Macarie al Romanului

Macarie al Romanului († 1558) cunoscut și ca Macarie Cronicarul a fost un episcop cărturar, faimos atât pentru cronica sa ce continuă Letopisețul moldovenesc scris la curtea lui Ștefan cel Mare, cât și pentru rolul său în ctitorirea Mănăstirii Râșca.

A nu fi confundat cu Macarie al II-lea, ieromonahul devenit mitropolit al Țării Românești, cunoscut pentru bogata sa activitatea tipografică la începutul secolului XVI.

Identificarea lui Macarie al Romanului

Urmașul lui Dorotei a fost episcopul cărturar Macarie, ales în anul 1531. Din puținele însemnări autobiografice din Cronica sa, reiese că era „ucenicul” lui Teoctist al II-lea, fostul episcop de Roman și apoi mitropolit. Ar însemna că se călugărise la Neamț, în timp ce Teoctist era egumen acolo, ceea ce pare puțin probabil, căci Teoctist părăsise Neamțul în 1500. Mai degrabă i se socotea ucenică în ale cărturăriei, stând mai mult în jurul lui Teoctist la Roman și apoi la Suceava. În 1523 copiase o Psaltire pentru părintele său, mitropolitul Teoctist. În același an, cu darea și cu porunca mitropolitului chir Teoctist, arhimandritul Silvan de la Putna copia Tipicul Sfântului Sava pentru mănăstirea Neamț, unde era egumen un Macarie. Majoritatea cercetătorilor au afirmat că acesta ar fi viitorul episcop de Roman.

Pentru că în 1527 la mănăstirea Neamț era un nou egumen, Gherman, presupunem că Macarie a fost trecut ca egumen la Bistrița. În adevăr, în actul redactat la 16 ianuarie 1528, prin care călugărul Nichifor dăruia mănăstirii Neamț satul Dolhești, se menționa că „la răposarea sfânt răposatului părintelui nostru mitropolit Teoctist” erau de față episcopii de Roman și Rădăuți și „eromonah chir Macarie egumenul mănăstirii Bistrița”, precum și alți preoți și mireni. Considerăm că acesta este ucenicul său, viitorul episcop aflat de față la moartea dascălului său.

Alungarea de pe scaun

Din însăși Cronica sa, se poate afla că, la 23 aprilie 1531, a fost așezat pe scaunul Episcopiei a părții de jos a țării, unde a păstorit apoi până în 1558. Deși a păstorit peste un sfert de veac, totuși nu este amintit decât în câteva acte de danie. Păstoria lui Macarie II a fost întreruptă în anul 1548, când Ilias Rareș l-a înlăturat din scaunul vlădicesc, lucru pe care-l amintește el însuși în Cronică. Ucenicul său Eftimie arăta că a fost „alungat din scaun, pe nedrept și fără sobor și fără pravilă, cu sfatul și îndemnul mamei sale doamna Elena și al altora”. Probabil a fost înlocuit cu un episcop Gheorghe. I s-a redat scaunul abia în vara anului 1551, la venirea în scaunul domnesc a lui Ștefan Rareș, pe care l-a „pomăzuit” el însuși ca domn.

Catedrala episcopală și Mănăstirea Râșca

La îndemnul lui Macarie, Petru Rareș a ridicat două lăcașuri de închinare: catedrala episcopală din Roman, cu hramul Cuvioasa Parascheva, existentă și azi, și mănăstirea Râșca.

Biserica episcopală a fost începută de Petru Rareș în 1542 și terminată sub fiul său Iliaș, în 1550, pe locul vechii biserici de pe timpul lui Roman I sau Alexandru cel Bun, în care era înmormântată doamna Anastasia, soția lui Roman și mama lui Alexandru cel Bun. În pisania bisericii se menționează că îndrumarea lucrărilor de construcție a fost încredințată episcopului Macarie, aducându-și astfel o contribuție prețioasă la ridicarea uneia din cele mai impunătoare ctitorii voievodale românești.

Mănăstirea Râșca de asemenea a fost ridicată de Petru Rareș, la îndemnul episcopului Macarie, în 1542, fiind zugrăvită apoi de fiul său Ștefan, prin 1551-1552. La ctitorirea acestei mănăstiri, episcopul Macarie și-a adus și aportul său material, căci ucenicul său Azarie scria în Cronica lui că a fost întemeiată de dânsul, iar Grigore Ureche scria că este „ziditoriul și începătoriul mănăstirii Râșcăi”.

Cronica lui Macarie

Episcopul Macarie al Romanului ocupă un loc de seamă în istoria vechii culturi românești, prin Cronica slavonă care-i poartă numele, în care urmărea ca „să nu fie acoperite în mormântul uitării lucrurile ce s-au întâmplat în vremurile și în stăpânirile trecute și care au ajuns până la noi”. Cronica lui Macarie continuă Letopisețul moldovenesc scris la curtea lui Ștefan cel Mare, consemnind faptele petrecute după moartea acestuia (1504).

