Domnica din Constantinopol
Sfânta Domnica din Constantinopol a fost o cuvioasă monahie și amma care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea și în prima jumătate a secolului al V-lea la Constantinopol. Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 8 ianuarie.
Viața
Sfânta Domnica (sau Domnina) era originară din cetatea Cartaginei de lângă Carhidon[1] și a fost crescută în pietate și în iubirea pentru virtute. Conștientă de deșertăciunea vieții pământești în comparație cu bunurile promise în Ceruri celor care Îl urmează pe Mântuitorul Iisus Hristos, a părăsit în taină casa părintească și s-a îmbarcat pe o corabie cu destinația Alexandria.
Ajunsă în această metropolă a înțelepciunii, Providența divină a condus-o către o casă fortificată unde trăiau patru fecioare păgâne. Pretinzând că este și ea dedicată cultului idolilor, s-a alăturat lor. Conduita ei era o chemare vie la virtute, iar ea folosea orice ocazie pentru a le învăța pe colegele sale calea Evangheliei. Noaptea, se retrăgea pentru a se ruga cu lacrimi pentru mântuirea lor. După un timp, admirând un astfel de model de perfecțiune, cele patru tinere au hotărât să renunțe la zeii falși și să îmbrățișeze credința creștină a Domnicăi. Aceasta s-a bucurat nespus de râvna lor și le-a sugerat să renunțe nu doar la miturile păgâne, ci și la orice atașament față de lumea plină de deșertăciune și să-și ia crucea pentru a-L urma pe Domnul pe calea desăvârșirii. Ele au acceptat cu toată inima această propunere, dar se întrebau cum ar putea să iasă din fortăreața unde erau închise. Domnica a ridicat atunci o rugăciune fierbinte către Cel care a rupt zăvoarele iadului, iar porțile casei s-au deschis singure.
Slăvind pe Dumnezeu, cele cinci fecioare au fugit în miez de noapte și s-au îndreptat spre cartierul Farului din Alexandria, unde s-au îmbarcat pe o corabie cu destinația Constantinopol. La scurt timp după plecare, corabia a fost prinsă într-o furtună cumplită, pe care Sfânta Domnica a potolit-o turnând un flacon cu ulei peste valurile dezlănțuite.
Când au ajuns, câteva zile mai târziu, în portul Sofian din Constantinopol, arhiepiscopul Sfântul Nectarie (prăznuit la 11 octombrie), care fusese avertizat de sosirea lor printr-o viziune îngerească, le-a întâmpinat împreună cu clerul său. Sfânta i-a povestit istoria sa și i le-a prezentat pe însoțitoarele ei, pe care patriarhul le-a botezat, dându-le numele Doroteea, Evanthia, Nonna și Timoteea, și le-a așezat într-o mănăstire din Constantinopol.
Faima vieții sfinte a Sfintei Domnica și înțelepciunea învățăturilor ei s-au răspândit repede în capitală, iar numeroși bolnavi care veneau la ea găseau vindecare, mai ales cei posedați. Această reputație a ajuns până la împăratul Teodosie cel Mare (379-395), care i-a făcut o vizită împreună cu împărăteasa și întreaga curte. În urma acestei vizite, mulțimi de credincioși au început să se adune în jurul mănăstirii, tulburând liniștea necesară rugăciunii. Dumnezeu i-a descoperit atunci Domnicăi un loc retras și pustiu, pe care toți îl evitau din cauza demonilor ce îl bântuiau și pentru că era loc de execuție a criminalilor.
După ce a cerut Sfântului Nectarie să întemeieze acolo o mănăstire, acesta a refuzat inițial, până când a înțeles că ideea era de inspirație dumnezeiască. A transmis cererea împăratului, care a dispus construirea grabnică a unei mănăstiri și a unei biserici dedicate prorocului Zaharia. După finalizarea lucrărilor, Sfântul Nectarie a propus sfințirea așezământului pe 26 ianuarie (388), dar Sfânta Domnica a insistat ca ceremonia să aibă loc două zile mai devreme, pe 24. După sfințire, Nectarie i-a conferit Sfintei Domnica hirotonia de diaconiță și a numit-o stareță.
Două zile mai târziu, profeția Sfintei s-a împlinit, iar orașul a fost zguduit de tulburări sângeroase provocate de arieni.
Adăugând la minunile și vindecările sale darul profeției, Sfânta Domnica devenise un adevărat oracol pentru cetate. Ea a primit descoperirea despre moartea împăratului Teodosie și despre necazurile ce aveau să urmeze. După o viață dedicată, plină de miracole și învățături, a căzut bolnavă și a încredințat turma sa spirituală Doroteei. Ridicând o rugăciune fierbinte către Domnul, L-a rugat să ocrotească mănăstirea și orașul.
