Episcopia Caransebeșului

Stema Episcopiei Caransebeșului

Episcopia Caransebeșului este o episcopie a Bisericii Ortodoxe Române. Episcopia Caransebeșului a fost înființată în 1865, odată cu separarea ierarhiei ortodoxe din Transilvania și Banat de Patriarhia de Carloviț. Inițial Episcopia Caransebeșului a fost sufragană a Mitropoliei Ardealului. În prezent se află în Mitropolia Banatului. Are jurisdicție asupra județului Caraș-Severin, reședința la Caransebeș și este condusă de episcopul Lucian Mic.

Primele atestări

La Caransebeș, primii episcopi sunt atestați la sfârșitul secolului al XVII-lea și în secolul al XVIII-lea. În ce privește neamul din care făceau parte, unii din ei au fost români, alții sârbi. În 1775, scaunul episcopal a fost mutat de la Caransebeș la Vârșeț.

Reînființarea (1865)

Odată cu reînființarea Mitropoliei Ardealului (12/24 decembrie 1864), s-a acceptat că ea să cuprindă două eparhii sufragane: a Aradului, care exista de peste un veac și jumătate, sub jurisdicția Mitropoliei de Carloviț și a Caransebeșului, care lua ființă acum.

Printr-o diplomă imperială, cu data de 8 iulie 1865, se fixa teritoriul Episcopiei Aradului, care, pe lângă protopopiatele sale din județul Arad, primea și parohiile românești din protopopiatele Hisiaș, Lipova, Timișoara, Cenad, Chichinda și Becicherec (județele Timiș și Torontal), aparținând până atunci de Episcopia ortodoxă sârbă din Timișoara. În schimb, parohiile sârbești din dreapta Mureșului treceau la această Episcopie sârbă.

Oficial, noua Episcopie a Caransebeșului a fost înființată prin diploma imperială din 6 iulie 1865. Era formată din parohiile românești din protopopiatele: Caransebeș, Mehadia, Lugoj, Făget, Vărădia, Jebel, Vârșeț, Palanca, Panciova și Ciacova, aparținând până atunci de Episcopiile ortodoxe sârbe din Timișoara și Vârșeț. Despărțirea credincioșilor din parohiile mixte a durat mai mult timp, fiind împiedicată de reprezentanții Bisericii sârbe, care voiau să păstreze cât mai multe parohii.

Episcopi

Ioan Popasu (1865-1889)

Articol principal: Ioan Popasu.

Primul cârmuitor al acestei eparhii a fost Ioan Popasu (1865-1889). Ca episcop la Caransebeș, deși a avut de luptat cu greutățile începutului, a reușit să înființeze un Institut Teologic-Pedagogic, a ridicat o reședință, a înființat o tipografie eparhială, precum și Foaia Diecezană, organul de publicitate al eparhiei (1886). În 1874 a fost ales mitropolit al Ardealului, dar împăratul din Viena și Guvernul din Budapesta au refuzat să-l recunoască. A murit în 1889.

Nicolae Popea (1889-1908)

Articol principal: Nicolae Popea.

În locul lui Ioan Popasu a fost ales arhimandritul Nicolae Popea, vicarul Arhiepiscopiei Sibiului (1889-1908). El a continuat munca rodnică începută de Popasu, îngrijindu-se de Institutul Teologic, de tipografie, de starea materială a eparhiei. Episcopul Nicolae Popea a scris câteva lucrări de istorie. Pe baza acestor lucrări, Academia Română l-a ales membru activ în 1900, fiind astfel al doilea episcop care s-a învrednicit de această înaltă cinstire (după episcopul Melchisedec Ștefănescu).

Nicolae Popea s-a îngrijit de școlile eparhiale și a ridicat o nouă clădire pentru Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeș. Întreaga agoniseală a vieții a lăsat-o Episcopiei, în vederea acordării de burse tinerilor lipsiți de mijloace materiale.

Miron Cristea (1909-1918)

Articol principal: Miron Cristea.