S-a păstrat în două variante: prima, care expune faptele până în 1542, de unde a fost continuată de Eftimie, și a doua, care expune faptele până în 1551, de unde a fost continuată de călugărul Azarie. Figura centrală a Cronicii lui Macarie este Petru Rareș, din porunca și îndemnul căruia a început să scrie încă din primii săi ani de domnie, pe când autorul era numai ieromonah.

Trebuie remarcat însă că, deși a trăit în epoca lui Petru Rareș, plină de fapte de seamă, n-a relatat tot ce putea ști un contemporan. Continuind Letopisețul scris la curtea lui Ștefan cel Mare, episcopul Macarie folosește în Cronica sa forma panegirică, cu multe cuvinte de laudă și aprecieri - uneori nereale - la adresa lui Petru Rareș, înfățișând în culori întunecate pe alți domni, îndeosebi pe Iliaș Rareș.

La alcătuirea Cronicii, Macarie s-a slujit nu numai de amintirile, observațiile și constatările proprii, ci și de alte izvoare, de vechile letopisețe ale țării, pe care le-a prelucrat și completat cu procedeele sale stilistice. Toți cercetătorii au remarcat că această Cronică se deosebește de alte lucrări de acest gen prin forma de expunere, prin stilul ei, plin de citate și fraze poetice. Unele dintre expresiile și figurile sale de stil le-a împrumutat din Cronograful scris de cronicarul bizantin Constantin Manasses (secolul XI).

Astfel, după analiza lui P. P. Panaitescu, școala de istorie a lui Macarie continuă munca cronicarilor din secolul anterior și precede munca cronicarilor din secolul ce urmează:

Istoria moldovenească începe cu „Letopisețul Domnilor”. Din el derivă letopisețul dela Bistrița, dela Putna și cele trei cronici externe: cronica moldo-polonă, rusească și germană. In sec. XVI avem cronicile lui Macarie, Eftimie și Azarie. Toate aceste cronici din sec. XV și XVI au fost traduse de Eustratie Logofătul. Pe baza lucrării lui Eustratie, Ureche relatează istoria Moldovei, adăogînd din loc în loc știri din alte izvoare. Prin urmare două secole încheiate avem o continuă scriere a istoriei Moldovei. Avem un fel de școală istorică. Istoria începe să fie scrisă pe vremea lui Ștefan cel Mare și continuă până după Dimitrie Cantemir.

Portretul lui Macarie

Conform, Pr. Păcurariu, din lectura Cronicii, se desprinde că Macarie era un om de cultură, cunoscător temeinic al Bibliei, dar și al unor lucrări de istorie universală, îndeosebi al letopisețelor sud-slave. De aceea, pe drept cuvânt, ucenicul său Azarie îl numea „alesul între filozofi și îndrăzneț în predici, meșteşugit și iscusit în cuvinte și foarte învățat ca nimeni altul”. Însuși faptul că Petru Rareș i-a încredințat să ducă mai departe Letopisețul țării arată că era un om cu aleasă pregătire cărturărească. Trebuie remarcat apoi și faptul că el a făcut un pas înainte în ceea ce privește modul de expunere și descriere a faptelor, făcând trecerea de la anale la cronica propriu-zisă.

Desigur, lipsa de obiectivitate în caracterizarea personajelor, expunerea retorică a faptelor, stilul său împodobit cu prea multe figuri poetice scad din valoarea Cronicii. Cu toate acestea, Macarie rămâne un reprezentant de seamă al vechii culturi românești, creator al unei adevărate școli de cărturărie slavonă în Moldova, căci continuatorii Cronicii sale, Eftimie și Azarie, se consideră „ucenicii” săi.

În 1556 Alexandru Lăpușneanu a încredințat episcopului Macarie traducerea în slavonește și așezarea pe articole, după alfabetul slav, a cunoscutei colecții de legi intitulată Sintagma sau Nomocanonul lui Matei Vlastares. Peste cinci ani, domnul Moldovei trimitea Sintagma tarului Rusiei Ivan IV cel Groaznic (1533-1584), din motive necunoscute, lucrarea n-a ajuns la Moscova, ci numai până la Lvov.

Trecerea la Domnul

Macarie a păstorit până la moartea sa (1 ianuarie 1558), „fiind îngropat cu toată cinstea și în chip vrednic de sfinți de către ucenicii săi în mănăstirea Râșca întemeiată de dânsul”, după cum relatează ucenicul său Azarie. Prin înfăptuirile sale bisericești, dar mai ales prin Cronica sa, rămâne unul din marii vlădici moldoveni din trecut.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9