constantinopol]]. Câteva secole mai târziu, [[Biserica Romano-Catolică]] a încercat să facă o revizuire unilaterală a Crezului, prin adaosul [[Filioque]] cu privire la purcederea [[Duhul Sfânt|Duhului Sfânt]], aceasta fiind una din cauzele [[Marea Schismă|Marii Schisme]] dintre Roma și şi restul Bisericii.

Conform unei tradiții tradiţii din [[Biserica Alexandriei (Coptă)|Biserica coptă]], autorul Crezului de la Niceea a fost Sf. [[Atanasie al Alexandriei]], a cărui teologie a fost esențială esenţială la Sinodul de la Niceea, deși deşi Sfântul era doar diacon la vremea aceea.