După ce și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu, un cutremur a zguduit locul. Călugărițele, înfricoșate, au ieșit afară și au văzut pe cer o mulțime de monahi și monahii, îmbrăcați în alb, care o însoțeau pe Sfânta Domnica, împodobită ca o mireasă. În mijlocul imnurilor, o voce din cer a spus: „Așa sunt slăviți sfinții la vremea potrivită!”
Posteritatea
După moartea sa, multe minuni s-au săvârșit lângă mormântul Sfintei Domnica. Într-o zi, când mănăstirea era amenințată de un incendiu, Sfânta Domnica și prorocul Zaharia au apărut pentru a respinge flăcările de la biserică.
Imnografie și spiritualitate
La vecernie îi cântăm stihira[2]:
- Rănită fiind de dragostea lui Hristos, o, Domnico, prea lăudată, Lui ai urmat, lepădându-te de slava cea trecătoare (sau: fala cea trecătoare, ed. 1893) si de plăcerile trupului (sau: dulcetile trupului, ed. 1893) si de orice altă desfătare a vietii. Drept aceea te-a sălăsluit în cămară prea luminoasă, Iisus, Iubitorul de oameni si Mântuitorul sufletelor noastre.
(stihira a doua de la Doamne strigat-am, ed. 1954)
Din nou, pentru că altfel nu se poate, sfânta este rănită de dorul dragostei lui Hristos si-I urmează. Dorul dragostei lui Hristos sfântul Maxim Mărturisitorul spune în ale sale Capetele despre dragoste că dragostea lui Hristos cea după lege (noua Lege, se întelege) nu o are decât cel ce s-a curătit de patimi. Până atunci iubirea omului e amestecată si inconstantă din cauză că sufletul său e împărtit cu lumea prin legăturile păcatelor, ale patimilor. Anume după această dragoste desăvârsită doreste cuvioasa noastră când purcede a-I urma lui Hristos.
Dar, de data aceasta, urmarea Lui e prezentată sub alte aspecte (doar fiecare persoană e unică si irepetabilă!):
i. În primul rând prin lepădarea de slava cea trecătoare, sau de fala cea trecătoare cum zice editia din 1893. Slava cea trecătoare este strălucirea (h) pomph) de suprafată a unei lumi căzute. Omul, iesit din adâncul intimitătii sale cu Dumnezeu (Împărătia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru Lc. 17, 21), se complace într-o superficialitate care pierde esentele: se îmbracă pentru pompa hainelor, mănâncă pentru plăcerea mâncatului, etc. Aceasta este aceeasi « strălucire » a lumii ce s-a dat diavolului, o falsă si aberantă strălucire (Trece slava lumii acesteia).
Asadar, nu lumea e o maya (o părelnicie ontologică adică), ci « strălucirea » (gr. i pompi), trufia, pompa, slava, fala ei. Ascetul nu urăste lumea, ci acest ersatz al binelui si frumosului. Sfânta noastră ajunge la Constantinopol si e botezată în urma unei viziuni a patriarhului. La botez ea s-a lepădat tocmai de această pompă a satanei: Te lepezi de satana? Mă lepăd! Si de toată strălucirea (pompa, strălucirea, trufia, etc.) lui ? Mă lepăd! Această lepădare pe care neofitul o face la botez, cel ce intră în monahism o continuă în mod firesc adică maximalist. Această trăsătură a urcusului ascetic, pusă în evidentă de viata cuvioasei Domnica, este de fapt valabilă pentru toti monahii.
