Lavră
În Biserica Ortodoxă, se numește Lavră (gr. Λαύρα; sl: Ла́вра) o mănăstire mare care se bucură de un mare prestigiu pe plan regional, funcționând ca centru de spiritualitate și cultură; de obicei, termenul se referă la mănăstiri care au fost și foarte bogate, beneficiind, într-o anumită perioadă istorică, de privilegii fiscale și legale importante. Inițial, desemna un grup de chilii sau peșteri în care trăiau sihaștri reuniți în jurul unei biserici centrale și, uneori, a unei trapeze (refectoriu).
Cuprins
Etimologie
Potrivit lui D. J. Chitty [1], termenul grecesc de lavră („canal”, „cărare” sau „străduță”) ar proveni din aramaicul suq („străduță”, care în arabă a căpătat sensul de „piață”, „bazar”). Termenul îl regăsim în denumirea uneia din mănăstirile întemeiate de Sf. Hariton Mărturisitorul în sec. al IV-lea, Vechea Lavră, cunoscută și sub numele de Shuqa sau Souka datorită modului de așezare a chiliilor, ridicate una lângă alta, iar nu risipite. Un alt termen, subiba, folosit de Ioan Moshu în limba greacă pentru a desemna două mănăstiri din Valea Iordanului ar proveni dintr-un termen aramaic care înseamnă „cerc”, întrucât chiliile de aici erau dispuse circular.
Istoric
Palestina
În Palestina și Țara Sfântă, monahismul de tip lavriot a apărut la începutul secolului al IV-lea d. Hr. cu Sf. Hariton Mărturisitorul, care poate fi considerat unul din principalii lui întemeietori. Între anii 330 și 350, sfântul Hariton a înființat mai multe lavre, mai întâi la Faran (330), iar mai apoi la Duka (340) și Tekoa / Suka („Vechea Lavră”, fondată în jurul anilor 335).
În secolul al V-lea, Sf. Eftimie cel Mare (377-473) mai multe lavre, însă, potrivit sfântului Chiril de Schitopol, Eftimie însuși folosea ca model lavrele întemeiate mai devreme în regiunea deșertului Faran de sfântul Hariton Mărturisitorul[2].
Un sistem asemănător a fost introdus de Sf. Gherasim de la Iordan către anul 460, cu șaptezeci de chilii ridicate în jurul unei chinovii (o mănăstire cu viață comună, de obște). După o vreme petrecută în viața de obște, călugării se îndreptau apoi spre viața eremitică. Zilele obișnuite ale săptămânii le petreceau în chilie, unde aveau doar câte o rogojină, puțină mâncare și smicele de palmier din care împleteau coșuri și frânghii. Sâmbăta, aduceau rodul muncii lor la chinovie. Luau parte la Sfânta Liturghie și se împărtășeau cu Sfintele Taine, iar duminică seara se întorceau la chiliile lor. Chiliile rămâneau descuiate, iar cei nevoiași puteau lua ce voiau din chilii, dacă le găseau goale. Lavra avea un preot al ei, care ținea și legătura cu lumea din afara mănăstirii și cel puțin doi diaconi.
Marea Lavră a Sf. Sava cel Sfințit (†532), întemeiată la anul 478, este una din cele mai vechi mănăstiri (inițial de tip lavriot) din lume, încă în funcțiune.
Egipt
Tot în prima jumătate a secolului al IV-lea s-a dezvoltat, sub o formă asemănătoare cu cea faranită palestiniană a lui Hariton dar independent și paralel, și monahismul de tip lavriot din Egipt, odată cu ridicarea unui grup de chilii în deșertul Nitriei (325). Aceste chilii adăposteau o comunitate de 600 de eremiți care trăiau risipiți într-o zonă deșertică pe o rază de câțiva zeci de kilometri, la distanță unii de alții cel puțin cât să nu se audă cântând; ei aveau propria lor biserică și preotul lor[3].
În diferitele părți ale Egiptului s-au dezvoltat mai multe tradiții monahale de tip lavriot, fie legate de numele sfinților Hariton Mărturisitorul, Eftimie cel Mare și Sava cel Sfințit, fie independent.
Muntele Athos
Monahismul athonit, înainte de reforma sfântului Atanasie Atonitul în secolul al X-lea, era unul din tip pustnicesc, semi-anahiretic și lavriot.
Sfântul Atanasie Athonitul a întemeiat o mare rezistență când a vrut să întemeieze prima mănăstire cu viață de obște din Muntele Athos, Mănăstirea Marea Lavră, la anul 963. El a avut nevoie de sprijinul împăratului și a puterii lumești ca să facă față ostilității pustnicilor athoniți. În aceste condiții, sfântul Atanasie a păstrat numele de „lavră” mănăstirii ctitorită de el, deși era o mănăstire de obște.
Rusia
Cele mai mari și mai importante mănăstiri rusești au primit și ele numele de lavre. Era vorba în principal de mănăstiri stavropighiale, subordonate direct patriarhului Moscovei. În 1721, după reformele bisericești ale lui Petru cel Mare, acesta au trecut în subordinea Sfântului Sinod.
Occident
În Biserica din Apus, un tip de organizare comparabilă a vieții mănăstirești se regăsește la Ordinul cartuzian.
Caracteristici
Principala caracteristică a monahismului de tip lavriot a rămas rugăciunea individuală săvârșită în chilie de fiecare călugăr, spre deosebire de monahismul de tip chinovial unde majoritatea slujbelor se săvârșeau în comun. Spre deosebire de primele lavre, unde chiliile erau risipite, uneori la distanțe destul de mari, mai târziu chiliile din lavrele palestiniene au început să fie construite mai apropiate una de alta, apropiindu-se astfel de organizarea monahală de tip chinovial.
Lavre contemporane
În afară de Lavra Sf. Sava cel Sfințit (532) și de Marea Lavră (sec. X) atonită, mai multe mănăstiri contemporane sunt desemnate cu apelativul de lavre. Între acestea amintim Mănăstirea Aghia Lavra („Sfânta Lavră”) din Kalavrita (Grecia), Lavra Supraśl (Polonia) (din 1505), Lavra Sf. David din Gareja (Georgia) (din 1505) Lavra Pecerska (Ucraina) (din 1598), Lavra Sfânta Treime-Sfântul Serghie (Rusia) (din 1744), Lavra Sf. Alexandru Nevsky (Rusia) (din 1797), Lavra de la Poceaev (Ucraina) (din 1833), Lavra Peșterilor din Sviatohirsk (Ucraina) (din 2004).
A se vedea și
Note
Surse
- Wikipedia:Lavra (en, fr)
- Wikipédia:Monastères palestino-byzantins (fr)