După moartea episcopului Nicolae Popea (26 iulie/8 august 1908), eparhia Caransebeșului a trecut prin mari frământări, căci împăratul — la propunerea guvernului maghiar — a refuzat să recunoască două alegeri: a protosinghelului Filaret Musta (1839—1931, asesor, mai târziu vicarul Episcopiei și care în 1889 și-a retras candidatura, la dorința mitropolitului Miron Romanul) și a protosinghelului Iosif Traian Bădescu, asesor consistorial, care va ajunge episcop în 1920. Abia cea de-a treia alegere, în persoana protosinghelului Miron Cristea (1868—1939), asesor (consilier) arhiepiscopesc la Sibiu, a obținut confirmarea.

Miron Cristea a păstorit la Caransebeș în împrejurările grele ale primului război mondial, având de înfruntat — ca și ceilalți ierarhi români — furia oarbă a guvernului de a desființa școlile confesionale românești.

La 1 decembrie 1918 a fost prezent la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, rostind o pătrunzătoare cuvântare, în care amintea toate suferințele de veacuri ale românilor transilvăneni. A făcut parte din delegația care a prezentat actul unirii la București. La 18/31 decembrie 1919 a fost ales mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe din România întregită, ca simbol al unității poporului român de pretutindeni, iar în 1925 a devenit primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Iosif Bădescu (1909-1933)

Episcopia Caransebeşului și-a dobândit, în martie 1920, păstorul dorit, în persoana consilierului eparhial Dr. Iosif Bădescu, ales și în 1909, dar neîntărit de guvernul din Budapesta. A păstorit până la moartea sa, întâmplată la 11 iulie 1933.

=== Vasile Lazarescu (1933-

În toamna aceluiași an a fost ales episcop arhimandritul Dr. Vasile Lazarescu (1894—1969), tot un bănățean, cu studii teologice la Cernăuți și de filozofie la Budapesta și Viena, fost profesor de Dogmatică și Apologetică la Academiile teologice din Sibiu și Oradea. A publicat câteva studii din domeniul Teologiei sistematice: Cultul inimii lui Iisus la romano-catolici (Sibiu, 1923), Creștinismul și științele oculte (1924), volumele de predici Pîrga darului (1936) și Praznic luminat (1940), lucrarea În ce ne deosebim? (de greco-catolici, Timișoara, 1958).

Ca episcop la Caransebeș s-a ocupat de ridicarea nivelului Academiei teologice, prin aducerea unor profesori destoinici, și de reînființarea unor mănăstiri bănățene (Săraca, Partoș, Sfântul Ilie, Cebza etc.).

În iunie 1940 a fost ales în fruntea noii Episcopii a Timișoarei, fiind instalat numai la 25 martie 1941. În iunie 1947, Episcopia a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, iar în septembrie același an la rangul de Mitropolie. Mitropolitul Vasile a păstorit până la 18 decembrie 1961, când a fost pensionat.

Veniamin Nistor (1940-1949)

În scaunul rămas vacant de la Caransebeș a fost ales Veniamin Nistor (1886—1963), fost ani în șir consilier la Arhiepiscopia Sibiului. Ca episcop, a îndrumat cu grijă activitatea editorială și noua revistă teologică de la Caransebeș, „Altarul Banatului” (din 1944).

În februarie 1949, eparhia Caransebeșului a fost desființată, contopindu-se cu Arhiepiscopia Timișoarei, iar episcopul Veniamin s-a retras la catedrala Reîntregirii din Alba Iulia.

Reînființarea

În anul 1994 Episcopia Caransebeșului a fost reactivată, primul ei ierarh fiind episcopul vicar de la Arad, Emilian Birdaș (1921-1996), fost episcop al Alba Iuliei din 1975 până în 1990. La Caransebeș a început construcția unei catedrale episcopale și a reluat tipărirea Foii Diecezane și a Calendarului Românului. Trece la Domnul în 5 aprilie 1996.

Din 12 august 1996 și până în noiembrie 2005, vreme de mai bine de nouă ani, Eparhia Caransebeșului a fost condusă de PS Laurențiu Streza, actualmente Arhiepiscop la Sibiului și Mitropolit al Ardealului. În 26 februarie 2006 a fost instalat noul episcop al Caransebeșului, PS Lucian Mic, fost Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei în perioada 2000-2006.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
• Episcopia Caransebeșului. Istoricul Episcopiei Caransebeșului, URL: https://www.episcopiacaransebesului.ro/istoricul-episcopiei-caransebesului/