ii. Un al doilea aspect al lepădării este lepădarea de plăcerile sau dulcetile trupului. Sfântul Diadoh al Foticeii, apărând în secolul al V-lea desăvârsirea botezului, spune că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foieste în adâncurile lui încercând să stăvilească toate iesirile dinspre dreapta ale mintii. Din ceasul în care ne nastem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Iar mai departe explică si mai lămurit: duhurile cele rele de aici înainte se mută si se încuibează în simturile trupului, lucrând prin natura usor de influentat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. Astfel mintea noastră se bucură pururea, cum zice dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului (Rom. 7, 22), iar simturile trupului sunt atrase de lunecusul plăcerilor de către satana, învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceata poftelor nerationale. Aceste supărări din partea dracilor le îngăduie Domnul ca să-l învete [pe suflet, n.n.] să facă deosebirea între bine si rău si să-l facă mai smerit prin aceea că pe măsură ce se curăteste simte tot mai multă rusine de urâciunea gândurilor drăcesti. Si, mai departe: Deci satana, fiindcă nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, ca mai înainte, dată fiind prezenta harului, călăreste pe mustul cărnii, ca unul ce e cuibărit în trup (iar trupul primeste aburul dulce al plăcerilor nerationale pentru faptul că îngăduie duhurilor rele să stea cuibărite în el), ca prin firea usor de mânuit a acestuia să amăgească sufletul. Deci cu mintea se războiesc dracii, iar trupul încearcă să-l povârnească spre lunecusul plăcerilor prin îmboldiri stăruitoare. Căci li se îngăduie, după o dreaptă judecată, să petreacă în adâncurile trupului, chiar si ale celor ce luptă întins împotriva păcatelor, pentru faptul că voia slobodă a cugetului omenesc este pururea sub cerere. Iar dacă cineva poate să moară prin osteneli încă pe când trăieste, ajunge în întregime locasul Duhului Sfânt. Căci unul ca acesta a înviat, încă înainte de a muri. Asa a fost cu fericitul Pavel si cu toti cei ce s-au luptat sau se luptă în chip desăvârsit împotriva păcatului. Asa a fost si cu cuvioasa Domnica! Lepădarea de toate celelalte desfătări ale vietii venite prin simturi sau la nivel sufletesc de la duhurile oarecum mai subtiri se încadrează în acelasi larg comentariu de mai sus.
Dacă voieste cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-si ia crucea în fiecare zi si să-Mi urmeze Mie. (Luca 9, 23) Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeste lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Si lumea trece si pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. (I In. 2, 15-17)
Stihira a treia de la Doamne strigat-am (tot din slujba cuvioasei) spune:
- Înnoind întru sineți (sau: arătând întru tine de față, ed. 1893) patimile Domnului și Făcătorului tău, fecioară, te-ai arătat ca o făptură cuvântătoare a Cuvântului și prin cuvânt ai înfrânat alunecările patimilor celor necuvântătoare. Drept aceea, îndreptându-ți după asemănare căile tale, pururea lăudată, te-ai vădit prinos (chip, zice ediția din 1893) adevărat și curat lui Dumnezeu (ed. 1954)
Prima parte a acestei alcătuiri (pe care am împărtit-o în două paragrafe) este o apologie a stării de « cuvântător » a omului. Ca făptură a Cuvântului lui Dumnezeu, crestinul trebuie să fie o făptură cuvântătoare, adică binecuvântătoare si de Dumnezeu cuvântătoare. Dar: „Există o degradare. La început e Cuvântul. Logosul. Oamenilor li se hărăzeste a cuvânta. Cuvântul se degradează în vorbă. Vorbele se prefac în sabloane automate. Aceasta e faza decăzută a lozincii. Vorbăria nu mai e decât zgomot de fond. Iar lozinca lavă înghetată transmite minciuna în stare stabilă, congelată. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1992. p. 51)
Omul din starea lui decăzută (până la necuvântătoarea stare pătimasă), trebuie să urce din nou pe această «scară a cuvântării». Mare este cuvântul duhovnicesc; el umple de sigurantă simtirea mintii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăste din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceste, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grija. Fiindcă atât de mult se lărgeste prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Fără îndoială, aceasta e starea cuvioasei noastre, de care ne vorbeste stihira. În dragostea ei, ea a cuprins în sine deplin patimile Domnului. Despătimindu-se, ea a putut cum am văzut mai înainte să primească dragostea cea după Lege, din care dragoste a cuvântat duhovniceste.
Dar până să ajungă aici, ea a trecut printr-un alt stadiu: prin cuvânt (adică prin rugăciune si meditatie), a alungat alunecările mintii către patimile cele necuvântătoare, ce-l scoboară pe om la starea de animalitate. Până să ajungă la măsura de a cuvânta despre Dumnezeu din iluminarea Cuvântului, ascetul tace si asteaptă: Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu.
A doua parte (al doilea paragraf al stihirii) este un fel de concluzie la cele de mai sus: asadar, din toată fiinta ta căutând tu asemănarea cu Dumnezeu prin căile tale, te-ai arătat chip adevărat si curat lui Dumnezeu. Adică: chipul s-a plinit întru asemănare.
Note
Surse
- https://www.calendar-ortodox.ro/luna/ianuarie/ianuarie08.htm
- Sinaxarul Părintelui Macarie dela Simonos Petras (Le Synaxaire. Vies des Saints de l'Eglise Orthodoxe, tomul II, Decembrie-Ianuarie, Tesalonic, 1988)
- Iulian Nistea, Spiritualitatea ortodoxa în slujbele cuviosilor din Mineiul pe luna ianuarie (teză de licență) - https://www.nistea.com/spiritualitatea/spiritualitatea-ortodoxa-in-slujbele-cuviosilor-din-mineiul-pe-luna-ianuarie/308